|
Creştinismul are un rol unic, incisiv şi capital în istoria
omenirii. El este, într-un anumit fel, momentul central, placa
turnantă
între involuţie şi evoluţie. Iată de ce izvorăste din el o lumină
atât
e strălucitoare.
Nicăieri această lumină nu este atât de vie ca în
Evanghelia
Sfântului Ioan. Într-adevăr doar aici ea apare în
toată splendoarea sa.
Dar teologie modernă nu concepe aşa acestă Evanghelie. Sub aspect
istoric, ea o consideră inferioară celor trei sinoptice şi, ca să zicem
aşa, apocrifă. Faptul că se consideră că a fost concepută în
secolul al
II-lea după Christos i-a făcut pe teologii şcolii critice s-o considere
ca pe o operă de poezie mistică şi filosofică alexandrină.
Ocultismul vorbeşte cu totul altfel despre Evanghelia
Sfântului
Ioan. De-a lungul Evului Mediu, au existat o serie de confrerii care au
văzut în ea idealul lor şi sursa principală a adevărului creştin.
Aceste confrerii se numeau Fratii Sfântului Ioan, Albigenzi,
Catari,
Templieri şi Rosicrucieni. Toţi practiau ocultismul şi făceau apel la
acestă Evanghelie ca la Biblia, la breviarul lor. Putem chiar admite că
legenda Graalului, a lui Parsifal şi Lohengrin s-au născut în
sânul
acestor confrerii, reprezentând expresia populară a acestor
doctrine
secrete.
Toţi aceşti fraţi din diferite ordine înrudite s-au considerat
ei
înşişi precursorii unui creştinism individual al cărui secret
îl
posedau şi a cărui înflorire urma să se producă în
vremurile care vor
veni. Pentru ei, secretul unic şi absolut, se afla în Evanghelia
Sfântului Ioan. Aici descoperiseră adevărul etern aplicabil
tuturor
vremurilor, un adevăr care regenerează complet sufletul care-l
păstrează în adâncul lui cel mai profund. Evanghelia
Sfântului Ioan nu
era citită ca o scriere literară. Era folosită ca un instrument mistic.
Pentru ca să înţelegem mai bine, să facem abstracţie puţin de
valoarea
ei istorică.
Primele paisprezece versete ale acestei Evanghelii erau pentru
Rosicrucieni obiect de meditaţie zilnică şi de exerciţiu spiritual. Li
se atribuia o putere magică pe care o posedau într-adevăr pentru
ocultist. Iată ce efect aveau: Rosicrucienii reuşeau,
repetându-le
neobosit, zilnic, la aceeaşi oră, să obţină, pe calea visului, viziunea
tuturor evenimentelor relatate în Evanghelie şi să le trăiască
interior.
Astfel pentru Rosicrucieni, viaţa lui Christos însemna
învierea lui
Christos în adâncul fiecărui suflet prin viziunea
spirituală. Pe lângă
aceasta, ei credeau şi în existenţa reală şi istorică a lui
Christos.
Căci a-l cunoaşte pe Christos cel interior înseamnă a-l
recunoaşte şi
pe Christos cel exterior.
Un spirit materialist de azi s-ar putea întreba dacă faptul că
Rosicrucienii aveau asemenea vise poate dovedi existenţa reală a lui
Christos? Ocultistul răspunde: dacă n-am avea ochi să vedem soarele,
soarele n-ar exista, dar dacă n-ar fi soare pe cer, n-ar exista nici
ochi care să-l vadă. Soarele a format ochiul de-a lungul vremurilor şi
l-a construit pentru a percepe lumina. Şi Rosicrucianul ar răspunde la
fel: Evanghelia Sfântului Ioan trezeşte simţul interior, dar
acesta
n-ar putea fi trăit fără Christos cel viu.
Opera lui Iisus Christos nu poate fi înţeleasă în toată
profunzimea
ei decât dacă scoatem în evidenţă diferenţa între
vechile mistere şi
misterul creştin.
Misterele antice se celebrau în temple-şcoli. Iniţiaţii erau
cei
care primeau lumina, învăţând să acţioneze asupra corpului
lor eteric;
ei deveneau atunci cei „de două ori născuţi“, pentru că puteau vedea
adevărul în două feluri: direct prin vis şi prin viziunea
astrală,
indirect prin viziunea sensibilă şi logică. Iniţierea prin care treceau
se numea: viaţă, moarte, înviere. Discipolul petrecea trei zile
în
mormânt, într-un sarcofag, în templu; spiritul se
elibera de corp; dar
în ziua a treia, la auzul vocii hierofantului, spiritul se
întorcea de
la hotarele cosmosului, unde cunoscuse viaţa universală, coborând
din
nou in trup. Era transformat şi născut din nou. Cei mai mari autori
greci au vorbit cu entuziasm şi respect sacru despre aceste mistere.
Platon ajunsese să spună că numai iniţiatul merită numele de om. Dar
acestă iniţiere şi-a găsit încoronarea în Christos.
