Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner

ESOTERISMUL CREŞTIN

GA 94

CONFERINŢA a XI-a

Devakhan sau Cerul
(partea I)

Ceea ce în mod obişnuit se numeste în sanscrită Devakhan cuprinde un lung interval de timp care se scurge între moartea omului şi noua lui naştere. După moarte, sufletul învaţă mai întâi, în plan astral, să se dezobişnuiască de instinctele legate de corp. Trece apoi în Devakhan unde petrece o viaţă îndelungată între două încarnări.

Ca şi lumea astrală, lumea devakhanică nu este un mediu, ci o stare. Ea ne înconjoară chiar şi în această viaţă, dar nu ne dăm seama. Pentru a înţelege prin analogie starea devakhanică şi funcţiile Devakhanului în viaţa terestră şi în viaţa universală, cel mai bine ar fi să ne referim din nou la starea de somn.

Somnul este, pentru imensa majoritate a oamenilor, o stare enigmatică. În somn, corpul eteric al omului rămâne legat de corpul adormit şi-şi continuă travaliul vegetativ şi reparator; dar corpul astral şi Eul individual se despart de acest corp adormit, pentru a trăi o viaţă independentă.

În timpul zilei, întreaga noastră viaţă conştientă ne uzează, ne arde corpul fizic. De dimineaţă până seară, omul consumă multă forţă. Corpul astral transmite corpului fizic senzaţii care-l uzează şi-l epuizeză. Noaptea, dimpotrivă, corpul astral acţionează cu totul altfel. Nu mai transmite senzaţii venite din afară; el prelucrează aceste senzaţii şi pune ordine şi armonie acolo unde ziua adusese dezordine şi discordanţă prin haosul percepţiilor. Deci ziua corpul astral îndeplineşte o muncă pasivă, fiind receptor şi transmiţător. Noaptea el joacă un rol activ, de ordonare şi construcţie, care repară forţele uzate.

Particularitatea omului în starea lui actuală constă în faptul că astralul lui nu poate să facă în acelaşi timp această munca nocturnă de reparare şi să perceapă şi ce se întâmplă în jurul lui în lumea astrală. Cum am putea scuti corpul astral de munca lui pentru a-l lăsa să se ocupe de viaţa din lumea astrală?

Procedeul adeptului, pentru a-şi elibera corpul astral, consta în cultivarea senzaţiior şi a gândurilor care au deja în ele însele un anumit ritm transmisibil corpului fizic; pe de altă parte, el evită pe toţi aceia care provoacă dezordinea şi tulburarea. El trebuie să nu se mai lase copleşit de dezordinea bucuriilor şi a durerilor extreme şi recomandă egalitate de suflet.

O lege suverană călăuzeşte natura; totul trebuie să aibă un ritm. După ce omul şi-a dezvoltat floarea de lotus cu douăsprezece petale care constituie organul său de percepţie, de strălucire astrală şi spirituală, el poate să acţioneze asupra corpului său şi să-i imprime un ritm nou care să-l scape de oboseală. Datorită acestui ritm şi acestei restabiliri a armoniei, corpul astral nu mai are de împlinit în timpul somnului munca lui de reparator fără de care corpul fizic s-ar degrada.

Întreaga viaţă din timpul zilei nu este decât o tulburare a corpului nostru fizic. Toate bolile provin din excesele corpului astral. Cel care mănâncă prea mult provoacă în corpul astral plăceri care acţionează asupra corpului fizic perturbându-l. Astralul ruinează corpul pentru a-şi procura plăceri haotice. Din acest motiv unele religii impun postul. Prin post corpul astral, mai puţin ocupat şi mai calm, se detaşează parţial de corpul fizic. Vibraţiile lui se potolesc şi imprimă corpului eteric un ritm regulat. Postul redă deci corpului eteric un ritm regulat, el pune în armonie viaţa (corpul eteric) şi forma (corpul fizic), adică pune universul în armonie cu omul.

