Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA I

Zămislirea Intelectului şi Misiunea Creştinismului


Doar de puţin timp se ţin conferinţe publice privind adevărurile oculte. Altădată, aceste adevăruri erau dezvăluite, în cadrul unor societăţi secrete, numai acelora care parcurseseră treptele iniţierii şi se angajaseră să respecte toată viaţa legile confraterne ale Ordinului.

Astăzi, omenirea a intrat într-o criză profundă. Aceste adevăruri au început să fie spuse în public. În răstimp de douăzeci de ani, o parte dintre ele va intra în conştiinţa generală. De ce oare? Deoarece lumea intră într-o fază nouă. Prelegerea de astăzi va căuta să explice această fază.

În Evul Mediu, adevărurile oculte au fost cultivate mai ales de Rosicrucieni. Dar, de fiecare dată când răzbăteau în afară, ele au fost fie contestate, fie greşit interpretate. În secolul al XVIII-lea, intraseră pe mâinile unor diletanţi şi ale unor şarlatani. La începutul secolului al XIX-lea au fost complet înăbuşite de ştiinţele bazate pe observaţie fizică. Dar acum ele ies din nou la iveală iar în secolele care urmează vor juca un rol capital în dezvoltarea omenirii. Pentru a înţelege bine acest rol, trebuie să ne întoarcem la vremurile care au precedat creştinismul şi să urmărim drumul străbătut.

O cunoaştere destul de generală a Evului Mediu e suficientă pentru a ne da seama de diferenţele care există între omul acelor vremuri şi omul de astăzi. Mult mai puţin dezvoltat în domeniul ştiinţei, omul de altădată era mai bine înzestrat în domeniul simţirii şi al intuiţiei. Trăia mai puţin în lumea simţurilor şi mai mult în lumea de dincolo, pe care o putea percepe. Pe atunci, printre oameni, erau unii care intrau în comunicare directă cu lumea astrală şi spirituală. Omenirea Evului Mediu, destul de precar instalată pe pământ, mai trăia încă cu capul în sferele cereşti.

Oraşele din acele timpuri nu erau confortabile, însă reprezentau oricum mai bine lumea interioară a omului. Nu numai catedralele, ci chiar casele şi porţile, prin simbolurile lor, îi aduceau aminte de credinţele, de sentimentele, de aspiraţiile, de lumea sufletului său.

Astăzi, noi ştim o mulţime de lucruri, iar raporturile între oameni s-au multiplicat la infinit; dar trăim în oraşele noastre ca în nişte uzine asurzitoare, înfricoşătoare Turnuri Babel în care nimic nu ne mai aminteşte de lumea noastră interioară.

Această lume interioară nu ne mai vorbeşte prin contemplaţie, ci prin cărţi. Din intuitivi, am devenit intelectuali.

Trebuie să ne întoarcem într-o epocă anterioară Evului Mediu pentru a găsi originea acestui curent intelectual. Epoca în care ia naştere intelectul uman, epoca în care se desăvârşeşte această transformare poate fi situată cam cu o mie de ani înaintea erei noastre. Este epoca lui Thales, a lui Pitagora, a lui Buddha. Atunci apar pentru prima oară filosofia şi ştiinţa, adică adevărul prezentat raţiunii sub o formă logică. Înainte exista numai adevărul prezentat sub formă religioasă, de revelaţie, perceput de cei care îl revelau şi acceptat ca atare de mulţime. Acum, adevărul se deplasează în inteligenţa individuală, el vrea să fie demonstrat şi înţeles.

Ce modificare s-a petrecut oare în natura intimă a omului pentru a justifica această mişcare care determină trecerea conştiinţei dintr-un plan al fiinţei sale într-altul, din planul intuitiv în planul logic?

Atingem aici una din legile fundamentale ale istoriei, lege încă necunoscută de conştiinţa contemporană. Ea poate fi formulată astfel: omenirea evoluează în aşa fel încât scoate la iveală şi dezvoltă succesiv părţile constitutive ale fiinţei urnane. Care sunt aceste părţi?

Omul are mai întâi un corp fizic, comun cu regnul mineral. Întregul regn mineral se regăseşte în alcătuirea chimică a corpului. Omul are apoi un corp eteric care este, de fapt, vitalitatea sa şi este comun cu cel al plantelor. În acest corp se desfăşoară activitatea de nutriţie, se manifestă forţa de creştere şi de reproducere. Mai posedă şi un corp astral. În acest corp se aprind sentimentele, pasiunile, aici îşi are sediul capacitatea lui de a se bucura şi de a suferi. Corpul acesta este comun cu cel al animalelor. A fost numit corp astral de Rosicrucieni şi de câţiva succesori ai lor, printre care şi Paracelsus, pentru că se află realmente într-un anumit raport magnetic cu astrele.

În sfârşit, există în om ceva care nu poate fi numit corp, dar care constituie esenţa lui cea mai intimă şi care-l distinge de toate celelalte fiinţe, de pietre, de plante, de animale şi căruia el îi spune Eul său; în el se află scânteia divină. Hinduşii îl numesc Manas. Rosicrucienii îl numeau Înexprimabilul. Orice corp, într-adevăr, nu este decât un fragment, o bucată dintr-un alt corp. Dar Eul omului nu-i aparţine decât lui însuşi. Eu sunt eu. Iată tot ceea ce poate spune. Este ceea ce ceilalţi numesc tu şi nu poate fi confundat cu nimic altceva în univers. Prin acest eu inexprimabil şi incomunicabil, omul se ridică deasupra tuturor fiinţelor terestre, a animalelor şi a întregii creaţii. Şi numai prin el comunică, în mod sigur, cu Eul infinit, cu Dumnezeu.

