|
Devakhan (reşedinţa zeilor) corespunde cu raiul creştin, cu lumea spirituală a ocultiştilor.
Se înţelege de la sine că descriind aceste ţinuturi care doar
în
aparenţă sunt extraterestre, căci ele se află în raporturi vii cu
lumea
noastră, dar care nu sunt accesibile pentru simţurile fizice, nu putem
vorbi despre ele decât prin simboluri şi alegorii, căci limbajul
nu
exprimă decât lumea simţurilor.
Devakhan cuprinde şapte trepte sau şapte regiuni distincte eşalonate
în ordine ascendentă. Dar acestea nu sunt etaje sau locuri
precise;
sunt stări de spirit şi de suflet. Devakhanul este pretutindeni,
învăluindu-ne ca şi lumea astrală. Însă noi nu-l vedem.
Iniţiatul
dobândeşte succesiv, prin exerciţii, facultăţile necesare pentru
a-l
vedea. Vom analiza felul în care Devakhanul se deschide treptat
celui
care dobândeşte posibilităţi noi de percepţie.
În prima formă de clarviziune, visele devin mai regulate şi
prezintă
imagini remarcabile, cuvinte pline de înţeles. Ele se
încarcă din ce în
ce mai mult de un sens care poate fi descifrat şi raportat la viaţa
reală. Visezi, de exemplu, că arde casa unui prieten şi afli apoi că
acesta s-a îmbolnăvit. Aceste prime deschideri spre Devakhan
îl fac să
semene cu un cer pe care se mişcă nori care se grupează şi iau treptat
forme vii.
În cea de-a doua formă a clarviziunii, visele capătă contururi
foarte precise. Acestea sunt figurile geometrice şi simbolice ale celor
mai elevate religii, semnele sacre din toate timpurile, care sunt, la
drept vorbind, limba verbului creator, hieroglifele vii ale limbajului
universal: crucea este semnul vieţii, pentagrama sau steaua în
cinci
colţuri, semnul verbului; hexagrama sau steaua în şase colţuri,
dublul
triunghi inversat, semnul macrocosmosului reflectat în
microcosmos etc.
Dar aceste semne pe care noi le reprezentăm prin linii abstracte apar
aici colorate, vii şi fulgurante pe un fond de lumină. Totuşi ele nu
sunt veşminte ale unor fiinţe vii, ci desemnează, ca să spunem aşa,
normele şi legile creaţiei. Din ele s-au alcătuit formele figurilor
animale pe care primii iniţiaţi le-au ales pentru a reprezenta mişcarea
aparentă a soarelui în constelaţiile Zodiacului. Iniţiatii au
tradus
viziunile lor în semnele acestora, cum este cel al Racului, de
exemplu,
reprezentând un vârtej cu două sensuri contrare. Cele mai
vechi
caractere scrise, sanscrite, egiptene, greceşti, runice, unde fiecare
literă are întotdeauna un sens ideografic, au fost toate la
originea
lor figuri celeste.
Pe această treaptă a viziunii sale, discipolul nu se află
decât pe
pragul Devakhanului; el trebuie să pătrundă în interior, să
găsească
calea de trecere de la lumea astrală la prima treaptă a lumii
devakhanice. Toate şcolile secrete au cunoscut acest drum, chiar şi
creştinismul primelor secole, deşi nu a recurs la vechile modalităţi de
iniţiere, a posedat un învăţământ esoteric ale cărui urme
pot fi
regăsite.
Faptele Apostolilor
îl
menţionează pe Dionisie, un discipol iniţiat al Sfântului Pavel
care a
propovăduit un creştinism esoteric. Mai târziu, în secolul
al IX-lea,
Jean Scot Erigenus a fondat, de asemenea, la Curtea lui Carol Pleşuvul
un creştinism esoteric. Apoi acesta a fost încet, încet
acoperit de
dogmă. Dar când se pătrunde în Devakhan, se confirmă
descrierea făcută
de Dionisie.*
* V. lucrarea lui R.Steiner,
Ierarhiile spirituale,
apărută în limba română în Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti,
1995 (n. red.).
