Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a II-a

Misiunea Maniheismului


Această prelegere este menită să lărgească şi să aprofundeze pe cea precedentă.

Diferenţa între confreriile oculte de dinainte şi de după Christos constă în faptul că cele dintâi urmăreau în principal să conserve tradiţiile sacre, pe când celelalte au avut drept scop să dea naştere viitorului. Ştiinţa ocultă nu este o ştiinţă abstractă, moartă, ci o ştiinţă activă şi vie.

Ocultismul creştin provine în mare parte de la maniheeni a căror tradiţie este mereu vie şi al cărui fondator, Mani*, a trăit în secolul al III-lea după Christos.

* Mişcare religioasă apărută în Orientul Apropiat, iniţiată potrivit tradiţiei de Mani (c. 216-276 e.n.) care a îmbinat zoroastrismul cu elemente gnostice, creştine şi budiste. A fost considerată mişcare eretică, adepţii ei fiind supuşi persecuţiilor (n. red.).

Esenţialul învăţăturii maniheene se structurează pe doctrina Binelui şi a Răului. În opinia curentă, Binele şi Răul sunt două noţiuni absolute ireductibile: unul dintre ele (Binele) trebuie să-l distrugă pe celălalt (Răul). Pentru Maniheeni, Răul, dimpotrivă, este o parte integrantă a Cosmosului; el colaborează la evoluţia acestuia şi va fl în cele din urmă absorbit şi transfigurat de Bine. Marea originalitate a Maniheismului este faptul că studiază funcţia Răului şi a durerii în lume.

Pentru a înţelege dezvoltarea omenirii, trebuie s-o priveşti de departe şi de sus, într-o perspectivă de ansamblu. Numai cu această condiţie ne putem construi un înalt ideal. Un om fără ideal este un om fără forţă. Rolul idealului în viaţă este asemenea aburilor într-o locomotivă. Aburii conţin, într-un spaţiu mic, o imensitate de spaţiu condensat. De aici provine marea sa forţă de expansiune. La fel este şi forţa magică a gândirii. Să ne ridicăm deci până la gândirea ideală a omenirii în ansamblul ei, sesizând firul conducător al evoluţiei de-a lungul epocilor.

Sisteme precum cel al lui Darwin caută şi ele acest fir conducător. Nu trebuie să negăm grandoarea darwinisrnului. Dar el nu explică evoluţia integrală a omului, neputând să-i vadă decât elementele inferioare. Aşa se întâmplă cu orice explicaţie pur fizică, care ignoră esenţa umană spirituală. Astfel, ipoteza evoluţionistă, care nu se sprijină decât pe fapte fizice, atribuie omului o origine animală pentru că, a constatat ea, omul fosil nu avea frunte bine dezvoltată. Or, ocultismul, pentru care omul fizic nu este decât o expresie a omului eteric, vede cu totul altceva. În epoca noastră, corpul eteric al omului are forma corpului fizic, abia depăşindu-l, dar cu cât ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât disproporţia între capul eteric şi capul fizic este mai pronunţată, capul eteric fiind mai mare. El apărea aşa mai ales în perioada de dezvoltare terestră care a precedat-o pe a noastră. Oamenii care trăiau pe atunci se numeau Atlanţi.

La popoarele europene care au urmat Atlanţilor a început să se dezvolte partea frontală a capului. Dar la Atlanţi, punctul unde se concentra conştiinţa era în afara frunţii, în capul eteric. Astăzi punctul acesta se găseşte în interiorul capului fizic, puţin deasupra nasului.

Mitologia germanică desemnează prin Nifelheim sau Nibelheim (ţara negurilor) ţinutul Atlanţilor. În vremea aceea pământul era într-adevăr mai cald şi învăluit încă într-un strat permanent de vapori. Continentul Atlanţilor a fost distrus printr-o serie de potopuri, în urma cărora atmosfera terestră s-a luminat. Abia atunci s-au arătat cerul albastru, furtuna, ploaia şi curcubeul. Iată de ce, atunci când Arca lui Noe s-a oprit, curcubeul a fost, ne spune Biblia, un nou semn al legământului dintre Dumnezeu şi om.

Eul rasei aeriene nu putea fi conştientizat decât prin centralizarea corpului eteric în creierul fizic. Numai atunci omul a început să zică: Eu. Atlanţii vorbeau despre ei înşişi la persoana a treia.

Darwinismul a comis mai multe greşeli.

Omul şi animalul au o origine comună, animalele sunt însă o formă de decădere a strămoşului comun, a cărui dezvoltare superioară o reprezintă omul.

Ceea ce nu trebuie să ne facă orgolioşi, pentru că numai datorită regnurilor inferioare s-au putut dezvolta cele superioare.

Christos spălând picioareie Apostolilor (Sfântul Ioan, cap. XIII) reprezintă simbolul umilinţei iniţiatului în faţa celor inferiori lui. Iniţiatul îşi datorează existenţa neiniţiaţilor. De aici, umilinţa profundă a celor care ştiu cu adevărat în faţa celor care nu ştiu. Dimensiunea tragică a dezvoltării cosmice constă în faptul că o categorie de oameni trebuie să se umilească pentru ca altii să se poată ridica: În acest sens trebuie apreciate frumoasele cuvinte ale lul Paracelsus: „Am privit toate fiinţele, pietrele, plantele, animalele şi toate mi s-au părut doar litere disparate din care s-a alcătuit cuvântul viu şi complet de om“.

În cursul evoluţiei umane şi animale, inferiorul descinde din superior; ceea ce cade şi moare se desprinde de ceea ce este viu.

Răul şi Binele se află încă în om, aşa cum se aflau altădată în el animalele.

Contradicţiile omului, felul în care elementele se amestecă în el, constituie Karma, destinul lui.

Tot aşa cum omul s-a despărţit de animal, se va despărţi şi de rău. Dar niciodată n-a trecut printr-o criză mai violentă decât în zilele noastre.

Iată sensul maniheismului. El vrea să-i ridice pe oameni pentru a ajunge Mântuitori. Tot ceea ce a căzut va fi ridicat. Stăpânul trebuie să fie slujitorul tuturor.

Adevărata morală se naşte din înţelegerea legilor universului.