Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a VII-a

Evanghelia Sfântului Ioan


Creştinismul are un rol unic, incisiv şi capital în istoria omenirii. El este, într-un anumit fel, momentul central, placa turnantă între involuţie şi evoluţie. Iată de ce izvorăste din el o lumină atât e strălucitoare.

Nicăieri această lumină nu este atât de vie ca în Evanghelia Sfântului Ioan. Într-adevăr doar aici ea apare în toată splendoarea sa.

Dar teologie modernă nu concepe aşa acestă Evanghelie. Sub aspect istoric, ea o consideră inferioară celor trei sinoptice şi, ca să zicem aşa, apocrifă. Faptul că se consideră că a fost concepută în secolul al II-lea după Christos i-a făcut pe teologii şcolii critice s-o considere ca pe o operă de poezie mistică şi filosofică alexandrină.

Ocultismul vorbeşte cu totul altfel despre Evanghelia Sfântului Ioan. De-a lungul Evului Mediu, au existat o serie de confrerii care au văzut în ea idealul lor şi sursa principală a adevărului creştin. Aceste confrerii se numeau Fratii Sfântului Ioan, Albigenzi, Catari, Templieri şi Rosicrucieni. Toţi practiau ocultismul şi făceau apel la acestă Evanghelie ca la Biblia, la breviarul lor. Putem chiar admite că legenda Graalului, a lui Parsifal şi Lohengrin s-au născut în sânul acestor confrerii, reprezentând expresia populară a acestor doctrine secrete.

Toţi aceşti fraţi din diferite ordine înrudite s-au considerat ei înşişi precursorii unui creştinism individual al cărui secret îl posedau şi a cărui înflorire urma să se producă în vremurile care vor veni. Pentru ei, secretul unic şi absolut, se afla în Evanghelia Sfântului Ioan. Aici descoperiseră adevărul etern aplicabil tuturor vremurilor, un adevăr care regenerează complet sufletul care-l păstrează în adâncul lui cel mai profund. Evanghelia Sfântului Ioan nu era citită ca o scriere literară. Era folosită ca un instrument mistic. Pentru ca să înţelegem mai bine, să facem abstracţie puţin de valoarea ei istorică.

Primele paisprezece versete ale acestei Evanghelii erau pentru Rosicrucieni obiect de meditaţie zilnică şi de exerciţiu spiritual. Li se atribuia o putere magică pe care o posedau într-adevăr pentru ocultist. Iată ce efect aveau: Rosicrucienii reuşeau, repetându-le neobosit, zilnic, la aceeaşi oră, să obţină, pe calea visului, viziunea tuturor evenimentelor relatate în Evanghelie şi să le trăiască interior.

Astfel pentru Rosicrucieni, viaţa lui Christos însemna învierea lui Christos în adâncul fiecărui suflet prin viziunea spirituală. Pe lângă aceasta, ei credeau şi în existenţa reală şi istorică a lui Christos. Căci a-l cunoaşte pe Christos cel interior înseamnă a-l recunoaşte şi pe Christos cel exterior.

Un spirit materialist de azi s-ar putea întreba dacă faptul că Rosicrucienii aveau asemenea vise poate dovedi existenţa reală a lui Christos? Ocultistul răspunde: dacă n-am avea ochi să vedem soarele, soarele n-ar exista, dar dacă n-ar fi soare pe cer, n-ar exista nici ochi care să-l vadă. Soarele a format ochiul de-a lungul vremurilor şi l-a construit pentru a percepe lumina. Şi Rosicrucianul ar răspunde la fel: Evanghelia Sfântului Ioan trezeşte simţul interior, dar acesta n-ar putea fi trăit fără Christos cel viu.

Opera lui Iisus Christos nu poate fi înţeleasă în toată profunzimea ei decât dacă scoatem în evidenţă diferenţa între vechile mistere şi misterul creştin.

Misterele antice se celebrau în temple-şcoli. Iniţiaţii erau cei care primeau lumina, învăţând să acţioneze asupra corpului lor eteric; ei deveneau atunci cei „de două ori născuţi“, pentru că puteau vedea adevărul în două feluri: direct prin vis şi prin viziunea astrală, indirect prin viziunea sensibilă şi logică. Iniţierea prin care treceau se numea: viaţă, moarte, înviere. Discipolul petrecea trei zile în mormânt, într-un sarcofag, în templu; spiritul se elibera de corp; dar în ziua a treia, la auzul vocii hierofantului, spiritul se întorcea de la hotarele cosmosului, unde cunoscuse viaţa universală, coborând din nou in trup. Era transformat şi născut din nou. Cei mai mari autori greci au vorbit cu entuziasm şi respect sacru despre aceste mistere. Platon ajunsese să spună că numai iniţiatul merită numele de om. Dar acestă iniţiere şi-a găsit încoronarea în Christos. Christos este iniţierea condensaţă a vieţii sensibile, aşa cum gheaţa este apă solidificată. Ceea ce fusese văzut în misterele antice se realizează istoric o dată cu Christos în plan fizic. Moartea iniţiaţilor nu fusese decât o moarte parţială în plan eteric. Moartea lui Christos a fost o moarte completă în plan fizic.

