Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a VIII-a

Misterul creştin


Iniţierea creştină a existat chiar de la începuturile Creştinismului, din vremea apostolilor, şi a rămas aceeaşi în Evul Mediu şi până în zilele noastre, la o serie de ordine rellgioase şi la Rosicrucieni. Acestă iniţiere e alcătuită din exerciţii spirituale care provoacâ efecte identice şi invariabile. Asociaţiile care o practică într-un profund secret sunt adevăratul focar de viaţă spirituală şi sursa progresului religios al omenirii.

Iniţierea creştină este, în anumite privinţe, mai dificilă decât iniţierea antică. Aceasta ţine de esenţa şi e misiunea Creştinismului care a venit în lume în timp ce omul săvârşea cea mai profundâ coborâre în materie. Acestă coborâre trebuia să-i procure o nouă conştiinţă; dar ieşirea din aceste adâncuri, din această densitate materială i-a cerut un efort mai mare şi iniţierea a devenit astfel mai dificilă. Iată de ce maestrul creştin cere de la discipolul său un grad mai mare de umilinţă şi devoţiune.

Iniţierea creştină a cuprins dintotdeauna şapte etape din care patru corespund cu patru etape ale Calvarului. Acestea sunt:

1. Spălarea picioarelor.
2. Flagelarea.
3. Încununarea cu spini.
4. Purtarea crucii.
5. Moartea mistică.   
6. Punerea în mormânt.
7. Învierea.

Spălarea picioarelor este un exerciţiu preparator, de natură pur morală, legat de scena în care Christos spală picioarele apostolilor, înainte de sărbătoarea Paştelor (Sfântul Ioan, 13). „Adevăr, vă zic vouă, slujitorul nu este mai mare decât stăpânul lui şi nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el“. Teologia dă acestui act o intepretare pur morală şi nu vede în el altceva decât un exemplu de profundă umilinţă şi devotament absolut al învăţătorului faţă de ucenicii săi şi faţă de misiunea sa. Rosicrucienii îl interpretau la fel, dar într-un sens mai profund, care se referă la toate fiinţele din natură. Este o aluzie la legea că ceea este superior descinde din inferior. Planta ar putea spune mineralului: sunt mai presus de tine pentru că am o viaţă pe care tu n-o ai, dar fără tine n-aş putea exista, căci din tine îmi extrag seva cu care mă hrănese. Şi animalul ar putea zice plantei: sunt mai presus de tine pentru că eu am o sensibilitate, dorinţe, mişcări voluntare, ceea ce tu nu ai, dar fără hrana pe care mi-o dai, cu frunzele, tulpina şi fructele tale, eu n-aş putea trăi. Iar omul ar putea zice plantelor: eu sunt mai presus de voi, vă datorez oxigenul pe care-l respir; şi ar trebui să spună animalelor: am un suflet pe care voi nu-l aveţi, dar suntem fraţi şi tovarăşi şi ne atrenăm unii pe alţii în evoluţia universală. – Sensul esoteric al spălării picioarelor este acela că Iisus Christos, Mesia, fiul lui Dumnezeu n-ar putea să existe fără apostoli.

Discipolul care a meditat asupra acestei teme luni şi uneori ani de zile, obţine viziunea spălării picioarelor în plan astral în timpul somnului. Atunci el poate trece la a doua etapă a iniţierii creştine:

