Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a X-a

Planul astral
(partea a II-a)


Ocultistul nu este niciodată un om care se gândeşte să impună dogme. Este doar un om care relatează ce a văzut, ce a experimentat în plan astral şi în plan spiritual sau ceea ce maeştrii demni de încredere i-au revelat. Nu vrea să convertească, ci să stârnească şi în ceilalţi simţul trezit în el care să-i facă şi pe ei capabili să vadă.

Vom vorbi aci despre omul astral, aşa cum îi apare clarvăzătorului. Omul astral cuprinde o lume întreagă de senzaţii, de pasiuni, de emoţii şi impulsuri ale sufletului. Acestea se traduc pentru simţul interior în forme şi culori. Corpul astral însuşi este un nor de formă ovoidală care scaldă şi învăluie omul. El poate fi perceput din interior.

În omul fizic trebuie să cercetăm substanţa şi forma. Substanţa se reînnoieşte în răstimp de şapte ani; forma rămâne, pentru că dincolo de substanţă se află spiritul constructor care nu este altul decât corpul eteric pe care nu-l vedem. Nu vedem decât opera sa, corpul. Ochiul fizic nu vede în organism decât ceea ce este încheiat nu şi ceea ce este în curs de formare.

Când avem în vedere corpul astral, adică propriul nostru corp astral, lucrurile stau cu totul altfel. Il simţim din interior prin pasiunile şi diversele mişcări ale sufletului.

Capacitatea clarvăzătorului constă în a vedea din afară ceea ce în viaţa obişnuită simţim din interior. Atunci sentimentele, pasiunile, gândurile, toate se traduc în forme vii şi vizibile, constituind aura învelişului fizic, aureola.

Aşa cum corpul eteric construieşte fizic, pasiunile construiesc corpul astral. Tot ceea ce trăieşte în aură se exprimă în acest scop. Fiecare aură umană posedă nuanţele ei speciale, cuiorile dominante. Pe acestă culoare fundamentală se răsfrâng toate celelalte. De exemplu, temperamentul melancolic dă o nuanţă albastră; dar în aură se revarsă din afară atâtea impresii diferite că observatorul se poate uşor înşela, mai ales dacă se ocupă de propria lui aură.

Clarvăzătorul îşi vede propria aură răsturnată, adică exteriorul ca fiind în interior şi interiorul ca fiind exterior, pentru că vede din afară. Ce vede atunci?

Toţi fondatorii de religii au fost clarvăzători desăvârşiţi şi călăuze spirituale ale omenirii, iar sentinţele lor morale s-au constituit în reguli de viaţă, motivate de adevărurile astrale şi spirituale. Aşa se explică similitudinile dintre toate religiile. O asemenea similitudine există între cele opt cărări ale Căii lui Buddha şi cele opt Beatitudini ale lui Christos. Fondul de adevăr constă în faptul că de fiecare dată când omul îşi dezvoltă o virtute, el îşi dezvoltă şi o nouă facultate de percepţie. Dar de ce sunt opt etape? Pentru că cel înzestrat cu clarvedere ştie că aceste facultăţi care pot deveni organe de percepţie sunt opt.

Organele de percepţie ale corpului astral se numesc în ocultism flori de lotus (roţi sacre, chakra): roata cu şaisprezece spiţe, sau floarea de lotus cu şaisprezece petale, se află în zona laringelui.

În timpuri străvechi, floarea de lotus se învârtea într-un anume sens, în sens invers acelor de ceasornic, adică de la dreapta la stânga. La omul de astăzi, roata s-a oprit; nu se mai învârte. Numai 1a clarvăzători începe acum din nou să se mişte, dar în sens contrar, adică de la stânga la dreapta. Opt petale din şaisprezece erau vizibile altădată. Petalele intermediare erau ascunse. În viitor vor apărea toate. Primele opt sunt datorate acţiunii de iniţiere inconştientă, celelalte opt iniţierii conştiente, rezultată din efortul personal. Aceste opt petale din urmă sunt cele care dezvoltă beatitudinile lui Christos.