Respiraţia ritmică din Yoga reprezintă unul din mijloacele
practicate pentru a pătrunde în lumea Devakhanului. Semnul sigur
că
intrarea chiar a avut loc este experienţa prin care trece conştiinţa
în
acestă fază, redată în filosofia vedică prin cuvintele: tat twam asi (acesta eşti tu).
În vis omul îşi vede propria sa formă corporală privită
din afară.
Îşi vede corpul întins pe pat, dar ca pe un înveliş
gol. În jurul
acestei forme goale, corpul astral străluceşte ca un nimb ovoidal,
apărând ca o aură din care corpul s-a retras, în timp ce
corpul se
prezintă ca o formă pentru mulaje goală. Este o viziune în care
raporturile sunt inversate, ca într-un clişeu fotografic negativ.
Această viziune devine obişnuită pentru toate lucrurile: Se poate
vedea, într-un fel, sufletul cristalelor, al plantelor, al
animalelor
sub formă de lumini radiante, în timp ce substanţa lor fizică
apare ca
un gol, un vid. Dar numai lucrurile naturale se văd în acest fel;
nu şi
ceea ce este făcut de mâna omului. Pe acestă primă treptă a
Devakhanului, se contemplă deci faţa astrală a lumii fizice. Acestea
sunt aşa-numitele continente ale Devakhanului, formă negativă a văilor,
munţilor, a continentelor fizice.
Antrenându-se în meditaţie, în timp ce-şi reţine
respiraţia,
iniţiatul ajunge pe a doua treaptă a Devakhanului. Cavităţile formate
de substanţa fizică se umplu cu un sistem de curenţi spirituali care
sunt curenţii vieţii universale traversând orice lucru,
constituind
oceanul Devakhanului. Aici, iniţiatul se cufundă în izvorul
creator de
vieţi. El vede această viaţă ce pe o reţea de fluvii imense ale căror
albii irigă totul. În acelaşi timp, o senzaţie ciudată şi cu
totul nouă
pune stăpânire pe el . Începe să simtă că trăieşte în
metale.
Reichenbach, autorul cărţii despre Od
a constatat acest fenomen la toţi subiecţii senzitivi pe care
îi
punea să ghicească metalele învelite în hârtie.
Entităţile pe care le întâlneşte acolo sunt cele pe care
Dionisie
Areopagitul le numeşte Arhangheli sau Însufleţitori ai metalelor1.
Ei corespund celei de-a doua trepte a clarviziunii.
1 În germană,
arhanghelul este numit Erzengel, iar Erz înseamnă minereu (n.
red.
franceze).
Ajungem la cea de-a treia treaptă a clarviziunii când
gândirea se
eliberează de orice legătură cu lumea fizică, când iniţiatul se
simte
în viaţa gândirii, dar fără conţinutul gândirii.
Maestrul spune
discipolului său: „Trăieşte în aşa fel încât să
stăpâneşti funcţia
intelectului fără continutul său“ . O nouă lume se deschide atunci.
După ce a văzut continentele şi fluviile Devakhanului (adică sufletul
astral al lucrurilor şi curenţilor vieţii), se percepe aerul, atmosfera
devakhanică. Este o atmosferă absolut diferită de atmosfera noastră;
substanţa ei este vie, sonoră, sensibilă, ca un sentiment. Ea răspunde
fiecăruia dintre gesturile, actele, gândurile noastre prin
ondulaţii,
lumini, sunete. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ se
repercutează aici
sub formă de culori, de lumini şi sunete. Fie că trăim aici în
timpul
somnului, fie după moarte, putem urmări aici ecourile de pe
pământ.
