|
Ceea ce în mod obişnuit se numeste în sanscrită Devakhan cuprinde un lung interval de timp care se scurge între moartea omului şi noua lui naştere. După moarte, sufletul învaţă mai întâi, în plan astral, să se dezobişnuiască de instinctele legate de corp. Trece apoi în Devakhan unde petrece o viaţă îndelungată între două încarnări.
Ca şi lumea astrală, lumea devakhanică nu este un mediu, ci o stare.
Ea ne înconjoară chiar şi în această viaţă, dar nu ne dăm
seama. Pentru
a înţelege prin analogie starea devakhanică şi funcţiile
Devakhanului
în viaţa terestră şi în viaţa universală, cel mai bine ar
fi să ne
referim din nou la starea de somn.
Somnul este, pentru imensa majoritate a oamenilor, o stare
enigmatică. În somn, corpul eteric al omului rămâne legat
de corpul
adormit şi-şi continuă travaliul vegetativ şi reparator; dar corpul
astral şi Eul individual se despart de acest corp adormit, pentru a
trăi o viaţă independentă.
În timpul zilei, întreaga noastră viaţă conştientă ne
uzează, ne
arde corpul fizic. De dimineaţă până seară, omul consumă multă
forţă.
Corpul astral transmite corpului fizic senzaţii care-l uzează şi-l
epuizeză. Noaptea, dimpotrivă, corpul astral acţionează cu totul
altfel. Nu mai transmite senzaţii venite din afară; el prelucrează
aceste senzaţii şi pune ordine şi armonie acolo unde ziua adusese
dezordine şi discordanţă prin haosul percepţiilor. Deci ziua corpul
astral îndeplineşte o muncă pasivă, fiind receptor şi
transmiţător.
Noaptea el joacă un rol activ, de ordonare şi construcţie, care repară
forţele uzate.
Particularitatea omului în starea lui actuală constă în
faptul că
astralul lui nu poate să facă în acelaşi timp această munca
nocturnă de
reparare şi să perceapă şi ce se întâmplă în jurul
lui în lumea
astrală. Cum am putea scuti corpul astral de munca lui pentru a-l lăsa
să se ocupe de viaţa din lumea astrală?
Procedeul adeptului, pentru a-şi elibera corpul astral, consta
în
cultivarea senzaţiior şi a gândurilor care au deja în ele
însele un
anumit ritm transmisibil corpului fizic; pe de altă parte, el evită pe
toţi aceia care provoacă dezordinea şi tulburarea. El trebuie să nu se
mai lase copleşit de dezordinea bucuriilor şi a durerilor extreme şi
recomandă egalitate de suflet.
O lege suverană călăuzeşte natura; totul trebuie să aibă un ritm.
După ce omul şi-a dezvoltat floarea de lotus cu douăsprezece petale
care constituie organul său de percepţie, de strălucire astrală şi
spirituală, el poate să acţioneze asupra corpului său şi să-i imprime
un ritm nou care să-l scape de oboseală. Datorită acestui ritm şi
acestei restabiliri a armoniei, corpul astral nu mai are de
împlinit în
timpul somnului munca lui de reparator fără de care corpul fizic s-ar
degrada.
Întreaga viaţă din timpul zilei nu este decât o
tulburare a corpului
nostru fizic. Toate bolile provin din excesele corpului astral. Cel
care mănâncă prea mult provoacă în corpul astral plăceri
care
acţionează asupra corpului fizic perturbându-l. Astralul ruinează
corpul pentru a-şi procura plăceri haotice. Din acest motiv unele
religii impun postul. Prin post corpul astral, mai puţin ocupat şi mai
calm, se detaşează parţial de corpul fizic. Vibraţiile lui se potolesc
şi imprimă corpului eteric un ritm regulat. Postul redă deci corpului
eteric un ritm regulat, el pune în armonie viaţa (corpul eteric)
şi
forma (corpul fizic), adică pune universul în armonie cu omul.