Putem considera învierea lui Lazăr ca pe un moment de tranziţie, o trecere de la iniţierea antică la iniţierea creştină.

În Evanghelia Sfântului Ioan, Ioan însuşi nu apare decât după relatarea morţii lui Lazăr. Apostolul pe care Iisus îl iubea este, de asemenea, şi cel mai iniţiat. Este cel care a trecut prin moarte şi înviere şi care a revenit din moarte la glasul lui Christos. Ioan este Lazăr care se ridică din mormânt după iniţiere. Sfântul Ioan a trăit moartea lui Christos. Aceasta este calea mistică în care se ascund profunzimile Creştinismului.

Nunta din Cana a cărei relatare o conţine acestă Evanghelie, cuprinde unul dintre cele mai profunde mistere ale istoriei spirituale a omenirii. Acesta este legat de cuvintele lui Hermes: ceea ce este sus este la fel cu ce este jos. La nunta din Cana Galileii, apa este preschimbată în vin. Acest fapt are un sens simbolic universal: în cultul religios sacrificiul apei va fi un timp înlocuit cu sacrificiul vinului.

În istoria omenirii a existat o perioadă în care vinul nu era cunoscut. În timpurile vedice era puţin cunoscut. Or, câtă vreme oamenii nu au băut băuturi alcoolice, ideea existenţelor precedente şi a pluralităţii vietăţilor era pretutindeni răspândită şi nimeni nu se îndoia de ea. De îndată ce oamenii au început să bea vin, ideea reîncarnării şi-a pierdut rapid din claritate pentru ca în cele din urmă, să dispară complet din conştiinţa populară. Ea a fost păstrată numai de iniţiaţii care se abţineau să bea vin. Alcoolul are o acţiune specială asupra organismului, mai ales asupra corpului eteric în care se elaborează memoria. Alcoolul voalează memoria, o întunecă în adâncurile ei cele mai intime. Vinul aduce uitarea, aşa se spune. Nu este numai o uitare superficială, momentană, ci una profundă, de durată, o întunecare a forţei memoriei în corpul eteric. Iată de ce atunci când oamenii au început să bea vin, au pierdut încetul cu încetul ideea spontană de reîncarnare.

Or, credinţa în reîncarnare şi în legea karmei avea o puternică influenţă nu numai asupra individului, ci şi asupra sentimentului social. Făcea să fie acceptată inegalitatea condiţiei umane. Când nefericitul muncitor egiptean muncea la Piramide, când hindusul din casta cea mai de jos sculpta templele uriaşe în inima munţilor, îşi zicea că într-o altă existenţă va fi recompensat pentru faptul că a îndurat cu curaj această muncă, că stăpânul său trecuse deja prin asemenea încercări, dacă era bun, sau că va trece în viitor chiar prin greutăţi mai mari dacă era nedrept şi rău.

Dar, în zorii Creştinismului, omenirea urma să străbată o epocă de concentrare a realizărilor pământeşti; trebuia să trudească pentru a îmbunătăţi acestă viaţă, pentru dezvoltarea intelectului, a cunoaşterii raţionale şi ştiinţifice a naturii. Sensul reîncarnării trebuia deci să se piardă pentru două mii de ani. Şi elementul prin care a fost atins acest scop a fost vinul.

Aceasta este cauza profundă a cultului lui Bacchus, zeul vinului, al beţiei (forma populară a lui Dionysos din vechile mistere, care însă avea cu totul alt sens). Acesta este, de asemenea, sensul simbolic al nunţii din Cana. Apa folosea în vechile sacrificii, vinul foloseşte celor noi. Cuvintele lui Christos: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi totuşi au crezut!“, se aplică noii ere în care omul, preocupat de sarcinile lui terestre, nu va mai păstra nici amintirea încarnărilor sale, nici viziunea directă a lumii divine.

Christos ne-a lăsta ca testament scena de pe Muntele Tabor. Transfigurarea la care au fost de faţă Petru, Iacov şi Ioan. Ucenicii l-au văzut între Ilie şi Moise. Ilie reprezintă calea adevărului, Moise adevărul însuşi, iar Christos Viaţa care le rezumă. Iată de ce putea spune despre sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Astfel, totul se rezumă şi se concentrează, totul se luminează şi se intensifică, totul se transfigurează în Christos. El se întoarce în trecutul sufletului omenesc până la izvoare şi-i prevede viitorul până la contopirea cu Dumnezeu. Creştinismul nu este numai o forţă a trecutului, ci şi o forţă a viitorului. Prin Rosicrucieni, noul ocultism ne învaţă deci despre Christos cel interior, aflat în fiecare om şi despre un Christos viitor care va aparţine întregii omeniri.