Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a XII-a

Devakhan
(partea a II-a)


Devakhan (reşedinţa zeilor) corespunde cu raiul creştin, cu lumea spirituală a ocultiştilor.

Se înţelege de la sine că descriind aceste ţinuturi care doar în aparenţă sunt extraterestre, căci ele se află în raporturi vii cu lumea noastră, dar care nu sunt accesibile pentru simţurile fizice, nu putem vorbi despre ele decât prin simboluri şi alegorii, căci limbajul nu exprimă decât lumea simţurilor.

Devakhan cuprinde şapte trepte sau şapte regiuni distincte eşalonate în ordine ascendentă. Dar acestea nu sunt etaje sau locuri precise; sunt stări de spirit şi de suflet. Devakhanul este pretutindeni, învăluindu-ne ca şi lumea astrală. Însă noi nu-l vedem. Iniţiatul dobândeşte succesiv, prin exerciţii, facultăţile necesare pentru a-l vedea. Vom analiza felul în care Devakhanul se deschide treptat celui care dobândeşte posibilităţi noi de percepţie.

În prima formă de clarviziune, visele devin mai regulate şi prezintă imagini remarcabile, cuvinte pline de înţeles. Ele se încarcă din ce în ce mai mult de un sens care poate fi descifrat şi raportat la viaţa reală. Visezi, de exemplu, că arde casa unui prieten şi afli apoi că acesta s-a îmbolnăvit. Aceste prime deschideri spre Devakhan îl fac să semene cu un cer pe care se mişcă nori care se grupează şi iau treptat forme vii.

În cea de-a doua formă a clarviziunii, visele capătă contururi foarte precise. Acestea sunt figurile geometrice şi simbolice ale celor mai elevate religii, semnele sacre din toate timpurile, care sunt, la drept vorbind, limba verbului creator, hieroglifele vii ale limbajului universal: crucea este semnul vieţii, pentagrama sau steaua în cinci colţuri, semnul verbului; hexagrama sau steaua în şase colţuri, dublul triunghi inversat, semnul macrocosmosului reflectat în microcosmos etc. Dar aceste semne pe care noi le reprezentăm prin linii abstracte apar aici colorate, vii şi fulgurante pe un fond de lumină. Totuşi ele nu sunt veşminte ale unor fiinţe vii, ci desemnează, ca să spunem aşa, normele şi legile creaţiei. Din ele s-au alcătuit formele figurilor animale pe care primii iniţiaţi le-au ales pentru a reprezenta mişcarea aparentă a soarelui în constelaţiile Zodiacului. Iniţiatii au tradus viziunile lor în semnele acestora, cum este cel al Racului, de exemplu, reprezentând un vârtej cu două sensuri contrare. Cele mai vechi caractere scrise, sanscrite, egiptene, greceşti, runice, unde fiecare literă are întotdeauna un sens ideografic, au fost toate la originea lor figuri celeste.

Pe această treaptă a viziunii sale, discipolul nu se află decât pe pragul Devakhanului; el trebuie să pătrundă în interior, să găsească calea de trecere de la lumea astrală la prima treaptă a lumii devakhanice. Toate şcolile secrete au cunoscut acest drum, chiar şi creştinismul primelor secole, deşi nu a recurs la vechile modalităţi de iniţiere, a posedat un învăţământ esoteric ale cărui urme pot fi regăsite.

Faptele Apostolilor îl menţionează pe Dionisie, un discipol iniţiat al Sfântului Pavel care a propovăduit un creştinism esoteric. Mai târziu, în secolul al IX-lea, Jean Scot Erigenus a fondat, de asemenea, la Curtea lui Carol Pleşuvul un creştinism esoteric. Apoi acesta a fost încet, încet acoperit de dogmă. Dar când se pătrunde în Devakhan, se confirmă descrierea făcută de Dionisie.*

 * V. lucrarea lui R.Steiner, Ierarhiile spirituale, apărută în limba română în Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995 (n. red.).

Respiraţia ritmică din Yoga reprezintă unul din mijloacele practicate pentru a pătrunde în lumea Devakhanului. Semnul sigur că intrarea chiar a avut loc este experienţa prin care trece conştiinţa în acestă fază, redată în filosofia vedică prin cuvintele: tat twam asi (acesta eşti tu).

În vis omul îşi vede propria sa formă corporală privită din afară. Îşi vede corpul întins pe pat, dar ca pe un înveliş gol. În jurul acestei forme goale, corpul astral străluceşte ca un nimb ovoidal, apărând ca o aură din care corpul s-a retras, în timp ce corpul se prezintă ca o formă pentru mulaje goală. Este o viziune în care raporturile sunt inversate, ca într-un clişeu fotografic negativ. Această viziune devine obişnuită pentru toate lucrurile: Se poate vedea, într-un fel, sufletul cristalelor, al plantelor, al animalelor sub formă de lumini radiante, în timp ce substanţa lor fizică apare ca un gol, un vid. Dar numai lucrurile naturale se văd în acest fel; nu şi ceea ce este făcut de mâna omului. Pe acestă primă treptă a Devakhanului, se contemplă deci faţa astrală a lumii fizice. Acestea sunt aşa-numitele continente ale Devakhanului, formă negativă a văilor, munţilor, a continentelor fizice.