Am văzut ce rol joacă astralul în timpul somnului. Unde se
află în
tot acest timp Eul omului? Chiar în Davakhan. Numai că în
somn nu
suntem conştienţi de aceasta. Trebuie să facem distincţia între
somnul
bântuit de vise şi somnul profund. Somnul cu vise corespunde
conştiinţei astrale. Somnul profund, fără vise, acela care se
instalează după primele vise, corespunde stării devakhanice. Nu ne
aducem aminte de ea, pentru că această stare nu este constientizată de
creierul fizic obisnuit. Numai iniţierea superioră poate face să fie
cunoscute percepţiile somnului profund. Iniţiatul obţine continuitatea
conştiinţei de la starea de veghe, trecând prin somnul cu vise,
până la
somnul fără vise. El leagă aceste trei stări în întregul
fiinţei sale.
Să studiem acum situaţia omului în Devakhan după moarte. După
un
anumit timp, corpul eteric se dispersează în forţele eterului
viu. Care
este atunci misiunea corpului astral şi a conştiinţei? Eul şi corpul
astral trebuie să construiască un nou corp eteric pentru existenţa care
va urma. Şederea în Devakhan este în parte consacrată
dobândirii
acestor calităţi. Într-adevăr, substanţa corpului fizic se
schimbă tot
mereu în aşa fel încât, din şapte în şapte ani,
ea este integral
reînnoită. Şi substanţa eterică se reînnoieşte, cu toate că
structura
şi forma ei rămân identice sub acţiunea Eului superior. După
moarte,
acestă substanţă se întoarce în întregime în
mediul eteric şi, ca şi în
cazul corpului fizic, nu mai păstrează nimic de la o încarnare la
alta.
Incarnările succesive se produc deci cu corpuri eterice în
întregime
reînnoite. Iată de ce, de la o încarnare la alta,
fizionomia şi forma
corpului se schimbă atât de mult. Ele nu depind de voinţa
individului,
ci de karma lui, de
pasiunile şi acţiunile sale involuntare.
Cu totul alta este situaţia unui discipol care a trecut prin
iniţiere. El şi-a dezvoltat încă de pe pământ corpul eteric
în aşa fel
încât să-l poată păstra, să-l facă apt să intre după moarte
în
Devakhan. El a reuşit pe pământ să trezească în forţele
sale eterice un
spirit de viaţă, constituindu-şi una din cele trei părţi, de acum
nepieritoare ale fiinţei sale. Acest corp eteric elaborat în
spirit de
viaţă se numeşte în sanscrită budhi.
Când discipolul a cucerit acest spirit de viaţă, el nu mai este
obligat
să-şi reformeze în întregime corpul eteric între două
încarnări. Va
petrece deci un timp mult mai scurt în Devakhan. Iată de ce el
duce
dintr-o încarnare în alta, aceeaşi dispoziţie, acelaşi
temperament,
acelaşi caracter dominant. Când maestrul în ocultism a
reuşit să-şi
dirijeze conştient nu numai corpul eteric ci şi corpul fizic, rezultă
şi de aici un principiu spiritual numit în sanscrită „atma“,
adică
omul-spirit. Ajuns la acest grad, iniţiatul îşi conservă
trăsăturile
corpului fizic de fiecare dată când se încarnează pe
pământ. Îşi va
păstra în întregime conştiinţa trecând de la viaţa
pământească la viaţa
cerească şi de la o încarnare la alta. De aici provine legenda
iniţiaţilor care trăiesc o mie sau două mii de ani. Adică pentru ei nu
există nici kamaloka, nici Devakhan, ci continuitatea persistentă a
conştiinţei dincolo de moarte şi naştere.
Se aduce uneori obiecţia următoare faţă de ideea de
reîncarnare:
„Dacă omul şi-a împlinit misiunea lui pe pământ
înseamnă că el o
cunoaşte, atunci de ce să se mai întoarcă?“ obiecţia ar fi justă
dacă
omul s-ar întoarce pe acelaşi pământ. Dar cum de obicei nu
revine decât
după vreo două mii de ani, el găseşte natura, pământul, omenirea
cu
totul noi; acestea au evoluat şi el poate acum să facă o nouă ucenicie
şi să îndeplinească o nouă misiune.