Am văzut ce rol joacă astralul în timpul somnului. Unde se află în tot acest timp Eul omului? Chiar în Davakhan. Numai că în somn nu suntem conştienţi de aceasta. Trebuie să facem distincţia între somnul bântuit de vise şi somnul profund. Somnul cu vise corespunde conştiinţei astrale. Somnul profund, fără vise, acela care se instalează după primele vise, corespunde stării devakhanice. Nu ne aducem aminte de ea, pentru că această stare nu este constientizată de creierul fizic obisnuit. Numai iniţierea superioră poate face să fie cunoscute percepţiile somnului profund. Iniţiatul obţine continuitatea conştiinţei de la starea de veghe, trecând prin somnul cu vise, până la somnul fără vise. El leagă aceste trei stări în întregul fiinţei sale.

Să studiem acum situaţia omului în Devakhan după moarte. După un anumit timp, corpul eteric se dispersează în forţele eterului viu. Care este atunci misiunea corpului astral şi a conştiinţei? Eul şi corpul astral trebuie să construiască un nou corp eteric pentru existenţa care va urma. Şederea în Devakhan este în parte consacrată dobândirii acestor calităţi. Într-adevăr, substanţa corpului fizic se schimbă tot mereu în aşa fel încât, din şapte în şapte ani, ea este integral reînnoită. Şi substanţa eterică se reînnoieşte, cu toate că structura şi forma ei rămân identice sub acţiunea Eului superior. După moarte, acestă substanţă se întoarce în întregime în mediul eteric şi, ca şi în cazul corpului fizic, nu mai păstrează nimic de la o încarnare la alta. Incarnările succesive se produc deci cu corpuri eterice în întregime reînnoite. Iată de ce, de la o încarnare la alta, fizionomia şi forma corpului se schimbă atât de mult. Ele nu depind de voinţa individului, ci de karma lui, de pasiunile şi acţiunile sale involuntare.

Cu totul alta este situaţia unui discipol care a trecut prin iniţiere. El şi-a dezvoltat încă de pe pământ corpul eteric în aşa fel încât să-l poată păstra, să-l facă apt să intre după moarte în Devakhan. El a reuşit pe pământ să trezească în forţele sale eterice un spirit de viaţă, constituindu-şi una din cele trei părţi, de acum nepieritoare ale fiinţei sale. Acest corp eteric elaborat în spirit de viaţă se numeşte în sanscrită budhi. Când discipolul a cucerit acest spirit de viaţă, el nu mai este obligat să-şi reformeze în întregime corpul eteric între două încarnări. Va petrece deci un timp mult mai scurt în Devakhan. Iată de ce el duce dintr-o încarnare în alta, aceeaşi dispoziţie, acelaşi temperament, acelaşi caracter dominant. Când maestrul în ocultism a reuşit să-şi dirijeze conştient nu numai corpul eteric ci şi corpul fizic, rezultă şi de aici un principiu spiritual numit în sanscrită „atma“, adică omul-spirit. Ajuns la acest grad, iniţiatul îşi conservă trăsăturile corpului fizic de fiecare dată când se încarnează pe pământ. Îşi va păstra în întregime conştiinţa trecând de la viaţa pământească la viaţa cerească şi de la o încarnare la alta. De aici provine legenda iniţiaţilor care trăiesc o mie sau două mii de ani. Adică pentru ei nu există nici kamaloka, nici Devakhan, ci continuitatea persistentă a conştiinţei dincolo de moarte şi naştere.

Se aduce uneori obiecţia următoare faţă de ideea de reîncarnare: „Dacă omul şi-a împlinit misiunea lui pe pământ înseamnă că el o cunoaşte, atunci de ce să se mai întoarcă?“ obiecţia ar fi justă dacă omul s-ar întoarce pe acelaşi pământ. Dar cum de obicei nu revine decât după vreo două mii de ani, el găseşte natura, pământul, omenirea cu totul noi; acestea au evoluat şi el poate acum să facă o nouă ucenicie şi să îndeplinească o nouă misiune.