Antrenându-se în meditaţie, în timp ce-şi reţine respiraţia, iniţiatul ajunge pe a doua treaptă a Devakhanului. Cavităţile formate de substanţa fizică se umplu cu un sistem de curenţi spirituali care sunt curenţii vieţii universale traversând orice lucru, constituind oceanul Devakhanului. Aici, iniţiatul se cufundă în izvorul creator de vieţi. El vede această viaţă ce pe o reţea de fluvii imense ale căror albii irigă totul. În acelaşi timp, o senzaţie ciudată şi cu totul nouă pune stăpânire pe el . Începe să simtă că trăieşte în metale. Reichenbach, autorul cărţii despre Od a constatat acest fenomen la toţi subiecţii senzitivi pe care îi punea să ghicească metalele învelite în hârtie.

Entităţile pe care le întâlneşte acolo sunt cele pe care Dionisie Areopagitul le numeşte Arhangheli sau Însufleţitori ai metalelor1. Ei corespund celei de-a doua trepte a clarviziunii.

1 În germană, arhanghelul este numit Erzengel, iar Erz înseamnă minereu (n. red. franceze).

Ajungem la cea de-a treia treaptă a clarviziunii când gândirea se eliberează de orice legătură cu lumea fizică, când iniţiatul se simte în viaţa gândirii, dar fără conţinutul gândirii. Maestrul spune discipolului său: „Trăieşte în aşa fel încât să stăpâneşti funcţia intelectului fără conținutul său“ . O nouă lume se deschide atunci. După ce a văzut continentele şi fluviile Devakhanului (adică sufletul astral al lucrurilor şi curenţilor vieţii), se percepe aerul, atmosfera devakhanică. Este o atmosferă absolut diferită de atmosfera noastră; substanţa ei este vie, sonoră, sensibilă, ca un sentiment. Ea răspunde fiecăruia dintre gesturile, actele, gândurile noastre prin ondulaţii, lumini, sunete. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ se repercutează aici sub formă de culori, de lumini şi sunete. Fie că trăim aici în timpul somnului, fie după moarte, putem urmări aici ecourile de pe pământ. Putem, de exemplu, să ascultăm zgomotul unei bătălii; nu se vede lupta propriu-zisă, nici evenimentele ei; nu se aud strigătele luptătorilor, nici bubuitul tunurilor. Dar luptele şi îndârjirea apar sub formă de fulgere şi tunete. Devakhanul nu ne desparte de pământ, dar ni-l arată ca din exterior. Nu mai simţim durerea şi bucuria petrecându-se în noi, ci le privim obiectiv ca pe un spectacol. Este o nouă ucenicie a compasiunii şi a milei. Devakhanul este o şcoală unde durerile şi bucuriile acestei lumi sunt privite dintr-un punct de vedere mai înalt unde totul se străduieşte să transmute chinurile în bucurii, căderile în noi avânturi, moartea într-o înviere.

Acestea toate nu au nimic de-a face cu contemplarea pasivă sau cu fericirea mai mult sau mai puţin egoistă din cer, aşa cum şi-o închipuie unii autori religioşi, care cred că suferinţele damnaţilor fac parte din bucuriile celor aleşi. Este un cer viu unde dorinţa infinită de simpatie şi de acţiune, existente în sufletul omenesc, se deschide spre câmpuri de activitate nelimitate şi spre perspective infinite.

Pe treapta a patra de pătrundere în Devakhan, lucrurile apar sub forma Arhetipurilor lor. Nu mai este un clişeu negativ, ci tipul original care ni se arată. Aici se află laboratorul lumii care cuprinde toate formele din care a ieşit creaţia; acestea sunt  „ideile“ lui Platon, „împărăţia mamelor“ despre care vorbeşte Goethe şi de unde aduce el fantoma Elenei. În acestă stare a Devakhanului apare ceea ce India numeşte cronica Akasha. În limbaj modern l-am numi cliseul astral al tuturor evenimentelor lumii. Tot ceea ce a trecut prin corpul astral a1 oamenilor se fixează într-o substanţă infinit mai subtilă, materia negativă. Pentru a înţelege cum sunt posibile aceste imagini care plutesc în nimbul astral al pământului, trebuie să ne folosim de comparaţii şi analogii. Vocea umană pronunţă cuvinte care formează unde sonore, care pătrund prin alte urechi în alte creiere pentru a produce imagini şi gânduri. Fiecare din aceste cuvinte este un val sonor de o formă foarte distinctă care, dacă am putea-o vedea, s-ar deosebi de oricare alta. Să ne închipuim că aceste vorbe ar puta fi fixate şi congelate, ca un val de apă sub acţiunea unui frig intens şi brusc. În acest caz, cuvintele ar cădea la pământ sub formă de aer îngheţat şi le-am putea recunoaşte pe fiecare după forma lui. Ar fi cuvinte cristalizate.

