|
Iniţierea creştină a existat chiar de la începuturile Creştinismului, din vremea apostolilor, şi a rămas aceeaşi în Evul Mediu şi până în zilele noastre, la o serie de ordine rellgioase şi la Rosicrucieni. Acestă iniţiere e alcătuită din exerciţii spirituale care provoacâ efecte identice şi invariabile. Asociaţiile care o practică într-un profund secret sunt adevăratul focar de viaţă spirituală şi sursa progresului religios al omenirii.
Iniţierea creştină este, în anumite privinţe, mai dificilă
decât
iniţierea antică. Aceasta ţine de esenţa şi e misiunea Creştinismului
care a venit în lume în timp ce omul săvârşea cea mai
profundâ coborâre
în materie. Acestă coborâre trebuia să-i procure o nouă
conştiinţă; dar
ieşirea din aceste adâncuri, din această densitate materială i-a
cerut
un efort mai mare şi iniţierea a devenit astfel mai dificilă. Iată de
ce maestrul creştin cere de la discipolul său un grad mai mare de
umilinţă şi devoţiune.
Iniţierea creştină a cuprins dintotdeauna şapte etape din care patru
corespund cu patru etape ale Calvarului. Acestea sunt:
1. Spălarea picioarelor.
2. Flagelarea.
3. Încununarea cu spini.
4. Purtarea crucii.
5. Moartea mistică.
6. Punerea în mormânt.
7. Învierea.
Spălarea picioarelor este
un exerciţiu preparator, de natură pur morală, legat de scena în
care
Christos spală picioarele apostolilor, înainte de sărbătoarea
Paştelor
(Sfântul Ioan, 13). „Adevăr, vă zic vouă, slujitorul nu este mai
mare
decât stăpânul lui şi nici solul mai mare decât cel
ce l-a trimis pe
el“. Teologia dă acestui act o intepretare pur morală şi nu vede
în el
altceva decât un exemplu de profundă umilinţă şi devotament
absolut al
învăţătorului faţă de ucenicii săi şi faţă de misiunea sa.
Rosicrucienii îl interpretau la fel, dar într-un sens mai
profund, care
se referă la toate fiinţele din natură. Este o aluzie la legea că ceea
este superior descinde din inferior. Planta ar putea spune mineralului:
sunt mai presus de tine pentru că am o viaţă pe care tu n-o ai, dar
fără tine n-aş putea exista, căci din tine îmi extrag seva cu
care mă
hrănese. Şi animalul ar putea zice plantei: sunt mai presus de tine
pentru că eu am o sensibilitate, dorinţe, mişcări voluntare, ceea ce tu
nu ai, dar fără hrana pe care mi-o dai, cu frunzele, tulpina şi
fructele tale, eu n-aş putea trăi. Iar omul ar putea zice plantelor: eu
sunt mai presus de voi, vă datorez oxigenul pe care-l respir; şi ar
trebui să spună animalelor: am un suflet pe care voi nu-l aveţi, dar
suntem fraţi şi tovarăşi şi ne atrenăm unii pe alţii în evoluţia
universală. – Sensul esoteric al spălării picioarelor este acela că
Iisus Christos, Mesia, fiul lui Dumnezeu n-ar putea să existe fără
apostoli.
Discipolul care a meditat asupra acestei teme luni şi uneori ani de
zile, obţine viziunea spălării picioarelor în plan astral
în timpul
somnului. Atunci el poate trece la a doua etapă a iniţierii creştine:
Flagelarea. În
decursul
acestei etape, omul învaţă să reziste la biciul vieţii. Viaţa ne
aduce
suferinţa de toate felurile, fizice şi morale, intelectuale şi
spirituale. În această fază, discipolul presimte viaţa ca pe o
înfricoşătoare şi continuă tortură. El trebuie s-o suporte cu o
perfectă egalitate de suflet şi cu curaj stoic, renuţând la
frica, atât
morală cât şi fizică. Când nu-i mai este frică, vede
în vis scena
flagelării. În cursul altei viziuni, el se vede pe sine în
Christos
flagelat. Evenimentul este însoţit de anumite simptome ale vieţii
fizice şi se traduce printr-o hiperestezie a întregii
sensibilităţi, o
extensie a simţului universal al vieţii şi al iubirii. Un exemplu de
astfel de sensibilitate acută, transportată în lumea
inteligenţei, se
află în viaţa lui Goethe. După îndelungate studii
osteologice pe
scheletul uman şi animal şi după numeroase observaţii comparate asupra
embrionilor, Goethe a ajuns la concluzia ca osul intermaxilar trebuie
să existe la om. Până atunci se nega existenţa osului
intermaxilar în
maxilarul superior al omului. Goethe însuşi ne povesteşte că,
descoperind existenţa reală a acestui os în maxilarul uman,
vizibil
încă printr-o sutură, a avut o tresărire de bucurie, şi un fel de
extaz
pe care l-a numit una dintre cele mai minunate înălţări din
câte i-a
fost dat să trăiască. În timul călătoriei sale în Italia,
Goethe a
trăit acelaşi sentiment când, în faţa rămăşiţelor unui
craniu de oaie,
i-a venit ideea, mai minunată încă pentru evoluţia umană, idee
care
poate fi numită esoterică şi darwinistă în acelaşi timp, că
pentru om
creierul, centrul inteligenţei, precedat prin cerebel, centrul
mişcărilor voluntare, constituie o înflorie şi o expansiune a
măduvei
spinării, precum floarea este o expansiune şi o sinteză a rădăcinii şi
tulpinii. Cum a făcut Goethe aceste descoperii, care ar fi fost
de-ajuns să-i asigure nemurirea? Prin marea lui inteligenţă, fără
îndoială, dar şi prin comunicarea vibrantă şi profundă cu toate
fiinţele şi cu întreaga natură. Acestă sensibilitate este o
rafinare şi
o extensie a forţelor vieţii şi a forţelor iubirii. Ea corespunde celei
de-a doua trepte a iniţierii creştine şi este recompensa probei
flagelării. Omul dobândeşte, trecând prin ea, un simţ al
iubirii pentru
toate fiinţele, care-l face să trăiască interior în natură.