Aceste perioade de reînnoire a pământului care determină momentul reîncarnării sunt determinate de trecerea soarelui prin semnele Zodiacului. Cu opt secole înainte de Christos, soarele îşi avea punctul vernal în semnul Berbecului. Vedem o reflectare a acestui timp în legenda Lânei de Aur şi în numele de mielul lui Dumnezeu care i se dă lui Christos. Cu două mii o sută saizeci de ani înainte de aceasta, soarele se afla în semnul Taurului, ceea ce a influenţat culte cum sunt cele ale Boului Apis în Egipt sau cele ale lui Mithra în Persia. Cu două mii o sută saizeci de ani mai înainte, punctul vernal se afla în semnul Gemenilor şi-i găsim o imagine în cosmogonia vechii Persii şi în cele două figuri opuse – ale lui Ormuzd şi Ahriman. Când s-a prăbuşit civilizaţia Atlantidei – care a precedat timpurile vedice, soarele îşi avea punctul vernal în Rac al cărui semn este semnul racului şi care marca sfârşitul unei perioade şi începutul alteia.

Popoarele au fost întotdeauna conştiente de importanţa raporturilor care le leagă de constelaţii. De fapt, marile perioade ale omenirii se află sub influenţa revoluţiilor celeste, a mişcării pământului în raport cu soarele şi stelele.

Acest fapt explică diferenţa dintre epoci şi dă fiecărei încarnări un sens nou. Două mii o sută şaizeci de ani cuprind timpul necesar pentru o încarnare masculină şi o încarnare feminină, cele două aspecte sub care omul adună toată experienţa unei epoci.

Ce determină schimbarea florei şi a faunei de pe pământ? Spiritele Deva şi formele Devakhanului.

Darwin încearcă să demonstreze evoluţia terestră prin lupta pentru existenţă, ceea ce nu explică nimic. Pentru ocultist, formele active ale Devakhan modifică flora şi fauna. Pe măsură ce omul este mai avansat, el poate participa mai mult la această muncă. Acţiunea omului asupra formelor naturii este cu atât mai constructivă cu cât conştiinţa lui e mai dezvoltată.

Iniţiatul poate interveni în lumea Devakhanului, unde iau naştere noi plante. Devakhanul este ţinutul în care se formează vegetaţia. În kamaloka astrală omul contribuie la făurirea regnului animal. Kamaloka se află în sfera lunară, pe când Devakhanul depinde de soare.

Omul este astfel legat de toate regnurile naturii. Platon vorbeşte despre simbolul Crucii, spunând că sufletul lumii este legat de corpul lumii ca de o cruce. Ce semnificaţie are această crucificare? Este sufletul care trece prin toate regnurile naturii. Într-adevăr, spre deosebire de om, planta îşi are rădăcina sau, dacă vreţi, capul cu funcţiile hrănitoare in jos, întorcând în sus, spre soare, organele sale de reproducere. Animalul este intermediar, prin poziţia lui de obicei orizontală. Omul şi planta se ridică vertical formând o cruce, crucea lumii, animalul fiind aşezat transversal.

Participarea omului, după moarte, la planurile superioare, la făurirea regnurilor inferioare, va deveni conştientă în vremurile viitoare. Conştiinţa va călăuzi raporturile care fac ca întotdeauna o floră nouă să corespundă cu o nouă cultură umană. Misiunea divină a spiritului este să muncească la făurirea viitorului. Nu va fi nici miracol, nici întâmplare. Flora şi fauna vor reprezenta expresia voluntară a sufletului omenesc transfigurat.

Munca desfăşurată pe pământ se realizează pe de o parte de Deva (zei) şi pe de alta de om.

Dacă vom zidi o catedrală, ne desfăşurăm acţiunea asupra mineralului. Munţii de o parte şi de alta a Nilului sunt opera acestor Deva; templele de pe cele două maluri sunt opera oamenilor. Scopul este acelaşi: transfigurarea pământului.