Şi acum, în locul procesului de densificare să ne reprezentăm fenomenul invers. Ştim că fiecare corp poate trece de la starea cea mai densă la starea cea mai imaterială: solidă, lichidă, gazoasă. Subtilizarea materiei poate atinge o limită pe care, dacă o depăşim, ajungem la materia negativă numită Akasha. Toate evenimentele se imprimă în ea în mod definitiv şi în ea se regăsesc toate, chiar cele aparţinând trecutului celui mai îndepărtat.

Aceste reprezentări din Akasha nu sunt nemişcate; ele se derulează constant ca imagini vii în care lucrurile şi pesonajele se mişcă şi uneori chiar vorbesc. Forma astrală a lui Dante invocată, va vorbi în stilul ei, conform lumii din care făcea parte. Aceste imagini sunt aproape întotdeauna cele care apar în şedinţele de spiritism şi trec drept spiritul celui mort.

Trebuie să învăţăm să descifrăm paginile acestei cărţi cu imagini vii şi să derulăm nenumăratele role ale cronicii universului. Nu vom reuşi aceasta decât făcând distincţia între aparenţă şi realitate, între schema umană şi sufletul viu, dar pentru acesta este nevoie de exerciţii zilnice şi un lung antrenament, pentru a evita erorile de interpretare. Căci se poate întâmpla, de exemplu, având în faţă forma lui Dante să primim râspunsuri exacte, de la ea dar care nu emană de la individualitatea lui Dante, care continuă să evolueze, ci de la un alt Dante, fixat în mediul eteric al timpului său.

A cincea treaptă este sfera armoniei celeste. Regiunile superioare ale Devakhanului se disting prin faptul că toate aceste sunete devin aici mai clare, mai luminoase, mai sonore. Se percepe într-o grandioasă armonie vocea tuturor fiinţelor, armonie pe care Pitagora o numea muzica sferelor. Este cuvântul interior, verbul viu al universului. Fiecare fiinţă dobândeşte acum, pentru clarvăzătorul devenit clarauditor, o sonoritate particulară, ca un fel de aură sonoră. Atunci fiecare fiinţă îi spune ocultistului numele său. În Geneză, Iehova îl ia pe Adam de mână şi Adam dă nume tuturor fiinţelor. Pe pământ individul se simte pierdut în mulţimea celorlalte fiinţe. Aici fiecare îşi are sonoritatea lui specifică şi, totuşi, în acelaşi timp, omul se cufundă în toate fiinţele, se simte una cu anturajul său.

Discipolul ajuns pe această treaptă se numeşte Lebădă. El aude sunetele prin care i se adresează maestrul şi le transmite mai departe lumii. Lebăda melodioasă a lui Apollon transmitea sonorităţile din Lumea de Dincolo. Se spune că ea vine din ţara Hiperboreienilor, adică din ţara în care se duce soarele la apus, din cer.

Am ajuns în punctul în care se trece de cealaltă parte a lumii stelare. Citim cronica Akasha nu dinspre partea pământului, ci dinspre partea cerului şi ea devine scrierea ocultă a stelelor. Trăim în interiorul sferei aştrilor şi simţim izvorul originar al universului, al Logosului.

Regăsim în mituri amintirea acestei trepte a Lebedei, şi mai ales în Evul Mediu, prin povestirile Graalului care reflectă experienţele lumii devakhanice. Toate faptele de vitejie descrise aici sunt săvârşite de Cavalerii Graalului care reprezintă marile impulsuri care, la ordinul maeştrilor, străbat omenirea.

Timpul în care a fost compusă legenda Sfântului Graal, sub impulsul marilor iniţiaţi, este acela în care începe avântul burgheziei şi în care se dezvoltă, venind din Scoţia în Anglia şi de acolo în Franţa şi Germania, mișcarea marilor orase libere. Omul eliberat aspiră inconştient la adevăr şi viaţă divină. În legenda lui Lohengrin, Elsa reprezintă sufletul omenesc, sufletul Evului Mediu care tinde să se dezvolte, cel care, în ocultism, este mereu reprezentat sub formă feminin. Cavalerul Lohengrin venit dintr-o lume necunoscută, din castelul Sfântului Graal, pentru a o elibera, reprezintă maestrul venit să aducă adevărul. El este mesagerul iniţiatului, adus de simbolica Lebădă. Mesagerul marilor iniţiaţi se numeşte „Lebădă“; nu e voie să-l întrebi nici de unde vine, nici care este adevăratul lui nume. Nu trebuie să te îndoiesti de adevăratul lui titlu de nobleţe. Trebuie să-l crezi pe cuvânt şi să recunoşti pe faţa lui lumina adevărului. Cine nu are credinţă nu este în stare să-l înţeleagă şi nu este vrednic să-l asculte. De aici interdicţia lui Lohengrin ca Elsa să-l întrebe despre originea şi numele lui. Lebăda este Chela* care-l aduce pe Maestru.

* Ucenicul (în sanscrită).

Mesagerul maestrului în plan fizic este discipolul iniţiat care s-a ridicat la a cincea treaptă şi pe care maestrul îl trimite în lume. Astfel, legenda relatează ceea ce se întâmplă în planurile superiore. În mituri şi legende lumina este proiectată de Logos, verbul solar şi planetar.