Christos este
iniţierea condensaţă a vieţii sensibile, aşa cum gheaţa este apă
solidificată. Ceea ce fusese văzut în misterele antice se
realizează
istoric o dată cu Christos în plan fizic. Moartea iniţiaţilor nu
fusese
decât o moarte parţială în plan eteric. Moartea lui
Christos a fost o
moarte completă în plan fizic.
Putem considera învierea lui Lazăr ca pe un moment de
tranziţie, o
trecere de la iniţierea antică la iniţierea creştină.
În Evanghelia Sfântului Ioan, Ioan însuşi nu apare
decât după
relatarea morţii lui Lazăr. Apostolul pe care Iisus îl iubea
este, de
asemenea, şi cel mai iniţiat. Este cel care a trecut prin moarte şi
înviere şi care a revenit din moarte la glasul lui Christos. Ioan
este
Lazăr care se ridică din mormânt după iniţiere. Sfântul
Ioan a trăit
moartea lui Christos. Aceasta este calea mistică în care se
ascund
profunzimile Creştinismului.
Nunta din Cana a cărei relatare o conţine acestă Evanghelie,
cuprinde unul dintre cele mai profunde mistere ale istoriei spirituale
a omenirii. Acesta este legat de cuvintele lui Hermes: ceea ce este sus
este la fel cu ce este jos. La nunta din Cana Galileii, apa este
preschimbată în vin. Acest fapt are un sens simbolic universal:
în
cultul religios sacrificiul apei va fi un timp înlocuit cu
sacrificiul
vinului.
În istoria omenirii a existat o perioadă în care vinul
nu era
cunoscut. În timpurile vedice era puţin cunoscut. Or, câtă
vreme
oamenii nu au băut băuturi alcoolice, ideea existenţelor precedente şi
a pluralităţii vietăţilor era pretutindeni răspândită şi nimeni
nu se
îndoia de ea. De îndată ce oamenii au început să bea
vin, ideea
reîncarnării şi-a pierdut rapid din claritate pentru ca în
cele din
urmă, să dispară complet din conştiinţa populară. Ea a fost păstrată
numai de iniţiaţii care se abţineau să bea vin. Alcoolul are o acţiune
specială asupra organismului, mai ales asupra corpului eteric în
care
se elaborează memoria. Alcoolul voalează memoria, o întunecă
în
adâncurile ei cele mai intime. Vinul aduce uitarea, aşa se spune.
Nu
este numai o uitare superficială, momentană, ci una profundă, de
durată, o întunecare a forţei memoriei în corpul eteric.
Iată de ce
atunci când oamenii au început să bea vin, au pierdut
încetul cu
încetul ideea spontană de reîncarnare.
Or, credinţa în reîncarnare şi în legea karmei avea o puternică influenţă
nu numai asupra individului, ci şi asupra sentimentului social. Făcea
să fie acceptată inegalitatea condiţiei umane. Când nefericitul
muncitor egiptean muncea la Piramide, când hindusul din casta cea
mai
de jos sculpta templele uriaşe în inima munţilor, îşi zicea
că într-o
altă existenţă va fi recompensat pentru faptul că a îndurat cu
curaj
această muncă, că stăpânul său trecuse deja prin asemenea
încercări,
dacă era bun, sau că va trece în viitor chiar prin greutăţi mai
mari
dacă era nedrept şi rău.
Dar, în zorii Creştinismului, omenirea urma să străbată o
epocă de
concentrare a realizărilor pământeşti; trebuia să trudească
pentru a
îmbunătăţi acestă viaţă, pentru dezvoltarea intelectului, a
cunoaşterii
raţionale şi ştiinţifice a naturii. Sensul reîncarnării trebuia
deci să
se piardă pentru două mii de ani. Şi elementul prin care a fost atins
acest scop a fost vinul.
Aceasta este cauza profundă a cultului lui Bacchus, zeul vinului, al
beţiei (forma populară a lui Dionysos din vechile mistere, care
însă
avea cu totul alt sens). Acesta este, de asemenea, sensul simbolic al
nunţii din Cana. Apa folosea în vechile sacrificii, vinul
foloseşte
celor noi. Cuvintele lui Christos: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi
totuşi au crezut!“, se aplică noii ere în care omul, preocupat de
sarcinile lui terestre, nu va mai păstra nici amintirea
încarnărilor
sale, nici viziunea directă a lumii divine.
Christos ne-a lăsta ca testament scena de pe Muntele Tabor.
Transfigurarea la care au fost de faţă Petru, Iacov şi Ioan. Ucenicii
l-au văzut între Ilie şi Moise. Ilie reprezintă calea adevărului,
Moise
adevărul însuşi, iar Christos Viaţa care le rezumă. Iată de ce
putea
spune despre sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Astfel, totul se
rezumă şi se concentrează, totul se luminează şi se intensifică, totul
se transfigurează în Christos. El se întoarce în
trecutul sufletului
omenesc până la izvoare şi-i prevede viitorul până la
contopirea cu
Dumnezeu. Creştinismul nu este numai o forţă a trecutului, ci şi o
forţă a viitorului. Prin Rosicrucieni, noul ocultism ne învaţă
deci
despre Christos cel interior, aflat în fiecare om şi despre un
Christos
viitor care va aparţine întregii omeniri.
