|
Această prelegere este menită să lărgească şi să aprofundeze pe cea precedentă.
Diferenţa între confreriile oculte de dinainte şi de după
Christos
constă în faptul că cele dintâi urmăreau în principal
să conserve
tradiţiile sacre, pe când celelalte au avut drept scop să dea
naştere
viitorului. Ştiinţa ocultă nu este o ştiinţă abstractă, moartă, ci o
ştiinţă activă şi vie.
Ocultismul creştin provine în mare parte de la maniheeni a
căror
tradiţie este mereu vie şi al cărui fondator, Mani*, a trăit în
secolul
al III-lea după Christos.
* Mişcare religioasă apărută
în
Orientul Apropiat, iniţiată potrivit tradiţiei de Mani (c. 216-276
e.n.) care a îmbinat zoroastrismul cu elemente gnostice, creştine
şi
budiste. A fost considerată mişcare eretică, adepţii ei fiind supuşi
persecuţiilor (n. red.).
Esenţialul învăţăturii maniheene se structurează pe doctrina
Binelui
şi a Răului. În opinia curentă, Binele şi Răul sunt două noţiuni
absolute ireductibile: unul dintre ele (Binele) trebuie să-l distrugă
pe celălalt (Răul). Pentru Maniheeni, Răul, dimpotrivă, este o parte
integrantă a Cosmosului; el colaborează la evoluţia acestuia şi va fl
în cele din urmă absorbit şi transfigurat de Bine. Marea
originalitate
a Maniheismului este faptul că studiază funcţia Răului şi a durerii
în
lume.
Pentru a înţelege dezvoltarea omenirii, trebuie s-o priveşti
de
departe şi de sus, într-o perspectivă de ansamblu. Numai cu
această
condiţie ne putem construi un înalt ideal. Un om fără ideal este
un om
fără forţă. Rolul idealului în viaţă este asemenea aburilor
într-o
locomotivă. Aburii conţin, într-un spaţiu mic, o imensitate de
spaţiu
condensat. De aici provine marea sa forţă de expansiune. La fel este şi
forţa magică a gândirii. Să ne ridicăm deci până la
gândirea ideală a
omenirii în ansamblul ei, sesizând firul conducător al
evoluţiei de-a
lungul epocilor.
Sisteme precum cel al lui Darwin caută şi ele acest fir conducător.
Nu trebuie să negăm grandoarea darwinisrnului. Dar el nu explică
evoluţia integrală a omului, neputând să-i vadă decât
elementele
inferioare. Aşa se întâmplă cu orice explicaţie pur fizică,
care ignoră
esenţa umană spirituală. Astfel, ipoteza evoluţionistă, care nu se
sprijină decât pe fapte fizice, atribuie omului o origine animală
pentru că, a constatat ea, omul fosil nu avea frunte bine dezvoltată.
Or, ocultismul, pentru care omul fizic nu este decât o expresie a
omului eteric, vede cu totul altceva. În epoca noastră, corpul
eteric
al omului are forma corpului fizic, abia depăşindu-l, dar cu cât
ne
întoarcem mai mult în istorie, cu atât disproporţia
între capul eteric
şi capul fizic este mai pronunţată, capul eteric fiind mai mare. El
apărea aşa mai ales în perioada de dezvoltare terestră care a
precedat-o pe a noastră. Oamenii care trăiau pe atunci se numeau
Atlanţi.
La popoarele europene care au urmat Atlanţilor a început să se
dezvolte partea frontală a capului. Dar la Atlanţi, punctul unde se
concentra conştiinţa era în afara frunţii, în capul eteric.
Astăzi
punctul acesta se găseşte în interiorul capului fizic, puţin
deasupra
nasului.
Mitologia germanică desemnează prin Nifelheim sau Nibelheim (ţara negurilor) ţinutul
Atlanţilor. În vremea aceea pământul era într-adevăr
mai cald şi
învăluit încă într-un strat permanent de vapori.
Continentul Atlanţilor
a fost distrus printr-o serie de potopuri, în urma cărora
atmosfera
terestră s-a luminat. Abia atunci s-au arătat cerul albastru, furtuna,
ploaia şi curcubeul. Iată de ce, atunci când Arca lui Noe s-a
oprit,
curcubeul a fost, ne spune Biblia, un nou semn al legământului
dintre
Dumnezeu şi om.
Eul rasei aeriene nu putea
fi conştientizat decât prin centralizarea corpului eteric
în creierul
fizic. Numai atunci omul a început să zică: Eu. Atlanţii vorbeau despre ei
înşişi la persoana a treia.
Darwinismul a comis mai multe greşeli.
Omul şi animalul au o origine comună, animalele sunt însă o
formă de
decădere a strămoşului comun, a cărui dezvoltare superioară o
reprezintă omul.
Ceea ce nu trebuie să ne facă orgolioşi, pentru că numai datorită
regnurilor inferioare s-au putut dezvolta cele superioare.
Christos spălând picioareie Apostolilor (Sfântul Ioan,
cap. XIII)
reprezintă simbolul umilinţei iniţiatului în faţa celor inferiori
lui.
Iniţiatul îşi datorează existenţa neiniţiaţilor. De aici,
umilinţa
profundă a celor care ştiu cu adevărat în faţa celor care nu
ştiu.
Dimensiunea tragică a dezvoltării cosmice constă în faptul că o
categorie de oameni trebuie să se umilească pentru ca altii să se poată
ridica: În acest sens trebuie apreciate frumoasele cuvinte ale
lul
Paracelsus: „Am privit toate fiinţele, pietrele, plantele, animalele şi
toate mi s-au părut doar litere disparate din care s-a alcătuit
cuvântul viu şi complet de om“.
În cursul evoluţiei umane şi animale, inferiorul descinde din
superior; ceea ce cade şi moare se desprinde de ceea ce este viu.
Răul şi Binele se află încă în om, aşa cum se aflau
altădată în el
animalele.
Contradicţiile omului, felul în care elementele se amestecă
în el,
constituie Karma, destinul
lui.
Tot aşa cum omul s-a despărţit de animal, se va despărţi şi de rău.
Dar niciodată n-a trecut printr-o criză mai violentă decât
în zilele
noastre.
Iată sensul maniheismului. El vrea să-i ridice pe oameni pentru a
ajunge Mântuitori. Tot ceea ce a căzut va fi ridicat.
Stăpânul trebuie
să fie slujitorul tuturor.
Adevărata morală se naşte din înţelegerea legilor universului.