Omul posedă şi altă floare de lotus, cu douăsprezece petale, situată în regiunea inimii. Odinioară numai şase petale erau vizibile. Dobândirea celor şase virtuţi le va dezvolta în viitor şi pe  celelalte şase petale. Cele şase virtuţi sunt: controlul asupra gândirii, forţa de iniţiativă, echilibrul facultăţilor, optimismul care permite să vezi părţile pozitive ale tuturor lucrurilor, spiritul eliberat de prejudecăţi şi, în sfârşit, armonia vieţii sufletului. Atunci cele douăsprezece petale se vor pune în mişcare. Prin ele se exprimă caracterul sacru al numărului douăsprezece pe care-l regăsim în cei doisprezece apostoli, cei doisprezece cavaleri ai regelui Arthur şi de fiecare dată când este vorba de creaţie şi de acţiune. Se întâmplă aşa pentru că orice lucru se dezvoltă în lume străbătând douăsprezece nuanţe diferite. Poemul lui Goethe Misterele (Die Geheimnisse), exprimând idealul Rosicrucienilor, constituie un exemplu. După explicaţiile date de Goethe însuşi unor tineri, în acest poem fiecare din cei doisprezece companioni Rosicrucieni reprezintă o confesiune religiosă. Găsim aceste adevăruri şi în semne şi simboluri; căci simbolurile nu sunt invenţii arbitrare, ci realităţi. De exemplu, simbolul Crucii, ca şi cel al Zvasticii, este reprezentarea Chakrei cu patru petale a omului. Floarea cu douăsprezece petale îşi găseşte expresia în simbolul Rosicrucii şi a celor doisprezece companioni. Al treisprezecelea, aflat printre ei, companionul invizibil, unindu-i pe toţi, reprezintă adevărul care leagă toate religiile între ele. Orice început, orice nouă revelaţie religioasă este un „treisprezece“ care oferă o nouă sinteză din cele douăsprezece nuanţe ale adevărului spiritual.

Din acest adevăr se nasc ritualurile şi ceremoniile culturale ale religiilor. În adâncul tuturor riturilor şi al cultelor stabilite de clarvăzători vorbeşte înţelepciunea divină. Lumea astrală se exprimă prin ele în lumea fizică. Ritualul reprezintă un reflex a ceea ce se petrece în lumile superioare. Aşa se întâmplă şi în ritualul francmason şi în religiile asiatice. La naşterea unei noi religii, un iniţiat pune bazele pe care se va ridica ritualul cultului exterior. Evoluând, ritualul, imagine vie a lumii spirituale, se îndreaptă spre sfera creaţiei artistice, arta provenind tot din lumea astrală, iar ritualul devine frumuseţe. Aşa s-a întâmplat îndeosebi în vremea civilizaţiei greceşti.

Arta este un eveniment astral a cărui cauză a fost uitată.

Un exemplu îl constituie misterele şi zeii greci. În mistere, hierofantul proiectează dezvoltarea umană în trei faze: omul-animal, omul-uman şi omul-zeu (veritabilul supraom şi nu falsul supraorn al lui Nietzsche). Cu aceste trei tipuri, el furnizează iniţiaţilor o imagine vie, proiectată în lumina astrală. În acelaşi timp, aceste trei tipuri nesesizabile direct se exprimă în poezie şi în sculptură prin trei simboluri: 1. tipul bestial: satyrul; 2. tipul uman: Hermes sau Mercur; 3. tipul divin: Zeus, Jupiter. Fiecare dintre ei, cu tot ceea ce-l înconjoară, reprezintă un ciclu complet al umanităţii. Astfel, discipolii Misterelor au transpus în artă ceea ce văzuseră în lumina astrală.

Apogeul vieţii terestre, pentru om, este atins în prezent în jurul vârstei de treizeci şi cinci de ani. De ce se întâmplă aşa? De ce Dante şi-a început călătoria la treizeci şi cinci de ani, mijlocul vieţii umane?*

* Este vorba de călătoria imaginară în Infern, relatată în Divina Comedie, care începe cu versul: „Nel mezzo di camin del nostra vita“ (n. red.).