Flagelarea. În decursul acestei etape, omul învaţă să reziste la biciul vieţii. Viaţa ne aduce suferinţa de toate felurile, fizice şi morale, intelectuale şi spirituale. În această fază, discipolul presimte viaţa ca pe o înfricoşătoare şi continuă tortură. El trebuie s-o suporte cu o perfectă egalitate de suflet şi cu curaj stoic, renuţând la frica, atât morală cât şi fizică. Când nu-i mai este frică, vede în vis scena flagelării. În cursul altei viziuni, el se vede pe sine în Christos flagelat. Evenimentul este însoţit de anumite simptome ale vieţii fizice şi se traduce printr-o hiperestezie a întregii sensibilităţi, o extensie a simţului universal al vieţii şi al iubirii. Un exemplu de astfel de sensibilitate acută, transportată în lumea inteligenţei, se află în viaţa lui Goethe. După îndelungate studii osteologice pe scheletul uman şi animal şi după numeroase observaţii comparate asupra embrionilor, Goethe a ajuns la concluzia ca osul intermaxilar trebuie să existe la om. Până atunci se nega existenţa osului intermaxilar în maxilarul superior al omului. Goethe însuşi ne povesteşte că, descoperind existenţa reală a acestui os în maxilarul uman, vizibil încă printr-o sutură, a avut o tresărire de bucurie, şi un fel de extaz pe care l-a numit una dintre cele mai minunate înălţări din câte i-a fost dat să trăiască. În timul călătoriei sale în Italia, Goethe a trăit acelaşi sentiment când, în faţa rămăşiţelor unui craniu de oaie, i-a venit ideea, mai minunată încă pentru evoluţia umană, idee care poate fi numită esoterică şi darwinistă în acelaşi timp, că pentru om creierul, centrul inteligenţei, precedat prin cerebel, centrul mişcărilor voluntare, constituie o înflorie şi o expansiune a măduvei spinării, precum floarea este o expansiune şi o sinteză a rădăcinii şi tulpinii. Cum a făcut Goethe aceste descoperii, care ar fi fost de-ajuns să-i asigure nemurirea? Prin marea lui inteligenţă, fără îndoială, dar şi prin comunicarea vibrantă şi profundă cu toate fiinţele şi cu întreaga natură. Acestă sensibilitate este o rafinare şi o extensie a forţelor vieţii şi a forţelor iubirii. Ea corespunde celei de-a doua trepte a iniţierii creştine şi este recompensa probei flagelării. Omul dobândeşte, trecând prin ea, un simţ al iubirii pentru toate fiinţele, care-l face să trăiască interior în natură.

Încununarea cu spini. Aici omul trebuie să înveţe să braveze lumea, moral şi intelectual, să-i suporte dispreţul, când este atacat ceea ce-i este mai scump. Să ştie să rămână în picioare când totul îl copleşeşte, să spună da când toată lumea zice nu; iată ce trebuie el să înveţe înainte de a păşi mai departe. Se produce atunci un nou efect: disocierea sau, mai degrabă, puterea de disociere momentană a celor trei forţe care la un om sunt întotdeauna legate: voinţa, inteligenţa, sensibilitatea. Trebuie să înveţe să le despartă sau să le unescă după voie. Atât timp cât un eveniment exterior îl umple deodată de entuziasm, nu e pregătit. Entuziasmul provocat de acel eveniment nu vine din el şi poate exercita asupra lui o influenţă tulburătoare, pe care nu o poate stăpâni. Entuziasmul discipolului trebuie să-şi găsescă singurul izvor în adâncul vieţii lui mistice. Trebuie deci să putem rămâne impasibili în faţa oricărui eveniment, orice s-ar întâmpla. Numai aşa se dobândeşte libertatea. Acestă separare între sensibilitate, intelegenţă şi voinţă produce în creiere o schimbare caracterizată prin încununarea cu spini. Pentru ca să se petreacă fără riscuri, forţele personalităţii trebuie să fi fost destul de bine antrenate şi să fie perfect echilibrate. Dacă nu e aşa, sau dacă discipolul nu are un învăţător bun, această schimbare poate duce la nebunie. Nebunia fiind exact această disociere operată în afara voinţei şi fără ca unitatea să mai poată fi restabilită prin voinţă interioară. Dimpotrivă, discipolul îşi antrenează capacitatea de-a face să înceteze această disociere când vrea. O străfulgerare a voinţei lui restabileşte legătura între organele şi activităţile sufletului său, în timp ce la cel nebun sfâşierea poate fi iremediabilă, antrenând o leziune fizică în centrii nervoşi.

În cursul etapei numite cununa de spini, în iniţierea creştină se întâmplă un fenomen de temut numit paznicul pragului şi căruia i se mai poate spune şi apariţia dublului inferior. Fiinţa spirituală a omului alcătuită din voinţele, dorinţele şi inteligenţa sa îi apare iniţiatului sub o formă vizibilă în vis. Apariţia este uneori respingătoare şi îngrozitoare, fiind un produs al pasiunilor bune sau rele ale karmei sale şi o personificare plastică a acestora în plan astral. Este călăuza cea rea din „Cartea morţilor“ a egiptenilor. Omul trebuie s-o învingă pentru a-şi găsi eul superior. Paznicul pragului, un fenomen al viziunii astrale din cele mai vechi timpuri, se află la originea tuturor miturilor despre luptele eroului cu monstrul, ale lui Perseu şi Hercule cu Hidra, ale Sfântului Gheorghe şi ale lui Siegfried cu Balarul.

Irumpţia prematură a astralului şi brusca apariţie a dublului sau a paznicului pragului poate duce la nebunie dacă nu s-au făcut toate pregătirile şi nu s-au luat toate precauţiile impuse disciplolului.