Încununarea cu spini.
Aici
omul trebuie să înveţe să braveze lumea, moral şi intelectual,
să-i
suporte dispreţul, când este atacat ceea ce-i este mai scump. Să
ştie
să rămână în picioare când totul îl copleşeşte,
să spună da când toată
lumea zice nu; iată ce trebuie el să înveţe înainte de a
păşi mai
departe. Se produce atunci un nou efect: disocierea sau, mai degrabă,
puterea de disociere momentană a celor trei forţe care la un om sunt
întotdeauna legate: voinţa, inteligenţa, sensibilitatea. Trebuie
să
înveţe să le despartă sau să le unescă după voie. Atât timp
cât un
eveniment exterior îl umple deodată de entuziasm, nu e pregătit.
Entuziasmul provocat de acel eveniment nu vine din el şi poate exercita
asupra lui o influenţă tulburătoare, pe care nu o poate stăpâni.
Entuziasmul discipolului trebuie să-şi găsescă singurul izvor în
adâncul vieţii lui mistice. Trebuie deci să putem rămâne
impasibili în
faţa oricărui eveniment, orice s-ar întâmpla. Numai aşa se
dobândeşte
libertatea. Acestă separare între sensibilitate, intelegenţă şi
voinţă
produce în creiere o schimbare caracterizată prin
încununarea cu spini.
Pentru ca să se petreacă fără riscuri, forţele personalităţii trebuie
să fi fost destul de bine antrenate şi să fie perfect echilibrate. Dacă
nu e aşa, sau dacă discipolul nu are un învăţător bun, această
schimbare poate duce la nebunie. Nebunia fiind exact această disociere
operată în afara voinţei şi fără ca unitatea să mai poată fi
restabilită prin voinţă interioară. Dimpotrivă, discipolul îşi
antrenează capacitatea de-a face să înceteze această disociere
când
vrea. O străfulgerare a voinţei lui restabileşte legătura între
organele şi activităţile sufletului său, în timp ce la cel nebun
sfâşierea poate fi iremediabilă, antrenând o leziune fizică
în centrii
nervoşi.
În cursul etapei numite cununa
de
spini, în iniţierea creştină se întâmplă un
fenomen de temut
numit paznicul pragului şi
căruia i se mai poate spune şi apariţia dublulu1 inferior. Fiinţa
spirituală a omului alcătuită din voinţele, dorinţele şi inteligenţa sa
îi apare iniţiatului sub o formă vizibilă în vis. Apariţia
este uneori
respingătoare şi îngrozitoare, fiind un produs al pasiunilor bune
sau
rele ale karmei sale şi o
personificare plastică a acestora în plan astral. Este călăuza cea rea din „Cartea
morţilor“ a egiptenilor. Omul trebuie s-o învingă pentru a-şi
găsi eul
superior. Paznicul pragului,
un fenomen al viziunii astrale din cele mai vechi timpuri, se află la
originea tuturor miturilor despre luptele eroului cu monstrul, ale lui
Perseu şi Hercule cu Hidra, ale Sfântului Gheorghe şi ale lui
Siegfried
cu Balarul.
Irumpţia prematură a astralului şi brusca apariţie a dublului sau a paznicului pragului poate duce la
nebunie dacă nu s-au făcut toate pregătirile şi nu s-au luat toate
precauţiile impuse disciplolului.