Putem, de exemplu, să ascultăm zgomotul unei bătălii; nu se vede lupta
propriu-zisă, nici evenimentele ei; nu se aud strigătele luptătorilor,
nici bubuitul tunurilor. Dar luptele şi îndârjirea apar sub
formă de
fulgere şi tunete. Devakhanul nu ne desparte de pământ, dar ni-l
arată
ca din exterior. Nu mai simţim durerea şi bucuria petrecându-se
în noi,
ci le privim obiectiv ca pe un spectacol. Este o nouă ucenicie a
compasiunii şi a milei. Devakhanul este o şcoală unde durerile şi
bucuriile acestei lumi sunt privite dintr-un punct de vedere mai
înalt
unde totul se străduieşte să transmute chinurile în bucurii,
căderile
în noi avânturi, moartea într-o înviere.
Acestea toate nu au nimic de-a face cu contemplarea pasivă sau cu
fericirea mai mult sau mai puţin egoistă din cer, aşa cum şi-o
închipuie unii autori religioşi, care cred că suferinţele
damnaţilor
fac parte din bucuriile celor aleşi. Este un cer viu unde dorinţa
infinită de simpatie şi de acţiune, existente în sufletul
omenesc, se
deschide spre câmpuri de activitate nelimitate şi spre
perspective
infinite.
Pe treapta a patra de pătrundere în Devakhan, lucrurile apar
sub
forma Arhetipurilor lor. Nu mai este un clişeu negativ, ci tipul
original care ni se arată. Aici se află laboratorul lumii care cuprinde
toate formele din care a ieşit creaţia; acestea sunt „ideile“ lui
Platon, „împărăţia mamelor“ despre care vorbeşte Goethe şi de
unde
aduce el fantoma Elenei. În acestă stare a Devakhanului apare
ceea ce
India numeşte cronica Akasha. În limbaj modern l-am numi cliseul
astral
al tuturor evenimentelor lumii. Tot ceea ce a trecut prin corpul astral
a1 oamenilor se fixează într-o substanţă infinit mai subtilă,
materia
negativă. Pentru a înţelege cum sunt posibile aceste imagini care
plutesc în nimbul astral al pământului, trebuie să ne
folosim de
comparaţii şi analogii. Vocea umană pronunţă cuvinte care formează unde
sonore, care pătrund prin alte urechi în alte creiere pentru a
produce
imagini şi gânduri. Fiecare din aceste cuvinte este un val sonor
de o
formă foarte distinctă care, dacă am putea-o vedea, s-ar deosebi de
oricare alta. Să ne închipuim că aceste vorbe ar puta fi fixate
şi
congelate, ca un val de apă sub acţiunea unui frig intens şi brusc.
În
acest caz, cuvintele ar cădea la pământ sub formă de aer
îngheţat şi
le-am putea recunoaşte pe fiecare după forma lui. Ar fi cuvinte
cristalizate.
Şi acum, în locul procesului de densificare să ne reprezentăm
fenomenul invers. Ştim că fiecare corp poate trece de la starea cea mai
densă la starea cea mai imaterială: solidă, lichidă, gazoasă.
Subtilizarea materiei poate atinge o limită pe care, dacă o depăşim,
ajungem la materia negativă numită Akasha.
Toate evenimentele se imprimă în ea în mod definitiv şi
în ea se
regăsesc toate, chiar cele aparţinând trecutului celui mai
îndepărtat.
Aceste reprezentări din Akasha nu
sunt nemişcate; ele se derulează constant ca imagini vii în care
lucrurile şi pesonajele se mişcă şi uneori chiar vorbesc. Forma astrală
a lui Dante invocată, va vorbi în stilul ei, conform lumii din
care
făcea parte. Aceste imagini sunt aproape întotdeauna cele care
apar în
şedinţele de spiritism şi trec drept spiritul celui mort.
Trebuie să învăţăm să descifrăm paginile acestei cărţi cu
imagini
vii şi să derulăm nenumăratele role ale cronicii universului. Nu vom
reuşi aceasta decât făcând distincţia între aparenţă
şi realitate,
între schema umană şi sufletul viu, dar pentru acesta este nevoie
de
exerciţii zilnice şi un lung antrenament, pentru a evita erorile de
interpretare. Căci se poate întâmpla, de exemplu,
având în faţă forma
lui Dante să primim râspunsuri exacte, de la ea dar care nu emană
de la
individualitatea lui Dante, care continuă să evolueze, ci de la un alt
Dante, fixat în mediul eteric al timpului său.