Purtarea crucii se referă, simbolic, la o virtute a sufletului. Acestă virtute care constă, într-un fel, în a purta lumea în conştiinţă – aşa cum purta Atlas cerul pe umeri – s-ar putea numi sentimentul de identificare cu pământul şi cu tot ce cuprinde el. În iniţierea orientală se numeşte sfârşitul sentimentului de separaţie.

Oamenii, în general, şi mai ales oamenii moderni, se identifică cu propriile lor corpuri. (Spinoza, în Etica sa numeşte prima idee fundamentală a omului: ideea corpului în act.) Discipolul trebuie să cultive ideea că, în ansamblul lucrurilor, corpul său nu este mai important decât orice alt corp, chiar acela al unui animal, al unei mese sau al unei bucăţi de marmură. Eul nu este limitat de invelişul pielii: el se uneşte cu organismul universal cum se leagă mâna de corp în ansamblul său. Ce ar fi mâna singură? O zdreanţâ. Ce ar face corpul omului fără pământul pe care stă, fără aerul pe care-l respiră? Ar muri, căci nu este decât un mic organ al pământului acesta şi al atmosferei. Iată de ce discipolul trebuie să se cufunde în fiecare fiinţă şi să se identifice cu Spiritul pământului.

Tot Goethe a dat acestei etape o descriere grandioasă la începutul lui Faust, când Spiritul pământului, la care aspiră Faust, apare rostind:

În valu1 vieţii şi al faptei durez
Mă ridic şi cobor
Pretutindeni în toate 1ucrez.
Naştere sunt şi mormânt,
O veşnică mare,
Mereu schimbătoare lucrare
Viaţa în toate arzând
Pe pământ şi-n văzduh
La războiul în freamăt al vremii,
Dumnezeirii îi ţes veşmântul viu.

Să te identifici cu toate fiinţele nu înseamnă să-ţi dispreţuieşti propriul trup, ci să-l porţi ca pe un lucru exterior, aşa cum Christos şi-a purtat crucea. Spiritul trebuie să ţină corpul aşa cum mâna ţine ciocanul. Discipolul ia cunoştinţă atunci de forţele oculte existente în corpul său. El poate, de exemplu, în timpul meditaţiei, să facă să apară stigmatele pe propriul lui corp. Acesta este semnul că e pregătit pentru cea de-a cincea etapă când i se revelează într-o bruscă iluminare:

Moartea mistică. Pradă unor cumplite suferinţe, discipolul îşi zice: Recunosc că întreaga lume a simţurilor nu este decât o iluzie. El îndură adevărata senzaţie a morţii şi a coborârii în întuneric. Dar atunci vede cum întunericul se răreşte şi apare o nouă lumină: strălucitoarea lumină astrală. Aceasta este semnificaţia ruperii catapetesmei templului. Lumina cea nouă nu are nimic comun cu lumina soarelui. Ea izvorăşte dinlăuntrul lucrurilor şi al omului. Senzaţia pe care o dă nu seamănă în nici un fel cu cea a luminii din afară. Ca să ne facem o idee, folosim următorea comparaţie. Să ne închipuim că, depărtându-ne de un oraş zgomotos pătrundem într-o pădure foarte deasă. Treptat, zgomotele se sting, iar liniştea devine completă. Putem chiar distinge ceea ce este dincolo de linişte, putem să depăşim punctul zero în care dispare orice zgomot exterior. Sunetul reîncepe dincolo de viaţă, pentru urechea internă. Aceasta este experienţa trăită de sufletul care pătrunde în lumea astrală. El este în contact cu acea calitate inversă a lucrurilor pe care le cunoaşte, aşa cum sub zero intrăm într-o ordine crescândă a valorilor negative.

Trebuie să pierdem totul pentru a recâştiga totul, chiar propria existenţă. Dar în momentul în care ai pierdut totul se pare că omul moare pentru sine, iar viaţa reincepe în jurul său. Aceasta este moartea mistică. După ce ai trecut prin ea, vine timpul Punerii în mormânt. Omul se simte pătruns de sentimentul că, străin propriului trup, a devenit una cu planeta. S-a topit o dată cu pământul şi se regăseşte în viaţa planetară.

Invierea. Este un sentiment inefabil şi imposibil de descris altfel decât între zidurile templului. Această ultimă etapă se află deasupra cuvintelor şi nici o comparaţie nu o poate reda. Cel ajuns în acest punct, dobândeşte forţa de a vindeca. Dar trebuie să spunem că acela care o posedă are în acelaşi timp şi forţa contrară, de a provoca bolile. Negativul însoţeşte întotdeauna pozitivul. De aici provine marea responsabilitate legată de această putere caracterizată astfel: cuvântul creator se naşte dintr-un suflet în flăcări.