|
Doar de puţin timp se ţin conferinţe publice privind adevărurile
oculte. Altădată, aceste adevăruri erau dezvăluite, în cadrul
unor
societăţi secrete, numai acelora care parcurseseră treptele iniţierii
şi se angajaseră să respecte toată viaţa legile confraterne ale
Ordinului.
Astăzi, omenirea a intrat într-o criză profundă. Aceste
adevăruri au
început să fie spuse în public. În răstimp de
douăzeci de ani, o parte
dintre ele va intra în conştiinţa generală. De ce oare? Deoarece
lumea
intră într-o fază nouă. Prelegerea de astăzi va căuta să explice
această fază.
În Evul Mediu, adevărurile oculte au fost cultivate mai ales
de
Rosicrucieni. Dar, de fiecare dată când răzbăteau în afară,
ele au fost
fie contestate, fie greşit interpretate. În secolul al XVIII-lea,
intraseră pe mâinile unor diletanţi şi ale unor şarlatani. La
începutul
secolului al XIX-lea au fost complet înăbuşite de ştiinţele
bazate pe
observaţie fizică. Dar acum ele ies din nou la iveală iar în
secolele
care urmează vor juca un rol capital în dezvoltareea omenirii.
Pentru a
înţelege bine acest rol, trebuie să ne întoarcem la
vremurile care au
precedat creştinismul şi să urmărim drumul străbătut.
O cunoaştere destul de generală a Evului Mediu e suficientă pentru a
ne da seama de diferenţele care există între omul acelor vremuri
şi
omul de astăzi. Mult mai puţin dezvoltat în domeniul ştiinţei,
omul de
altădată era mai bine înzestrat în domeniul simţirii şi al
intuiţiei.
Trăia mai puţin în lumea simţurilor şi mai mult în lumea de
dincolo, pe
care o putea percepe. Pe atunci, printre oameni, erau unii care intrau
în comunicare directă cu lumea astrală şi spirituală. Omenirea
Evului
Mediu, destul de precar instalată pe pământ, mai trăia încă
cu capul în
sferele cereşti.
Oraşele din acele timpuri nu erau confortabile, însă
reprezentau
oricum mai bine lumea interioară a omului. Nu numai catedralele, ci
chiar casele şi porţile, prin simbolurile lor, îi aduceau aminte
de
credinţele, de sentimentele, de aspiraţiile, de lumea sufletului său.
Astăzi, noi ştim o mulţime de lucruri, iar raporturile între
oameni
s-au multiplicat la inflnit; dar trăim în oraşele noastre ca
în nişte
uzine asurzitoare, înfricoşătoare Turnuri Babel în care
nimic nu ne mai
aminteşte de lumea noastră interioară.
Această lume interioară nu ne mai vorbeşte prin contemplaţie, ci
prin cărţi. Din intuitivi, am devenit intelectuali.
Trebuie să ne întoarcem într-o epocă anterioară Evului
Mediu pentru
a găsi originea acestui curent intelectual. Epoca în care ia
naştere
intelectul uman, epoca în care se desăvârşeşte această
transformare
poate fi situată cam cu o mie de ani înaintea erei noastre. Este
epoca
lui Thales, a lui Pitagora, a lui Buddha. Atunci apar pentru prima oară
filosofia şi ştiinţa, adică adevărul
prezentat raţiunli sub o formă logică. Înainte exista
numai
adevărul prezentat sub formă religioasă, de revelaţie, perceput de cei
care îl revelau şi acceptat ca atare de mulţime. Acum, adevărul
se
deplasează în inteligenţa individuală, el vrea să fie demonstrat
şi
înţeles.
Ce modificare s-a petrecut oare în natura intimă a omului
pentru a
justifica această mişcare care determină trecerea conştiinţei dintr-un
plan al fiinţei sale într-altul, din planul intuitiv în
planul logic?
