Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


CUPRINSUL DETALIAT AL CONFERINŢELOR


X.
Ştiinţa spirituală şi vorbireaBerlin, 20 ianuarie 1910

Raporturile variate dintre om şi vorbire. Teorii ştiinţifice despre apariţia vorbirii (teoria lui “bing-bang” şi teoria lui “ham-ham”). Fiinţa umană în dezvoltare, cu natura sa constituită din patru, şapte şi nouă părţi. Vorbirea ca ultim rezultat al activităţii spiritual-sufleteşti de plăsmuire a omului, înainte ca eul să fi intrat în activitate. Organizarea instrumentelor vorbirii: o creaţie a spiritului aerului. Activitatea întreită a spiritului aerului în corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Luarea în stăpânire de către eu a organizării deja pregătite a vorbirii. Caracterul limbilor chineză, semită, indo-germanică. Spiritul limbii ca artist anteuman. Ştiinţa spirituală şi simţul limbii care lucrează în mod artistic.

XI.
Despre râs şi plânsBerlin, 3 februarie 1910

Omul constituit din şapte părţi. Activitatea eului: a ne pune în concordanţă cu lumea exterioară. Revelarea eului în înroşirea şi pălirea feţei. Dilatarea corpului astral în cazul râsului; o înălţare eliberatoare a eului. Comprimarea corpului astral în cazul plânsului; fortificare interioară a eului. Incapacitatea copilului de a râde şi plânge, în primele zile de viaţă. Incapacitatea de a plânge şi râde în cadrul regnului animal. Modificările procesului respirator prin râs şi plâns. Râsul şi plânsul ca mijloace de educare a eului. Tragedia şi comedia.

XII.
Ce este mistica?Berlin, 10 februarie 1910

Mistica drept încercare a sufletului de a găsi temeiurile existenţei prin cufundarea în propria fiinţă interioară. Stingerea impresiilor venite din lumea exterioară; trăirea interioară a Evenimentului Christic. Mistica - drum ce duce spre un monism spiritual. Pătrunderea spirituală a existenţei ca drum diametral opus, care duce la monadologie (Leibniz, Herbart). Ştiinţa spirituală ca drum al unificării dintre mistică şi monadologie. Cele trei trepte ale cunoaşterii: imaginaţie, inspiraţie, intuiţie. Pericolele misticii şi evitarea lor.

XIII.
Esenţa rugăciuniiBerlin, 17 februarie 1910

Rugăciunea veritabilă ca treaptă pregătitoare a adâncirii mistice, iar aceasta ca treaptă pregătitoare a cercetării spirituale. Influenţele din trecut şi viitor asupra vieţii sufleteşti. Cele două dispoziţii de rugăciune care le corespund; forţa lor dătătoare de căldură şi lumină. Forţa rugăciunii şi evoluţia eului. Rugăciunea “Tatăl Nostru”. Pericolele egoismului în rugăciune, în adâncirea mistică, în meditaţie şi concentrare. Rugăciunea şi arta. Rugăciunea ca pregătire a dispoziţiei faţă de veşnicie.

XIV.
Boală şi vindecareBerlin, 3 martie 1910

Interacţiunea dintre “omul exterior” (corp fizic şi corp eteric) şi “omul interior” (corp astral şi eu). Somnul şi dezvoltarea “omului interior”; transformarea trăirilor în facultăţi. Modificările arhetipului “omului exterior” între moarte şi o nouă naştere. Apariţia bolilor, prin anumite “depăşiri ale limitelor” dintre omul interior şi cel exterior. Sensul pozitiv al celor două finaluri posibile ale unei boli: vindecarea sau moartea. Recunoştinţa faţă de vindecare şi faţă de moarte. Îndatorirea de a face tot ce ne stă în puteri pentru a aduce vindecarea. Necesitatea bolii în cadrul evoluţiei ce duce la sănătate, adică la armonia dintre omul interior şi omul exterior.

XV. Omul pozitiv şi omul negativBerlin, 10 martie 1910

“Omul pozitiv” drept caracter care îşi păstrează lumea sa proprie şi scopurile proprii, riguros circumscrise, în faţa tuturor impresiilor venite din exterior. “Omul negativ” drept caracter care se lasă puternic impresionat şi schimbat de toate influenţele venite din afară. Dezvoltarea diferitelor părţi constitutive ale sufletului uman în raport cu “pozitivitatea” şi “negativitatea”. Pericolele pe care le implică cele două dispoziţii sufleteşti. Sensul şi absurditatea unui anumit regim alimentar în raport cu evoluţia sufletească. Educarea forţei de judecată conştiente de sine ca bază a “pozitivităţii”. Negativitatea şi pozitivitatea în raport cu întâlnirile umane; în raport cu modurile de a gândi şi cu concepţiile ştiinţifice moderne; ca principiu de bază al evoluţiei omului (Rostul tragediei, în concepţia lui Aristotel).

XVI.
Rătăcire şi nebunieBerlin, 28 aprilie 1910

Problema limitei dintre o viaţă sufletească maladivă şi una normală. Omul exterior şi omul interior. Dubla triadă a părţilor constitutive ale trupului şi ale sufletului şi interacţiunile juste dintre ele drept condiţie necesară a unei vieţi sufleteşti sănătoase. Tulburări în conlucrarea dintre corpul senzaţiei şi sufletul senzaţiei (imagini obsesive), dintre corpul astral şi sufletul raţiunii (eroare; incapacitatea de a sesiza logica faptelor), dintre corpul fizic şi sufletul conştienţei (rătăcire, megalomanie şi mania persecuţiei). Dezvoltarea şi frotificarea vieţii sufleteşti în ceea ce priveşte gândirea, simţirea şi voinţa, ca mijloc de protejare şi ca remediu împotriva piedicilor venite din direcţia omului exterior.

XVII.
Conştiinţa umanăBerlin, 5 mai 1910

Reprezentări despre conştiinţă de-a lungul istoriei (Eckhart, Fichte, Carneri, Rée; Socrate, Platon). Apariţia treptată a noţiunii de conştiinţă. Activitatea crescândă a eului în părţile constitutive ale sufletului, procesul anterior de formare din exterior a părţilor constitutive ale trupului. Naşterea conştiinţei o dată cu intrarea eului în suflet. Conştiinţa ca reflex al activităţii de corectare exercitate de spiritul cosmic asupra eului încă slab. Drama lui Oreste la Eschil şi la Euripide. Legătura dintre Impulsul Christic şi conştiinţă.

XVIII.
Misiunea artei (Homer, Eschil, Dante, Shakespeare, Goethe) — Berlin, 12 mai 1910

Goethe şi Wagner despre misiunea artei. Începuturile poeziei occidentale prin Homer: Intervenţia puterilor divin-spirituale; ecoul conştienţei clarvăzătoare originare. Naşterea fanteziei artistice. Naşterea alegoriei şi a imaginativităţii în Răsărit; despre imn şi cânt în Apus. Unirea celor două curente în drama greacă (Eschil). Dante: luarea în stăpânire a eului, care devine o lume pentru el însuşi. Shakespeare: lumea poeziei extinsă la multitudinea eurilor umane. Goethe (Faust): extinderea în lumea spirituală a ceea ce este general-uman în eu. Misiunea artei: a toarce firele ce duc de la spiritualitatea originară la spiritualitatea viitorului.