Pentru că în acel moment, omul, a cărui activitate fusese concentrată asupra elaborării corpului fizic, se întoarce spre ţinuturile spirituale şi-şi poate orienta activitatea pentru a deveni clarvăzător. Dante a devenit astfel clarvăzător la treizeci şi cinci de ani. La această vârstă, forţele fizice nu mai acaparează influxul spiritual; aceste forţe, pe care corpul le eliberează, se pot transforma în clarviziune.

Atingem aici un mister profund: legea transformării organelor. În om totul evoluează spre o transformare a organelor. Partea cea mai elevată a sa rezultă din ceea ce este cel mai jos în el, prin transfigurare. Aşa se transformă, de exemplu, organele sexuale. O dată cu separarea sexelor, corpul astral s-a divizat: o parte inferioară producând organul sexual fizic, partea superioară dând naştere gândirii, imaginaţiei, cuvântului.

Organul sexual (forţa de reproducere) şi organul vocii (cuvântul creator) erau altădată un tot. Se înţelege acum legătura unind cei doi poli, apăruţi acolo unde nu era decât un singur organ. Polul negativ, animal, şi polul pozitiv, divin, altădată uniţi, s-au separat.

Al treilea Logos este puterea creatoare a cuvântului (aşa cum este exprimată la începutul Evangheliei Sfântului Ioan) al cărei reflex este cuvântul omenesc. Faptul acesta şi-a găsit o expresie profundă în vechile mituri şi legende despre chipul lui Vulcan cel Şchiop. Misiunea lui era să întreţină focul sacru. El şchiopătează pentru că în timpul iniţierii omul trebuia să piardă ceva din forţele lui fizice inferioare; partea de jos a corpului vine dintr-un trecut care trebuie să dispară. Natura umană inferioară trebuie să cadă pentru a se ridica apoi pe treapta cea mai de sus. În cursul evoluţiei sale, omul s-a scindat în inferior şi superior.

În unele tablouri din Evul Mediu, omul este înfăţişat împărţit în două printr-o linie. Partea superioară stângă şi capul se află deasupra liniei, partea superioară dreaptă şi partea de jos a corpului sunt sub linie. Această linie este o indicaţie privitoare la trecutul şi viitorului corpului omenesc.

Floarea de lotus cu două petale se află sub frunte, la baza nasului şi este un organ astral încă nedezvoltat care va forma într-o zi două antene sau două aripi; găsim acest simbol in coarnele care se văd pe capul lui Moise.

Văzut de sus în jos, cu cap şi organ sexual, omul este sintetic şi identic, fiind produsul trecutului. De la stânga la dreapta este simetric reprezentând prezentul şi viitorul. Dar aceste două părţi simetrice nu au aceeasi valoare.

De ce suntem în mod obişnuit dreptaci? Mâna dreapt, cea mai activă astăzi, se va atrofia mai târziu. Stânga este organul care va supravieţui când se vor dezvolta cele două aripi ale frunţii. Creierul din piept va fi inima care va deveni organul cunoaşterii. Şi vom avea trei organe de locomoţie.

Înainte ca omul să se ridice, a fost un timp în care a mers în patru labe. Aceasta este originea enigmei pe care o prezintă sfinxul. El întreba: Ce fiinţă merge în copilărie în patru labe, la mijlocul vieţii în două şi la bătrâneţe în trei? Oedip îi răspunde: Omul, care, într-adevăr, copil fiind merge în patru labe, iar bătrân fiind se sprijină în toiag. În realitate, enigma şi răspunsul se refereau la o evoluţie completă a umanităţii, trecute, prezente şi viitoare, aşa cum era cunoscută în vechile mistere. Patruped într-o epocă anterioră a evoluţiei sa1e, omul stă azi în două picioare; în viitor va zbura şi se va folosi într-adevăr de trei puncte de spijin: cele două aripi care vor reprezenta dezvoltarea „florii de lotus“ cu două raze vor deveni organul voinţei sale motrice şi, pe lângă aceasta, va fi aparatul metamorfozat din partea stângă a pieptului şi a mâinii stângi. Acestea vor fi organele de locomoţie în viitor. La fel ca şi partea şi mâna dreaptă, se vor atrofia şi organele  de reproducţie actuale, iar omul îşi va naşte, aşa cum am văzut mai sus, semenul prin forţele verbului; cuvântul său va modela în eter corpuri asemănătoare cu sine însuşi.