Iată de ce, în sanctuarul ebraic ocult, oficiantul zicea în anumite zile Marelui Preot: Schem-Ham-Phoras, ceea ce înseamnă: Care este numele său (numele lui Dumnezeu)? Iar Marele Preot răspundea: Iod-He-Vau-He sau, într-un singur cuvânt: Iev sau Ioph, ceea ce înseamnă: Dumnezeu, Natură şi Om sau Inexprimabilul Eu uman şi divin. Toate părţile fiinţei omeneşti de care am vorbit au fost date omului în epocile îndepărtate ale uriaşei lui evoluţii, dar ele se dezvoltă lent, una câte una.

Rolul special al perioadei care a început cu o mie de ani înaintea erei creştine şi a continuat încă două mii de ani după Christos a fost acela de a dezvolta Eul uman în sens intelectual.

Deasupra planului intelectual se află însă planul spiritual. Umanitatea îl va atinge în secolele următoare, dar tinde de acum spre el.

Prin Christos şi prin creştinism a pătruns în lume sămânţa care va duce în viitor la această evoluţie.

Înainte de a vorbi despre acest plan spiritual, trebuie să mai amintim încă o modalitate, încă o forţă prin care omenirea a trecut în masă de la planul astral la planul intelectual: apariţia unui nou mod de încheiere a căsătoriilor. Odinioară căsătoriile se făceau în interiorul aceluiasi trib sau clan şi nu constituiau decât o extensie a familiei: Uneori se puteau uni chiar fratele cu sora. O dată cu schimbarea mentalităţilor, oamenii au dorit să-şi caute soţiile în afara clanului, a tribului sau a comunităţii civile. Iubita devine Străina, necunoscuta. Iubirea, care nu era altădată decât o funcţie naturală şi socială, devine Dorinţă personală, iar căsătoria o alegere liberă. Schimbarea de mentalitate apare deja în anumite mituri greceşti cum ar fi cel al răpirii Elenei, dar mai ales în miturile scandinave şi germanice referitoare la Sigurg şi Gudrun. Iubirea devine o aventură, iar femeia o cucerire în depărtări.

Or, această trecere de la căsătoria patriarhală la căsătoria liberă corespunde unei noi dezvoltări a facultăţilor intelectuale ale Eului uman şi, în acelaşi timp, unei eclipse momentane a capacităţilor astrale de viziune şi lectură directă în lumea astrală şi spirituală, facultăţi care în vorbirea curentă sunt cuprinse în noţiunea sintetica de inspiraţie.

Aici se inserează Creştinismul. Fraternitatea umană şi cultul Dumnezeului unic sunt fără îndoială trăsături esenţiale a1e creştinismului, dar ele nu sunt decât faţa exterioară şi socială, nu cea interioară şi spirituală. Noutatea misterioară, interioară şi transcendentă a Creştinismului este de a fi creat Iubirea spirituală, fermentul care-l transformă pe om din interior, pârghia care ridică lumea. Christos a venit ca să ne spună „Dacă nu laşi pe mama ta, pe femeia ta şi propriul tău trup, nu poţi să fii ucenicul meu“. Ceea ce nu înseamnă ruperea oricăror legături naturale, ci Iubirea extinsă dincolo de familie, la toţi oamenii şi preschimbată într-o forţă vie şi creatoare, într-o forţă de transmutaţie.

Această iubire, din care Rosicrucienii făcuseră principiul fraternităţii lor oculte, de neînţeles pentru cei din timpul lor, este menită să schimbe esenţa religiei, a ritualului şi chiar a ştiinţei.

Drumul omenirii duce de la spiritualul inconştient (de dinainte de Christos), prin intelectualism (în prezent), la spiritul conştient în care se reunesc, se concentrează şi se dinamizează facultăţile astrale şi intelectuale prin forţa Iubirii-Spirit şi a spiritului iubirii. Pe această cale Teologia tinde să devină Teosofie.

Ce este de fapt Teologia? O cunoaştere a lui Dumnezeu impusă din afară sub formă de dogmă, ca un fel de logică mai presus de fire, dar exterioară omului.

Şi ce este Teosofia? Cunoaşterea lui Dumnezeu deschizându-se ca o floare în adâncul sufletului individual. Dumnezeu, dispărut din lume, renaşte în taina inimilor. Un asemenea creştinism, înţeles în sensul Rosicrucienilor, este în acelaşi timp cea mai formidabilă dezvoltare a libertăţii individuale şi a religiei universale prin fraternitatea sufletelor libere. Tirania dogmelor este atunci înlocuită prin strălucirea Înţelepciunii divine care este în acelaşi timp Inteligenţă, Iubire şi Acţiune.

Ştiinţa care va rezulta de aici se va măsura nu printr-o raţiune abstractă sau o supunere exterioară, ci după puterea de-a face să inflorească sufletele.

Iată diferenţa între Logos şi Sofia, între Ştiinţă şi Înţelepciunea divină, între Teologie şi Teosofie.

Astfel, Christos rămâne mereu în centrul evoluţiei esoterice a Occidentului. Unii teologi moderni, mai ales din Germania, au încercat să-l prezinte pe Iisus ca pe un om simplu şi naiv. Este o mare greşeală. Conştiinţa cea mai înaltă, înţelepciunea cea mai profundă sălăşluiau in el, alături de iubirea divină. Fără o asemenea conştiinţă, cum ar fi putut el să reprezinte manifestarea capitală a întregii noastre evoluţii planetare? Cum ar fi putut poseda o asemenea putere şi cum şi-ar fi putut devansa atât de mult epoca? Conştiinţa care se ridica deasupra timpului său de unde o dobândise?