Atingem aici una din legile fundamentale ale istoriei, lege
încă
necunoscută de conştiinţa contemporană. Ea poate fi formulată astfel: omenirea evoluează în aşa fel
încât scoate
la iveală şi dezvoltă succesiv părţile constitutive ale fiinţei urnane.
Care sunt aceste părţi?
Omul are mai întâi un corp
fizic,
comun cu regnul mineral. Întregul regn mineral se regăseşte
în
alcătuirea chimică a corpului. Omul are apoi un corp eteric care este, de fapt,
vitalitatea sa şi este comun cu cel al plantelor. În acest corp
se
desfăşoară activitatea de nutriţie, se manifestă forţa de creştere şi
de reproducere. Mai posedă şi un corp
astral. În acest corp se aprind sentimentele, pasiunile,
aici
îşi are sediul capacitatea lui de a se bucura şi de a suferi.
Corpul
acesta este comun cu cel al animalelor. A fost numit corp astral de
Rosicrucieni şi de câţiva succesori ai lor, printre care şi
Paracelsus,
pentru că se află realmente într-un anumit raport magnetic cu
astrele.
În sfârşit, există în om ceva care nu poate fi
numit corp, dar care
constituie esenţa lui cea mai intimă şi care-l distinge de toate
celelalte fiinţe, de pietre, de plante, de animale şi căruia el
îi
spune Eul său; în el se află scânteia divină. Hinduşii
îl numesc Manas.
Rosicrucienii îl numeau Înexprimabilul. Orice corp,
într-adevăr, nu
este decât un fragment, o bucată dintr-un alt corp. Dar Eul
omului nu-i
aparţine decât lui însuşi. Eu sunt eu. Iată tot ceea ce
poate spune.
Este ceea ce ceilalţi numesc tu şi nu poate fi confundat cu nimic
altceva în univers. Prin acest eu inexprimabil şi incomunicabil,
omul
se ridică deasupra tuturor fiinţelor terestre, a animalelor şi a
întregii creaţii. Şi numai prin el comunică, în mod sigur,
cu Eul
infinit, cu Dumnezeu.
Iată de ce, în sanctuarul ebraic ocult, oficiantul zicea
în anumite
zile Marelui Preot: Schem-Ham-Phoras, ceea ce înseamnă: Care este
numele său (numele lui Dumnezeu)? Iar Marele Preot răspundea:
Iod-He-Vau-He sau, într-un singur cuvânt: Iev sau Ioph,
ceea ce
înseamnă: Dumnezeu, Natură şi Om sau Inexprimabilul Eu uman şi
divin.
Toate părţile fiinţei omeneşti de care am vorbit au fost date omului
în
epocile îndepărtate ale uriaşei lui evoluţii, dar ele se dezvoltă
lent,
una câte una.
Rolul special al perioadei care a inceput cu o mie de ani
înaintea
erei creştine şi a contirmat încă două mii de ani după Christos a
fost
acela de a dezvolta Eul uman în sens intelectual.
Deasupra planului intelectual se află însă planul spiritual.
Umanitatea îl va atinge în secolele următoare, dar tinde de
acum spre
el.
Prin Christos şi prin creştinism a pătruns în lume
sămânţa care va
duce în viitor la această evoluţie.
Inainte de a vorbi despre acest plan spiritual, trebuie să mai
amintim încă o modalitate, încă o forţă prin care omenirea
a trecut în
masă de la planul astral la planul intelectual: apariţia unui nou mod
de încheiere a căsătoriilor. Odinioară căsătoriile se făceau
în
interiorul aceluiasi trib sau clan şi nu constituiau decât o
extensie a
familiei: Uneori se puteau uni chiar fratele cu sora. O dată cu
schimbarea mentalităţilor, oamenii au dorit să-şi caute soţiile
în
afara clanului, a tribului sau a comunităţii civile. Iubita devine
Străina, necunoscuta. Iubirea, care nu era altădată decât o
funcţie
naturală şi socială, devine Dorinţă personală, iar căsătoria o alegere
liberă. Schimbarea de mentalitate apare deja în anumite mituri
greceşti
cum ar fi cel al răpirii Elenei, dar mai ales în miturile
scandinave şi
germanice referitoare la Sigurg şi Gudrun. Iubirea devine o aventură,
iar femeia o cucerire în depărtări.