Purtarea crucii se referă,
simbolic, la o virtute a sufletului. Acestă virtute care constă,
într-un fel, în a purta lumea în conştiinţă – aşa cum
purta Atlas cerul
pe umeri – s-ar putea numi sentimentul de identificare cu
pământul şi
cu tot ce cuprinde el. În iniţierea orientală se numeşte sfârşitul sentimentului de separaţie.
Oamenii, în general, şi mai ales oamenii moderni, se
identifică cu
propriile lor corpuri. (Spinoza, în Etica sa numeşte prima idee
fundamentală a omului: ideea corpului în act.) Discipolul trebuie
să
cultive ideea că, în ansamblul lucrurilor, corpul său nu este mai
important decât orice alt corp, chiar acela al unui animal, al
unei
mese sau al unei bucăţi de marmură. Eul nu este limitat de invelişul
pielii: el se uneşte cu organismul universal cum se leagă mâna de
corp
în ansamblul său. Ce ar fi mâna singură? O zdreanţâ.
Ce ar face corpul
omului fără pământul pe care stă, fără aerul pe care-l respiră?
Ar
muri, căci nu este decât un mic organ al pământului acesta
şi al
atmosferei. Iată de ce discipolul trebuie să se cufunde în
fiecare
fiinţă şi să se identifice cu Spiritul pământului.
Tot Goethe a dat acestei etape o descriere grandioasă la
începutul
lui Faust, când Spiritul pământului, la care aspiră Faust,
apare
rostind:
În
valu1 vieţii şi al faptei durez
Mă ridic şi cobor
Pretutindeni în toate 1ucrez.
Naştere sunt şi mormânt,
O veşnică mare,
Mereu schimbătoare lucrare
Viaţa în toate arzând
Pe pământ şi-n văzduh
La războiul în freamăt al
vremii,
Dumnezeirii îi ţes
veşmântul viu.
Să te identifici cu toate fiinţele nu înseamnă să-ţi
dispreţuieşti
propriul trup, ci să-l porţi ca pe un lucru exterior, aşa cum Christos
şi-a purtat crucea. Spiritul trebuie să ţină corpul aşa cum mâna
ţine
ciocanul. Discipolul ia cunoştinţă atunci de forţele oculte existente
în corpul său. El poate, de exemplu, în timpul meditaţiei,
să facă să
apară stigmatele pe propriul lui corp. Acesta este semnul că e pregătit
pentru cea de-a cincea etapă când i se revelează într-o
bruscă
iluminare:
Moartea mistică. Pradă unor
cumplite suferinţe, discipolul îşi zice: Recunosc că
întreaga lume a
simţurilor nu este decât o iluzie. El îndură adevărata
senzaţie a
morţii şi a coborârii în întuneric. Dar atunci vede
cum întunericul se
răreşte şi apare o nouă lumină: strălucitoarea lumină astrală. Aceasta
este semnificaţia ruperii catapetesmei templului. Lumina cea nouă nu
are nimic comun cu lumina soarelui. Ea izvorăşte dinlăuntrul lucrurilor
şi al omului. Senzaţia pe care o dă nu seamănă în nici un fel cu
cea a
luminii din afară. Ca să ne facem o idee, folosim următorea comparaţie.
Să ne închipuim că, depărtându-ne de un oraş zgomotos
pătrundem într-o
pădure foarte deasă. Treptat, zgomotele se sting, iar liniştea devine
completă. Putem chiar distinge ceea ce este dincolo de linişte, putem
să depăşim punctul zero în care dispare orice zgomot exterior.
Sunetul
reîncepe dincolo de viaţă, pentru urechea internă. Aceasta este
experienţa trăită de sufletul care pătrunde în lumea astrală. El
este
în contact cu acea calitate inversă a lucrurilor pe care le
cunoaşte,
aşa cum sub zero intrăm într-o ordine crescândă a valorilor
negative.
Trebuie să pierdem totul pentru a recâştiga totul, chiar
propria
existenţă. Dar în momentul în care ai pierdut totul se pare
că omul
moare pentru sine, iar viaţa reincepe în jurul său. Aceasta este
moartea mistică. După ce ai trecut prin ea, vine timpul Punerii în mormânt.
Omul se simte
pătruns de sentimentul că, străin propriului trup, a devenit una cu
planeta. S-a topit o dată cu pământul şi se regăseşte în
viaţa
planetară.
Invierea. Este un sentiment inefabil şi imposibil de descris altfel
decât între zidurile templului. Această ultimă etapă se
află deasupra
cuvintelor şi nici o comparaţie nu o poate reda. Cel ajuns în
acest
punct, dobândeşte forţa de a vindeca. Dar trebuie să spunem că
acela
care o posedă are în acelaşi timp şi forţa contrară, de a provoca
bolile. Negativul însoţeşte întotdeauna pozitivul. De aici
provine
marea responsabilitate legată de această putere caracterizată astfel:
cuvântul creator se naşte dintr-un suflet în flăcări.