Aceste perioade de reînnoire a pământului care determină
momentul
reîncarnării sunt determinate de trecerea soarelui prin semnele
Zodiacului. Cu opt secole înainte de Christos, soarele îşi
avea punctul
vernal în semnul Berbecului. Vedem o reflectare a acestui timp
în
legenda Lânei de Aur şi în numele de mielul lui Dumnezeu
care i se dă
lui Christos. Cu două mii o sută saizeci de ani înainte de
aceasta,
soarele se afla în semnul Taurului, ceea ce a influenţat culte
cum sunt
cele ale Boului Apis în Egipt sau cele ale lui Mithra în
Persia. Cu
două mii o sută saizeci de ani mai înainte, punctul vernal se
afla în
semnul Gemenilor şi-i găsim o imagine în cosmogonia vechii Persii
şi în
cele două figuri opuse – ale lui Ormuzd şi Ahriman. Când s-a
prăbuşit
civilizaţia Atlantidei – care a precedat timpurile vedice, soarele
îşi
avea punctul vernal în Rac al cărui semn este
şi care marca
sfârşitul unei perioade şi începutul alteia.
Popoarele au fost întotdeauna conştiente de importanţa
raporturilor
care le leagă de constelaţii. De fapt, marile perioade ale omenirii se
află sub influenţa revoluţiilor celeste, a mişcării pământului
în
raport cu soarele şi stelele.
Acest fapt explică diferenţa dintre epoci şi dă fiecărei
încarnări
un sens nou. Două mii o sută şaizeci de ani cuprind timpul necesar
pentru o încarnare masculină şi o încarnare feminină, cele
două aspecte
sub care omul adună toată experienţa unei epoci.
Ce determină schimbarea florei şi a faunei de pe pământ?
Spiritele
Deva şi formele Devakhanului.
Darwin încearcă să demonstreze evoluţia terestră prin
lupta
pentru existenţă, ceea ce nu explică nimic. Pentru ocultist, formele
active ale Devakhan modifică flora şi fauna. Pe măsură ce omul este mai
avansat, el poate participa mai mult la această muncă. Acţiunea omului
asupra formelor naturii este cu atât mai constructivă cu
cât conştiinţa
lui e mai dezvoltată.
Iniţiatul poate interveni în lumea Devakhanului, unde iau
naştere
noi plante. Devakhanul este ţinutul în care se formează
vegetaţia. În
kamaloka astrală omul contribuie la făurirea regnului animal. Kamaloka
se află în sfera lunară, pe când Devakhanul depinde de
soare.
Omul este astfel legat de toate regnurile naturii. Platon vorbeşte
despre simbolul Crucii, spunând că sufletul lumii este legat de
corpul
lumii ca de o cruce. Ce semnificaţie are această crucificare? Este
sufletul care trece prin toate regnurile naturii. Într-adevăr,
spre
deosebire de om, planta îşi are rădăcina sau, dacă vreţi, capul
cu
funcţiile hrănitoare in jos, întorcând în sus, spre
soare, organele
sale de reproducere. Animalul este intermediar, prin poziţia lui de
obicei orizontală. Omul şi planta se ridică vertical formând o
cruce,
crucea lumii, animalul fiind aşezat transversal.
Participarea omului, după moarte, la planurile superioare, la
făurirea regnurilor inferioare, va deveni conştientă în vremurile
viitoare. Conştiinţa va călăuzi raporturile care fac ca
întotdeauna o
floră nouă să corespundă cu o nouă cultură umană. Misiunea divină
a
spiritului este să muncească la făurirea viitorului. Nu va fi nici
miracol, nici întâmplare. Flora şi fauna vor reprezenta
expresia
voluntară a sufletului omenesc transfigurat.
Munca desfăşurată pe pământ se realizează pe de o parte de Deva (zei) şi pe de alta de om.
Dacă vom zidi o catedrală, ne desfăşurăm acţiunea asupra
mineralului. Munţii de o parte şi de alta a Nilului sunt opera acestor
Deva; templele de pe cele două maluri sunt opera oamenilor. Scopul este
acelaşi: transfigurarea pământului.
În viitor, omul va învăţa să acţioneze asupra tuturor
regnurilor
naturii cu aceeaşi conştiinţă cu care prelucrează astăzi mineralul; el
va modela fiinţe vii şi va lua asupra sa munca zeilor,
transformând
pământul în Devakhan.