Or, această trecere de la căsătoria patriarhală la căsătoria liberă
corespunde unei noi dezvoltări a facultăţilor intelectuale ale Eului
uman şi, în acelaşi timp, unei eclipse momentane a capacităţilor
astrale de viziune şi lectură directă în lumea astrală şi
spirituală,
facultăţi care în vorbirea curentă sunt cuprinse în
noţiunea sintetica
de inspiraţie.
Aici se inserează Creştinismul. Fraternitatea umană şi cultul
Dumnezeului unic sunt fără îndoială trăsături esenţiale a1e
creştinismului, dar ele nu sunt decât faţa exterioară şi socială,
nu
cea interioară şi spirituală. Noutatea misterioară, interioară şi
transcendentă a Creştinismului este de a fi creat Iubirea spirituală,
fermentul care-l transformă pe om din interior, pârghia care
ridică
lumea. Christos a venit ca să ne spună „Dacă nu laşi pe mama ta, pe
femeia ta şi propriul tău trup, nu poţi să fii ucenicul meu“ . Ceea ce
nu înseamnă ruperea oricăror legături naturale, ci Iubirea
extinsă
dincolo de familie, la toţi oamenii şi preschimbată într-o forţă
vie şi
creatoare, într-o forţă de transmutaţie.
Această iubire, din care Rosicrucienii făcuseră principiul
fraternităţii lor oculte, de neînţeles pentru cei din timpul lor,
este
menită să schimbe esenţa religiei, a ritualului şi chiar a ştiinţei.
Drumul omenirii duce de la spiritualul inconştient (de dinainte de
Christos), prin intelectualism (în prezent), la spiritul
conştient în
care se reunesc, se concentrează şi se dinamizează facultăţile astrale
şi intelectuale prin forţa Iubirii-Spirit şi a spiritului iubirii. Pe
această cale Teologia tinde să devină Teosofie.
Ce este de fapt Teologia? O cunoaştere a lui Dumnezeu impusă din
afară sub formă de dogmă, ca un fel de logică mai presus de fire, dar
exterioară omului.
Şi ce este Teosofia? Cunoaşterea lui Dumnezeu deschizându-se
ca o
floare în adâncul sufletului individual. Dumnezeu, dispărut
din lume,
renaşte în taina inimilor. Un asemenea creştinism, înţeles
în sensul
Rosicrucienilor, este în acelaşi timp cea mai formidabilă
dezvoltare a
libertăţii individuale şi a religiei universale prin fraternitatea
sufletelor libere. Tirania dogmelor este atunci înlocuită prin
strălucirea Înţelepciunii divine care este în acelaşi timp
Inteligenţă,
Iubire şi Acţiune.
Ştiinţa care va rezulta de aici se va măsura nu printr-o raţiune
abstractă sau o supunere exterioară, ci după puterea de-a face să
inflorească sufletele.
Iată diferenţa între Logos şi Sofia, între Ştiinţă şi
Înţelepciunea
divină, între Teologie şi Teosofie.
Astfel, Christos rămâne mereu în centrul evoluţiei
esoterice a
Occidentului. Unii teologi moderni, mai ales din Germania, au
încercat
să-l prezinte pe Iisus ca pe un om simplu şi naiv. Este o mare
greşeală. Conştiinţa cea mai înaltă, înţelepciunea cea mai
profundă
sălăşluiau in el, alături de iubirea divină. Fără o asemenea
conştiinţă, cum ar fi putut el să reprezinte manifestarea capitală a
întregii noastre evoluţii planetare? Cum ar fi putut poseda o
asemenea
putere şi cum şi-ar fi putut devansa atât de mult epoca?
Conştiinţa
care se ridica deasupra timpului său de unde o dobândise?