A cincea treaptă este sfera armoniei celeste. Regiunile superioare
ale Devakhanului se disting prin faptul că toate aceste sunete devin
aici mai clare, mai luminoase, mai sonore. Se percepe într-o
grandioasă
armonie vocea tuturor fiinţelor, armonie pe care Pitagora o numea
muzica sferelor. Este cuvântul interior, verbul viu al
universului.
Fiecare fiinţă dobândeşte acum, pentru clarvăzătorul devenit
clarauditor, o sonoritate particulară, ca un fel de aură sonoră. Atunci
fiecare fiinţă îi spune ocultistului numele său. În Geneză,
Iehova îl
ia pe Adam de mână şi Adam dă nume tuturor fiinţelor. Pe
pământ
individul se simte pierdut în mulţimea celorlalte fiinţe. Aici
fiecare
îşi are sonoritatea lui specifică şi, totuşi, în acelaşi
timp, omul se
cufundă în toate fiinţele, se simte una cu anturajul său.
Discipolul ajuns pe această treaptă se numeşte Lebădă. El aude
sunetele prin care i se adresează maestrul şi le transmite mai departe
lumii. Lebăda melodioasă a lui Apollon transmitea sonorităţile din
Lumea de Dincolo. Se spune că ea vine din ţara Hiperboreienilor, adică
din ţara în care se duce soarele la apus, din cer.
Am ajuns în punctul în care se trece de cealaltă parte a
lumii
stelare. Citim cronica Akasha nu dinspre partea pământului, ci
dinspre
partea cerului şi ea devine scrierea ocultă a stelelor. Trăim în
interiorul sferei aştrilor şi simţim izvorul originar al universului,
al Logosului.
Regăsim în mituri amintirea acestei trepte a Lebedei, şi mai
ales în
Evul Mediu, prin povestirile Graalului care reflectă experienţele lumii
devakhanice. Toate faptele de vitejie descrise aici sunt
săvârşite de
Cavalerii Graalului care reprezintă marile impulsuri care, la ordinul
maeştrilor, străbat omenirea.
Timpul în care a fost compusă legenda Sfântului Graal,
sub impulsul
marilor iniţiaţi, este acela în care începe avântul
burgheziei şi în
care se dezvoltă, venind din Scoţia în Anglia şi de acolo
în Franţa şi
Germania, miscarea marilor orase libere. Omul eliberat aspiră
inconştient la adevăr şi viaţă divină. În legenda lui Lohengrin,
Elsa
reprezintă sufletul omenesc, sufletul Evului Mediu care tinde să se
dezvolte, cel care, în ocultism, este mereu reprezentat sub formă
feminin. Cavalerul Lohengrin venit dintr-o lume necunoscută, din
castelul Sfântului Graal, pentru a o elibera, reprezintă maestrul
venit
să aducă adevărul. El este mesagerul iniţiatului, adus de simbolica
Lebădă. Mesagerul marilor iniţiaţi se numeşte „Lebădă“; nu e voie să-l
întrebi nici de unde vine, nici care este adevăratul lui nume. Nu
trebuie să te îndoiesti de adevăratul lui titlu de nobleţe.
Trebuie
să-l crezi pe cuvânt şi să recunoşti pe faţa lui lumina
adevărului.
Cine nu are credinţă nu este în stare să-l înţeleagă şi nu
este vrednic
să-l asculte. De aici interdicţia lui Lohengrin ca Elsa să-l
întrebe
despre originea şi numele lui. Lebăda este Chela* care-l aduce pe
Maestru.
* Ucenicul (în sanscrită).
Mesagerul maestrului în plan fizic este discipolul iniţiat
care s-a
ridicat la a cincea treaptă şi pe care maestrul îl trimite
în lume.
Astfel, legenda relatează ceea ce se întâmplă în
planurile superiore.
În mituri şi legende lumina este proiectată de Logos, verbul
solar şi
planetar.
