|
Să încercăm acum să ne ridicăm prin contemplarea dezvoltării umane până la Logosul care a creat lumea noastră; să ne întoarcem, în acest scop pe urmele evoluţiei până la un anumit punct.
Ştiinţa esoterică actuală urcă, din punct de vedere istoric,
până în
epoca pietrei, în vremea în care omul trăia în
caverne necunoscând altă
armă decât piatra cioplită. Viaţa lui era simplă, orizontul
îngust,
gândirea limitată la apărare şi la căutarea hranei.
Ştiinţa ocultă ajunge, dincolo de acestă epocă a pietrei, la o altă
epocă din istoria omenirii, aceea a oamenilor care locuiau în
Atlantida. Aceştia se deosebeau de omenirea de mai târziu prin
aspectul
lor fizic. Omul preistoric – faptul este cunoscut – prezenta o parte
frontală nedezvoltată. Dezvoltarea părţii anterioare a frunţii s-a
produs o dată cu dezvoltarea creierului şi a gândirii. Creierul
fizic
era altădată mult mai mic decât partea eterică, aceasta din urmă
depăşindu-l din toate părţile. În cursul evoluţiei, proporţiile
celor
două capete s-au apropiat. Un anumit punct din creierul eteric aflat
astăzi în interiorul craniului, era atunci exterior lui. În
evoluţia
atlanţilor care a durat mai muite milioane de ani, a existat un moment
când acest punct s-a interiorizat. Momentul este capital, căci de
îndată ce omul a început să gândească, să ia
cunoştinţă de sine, a
spus: Eu! şi a început să calculeze, să combine ceea ce nu putuse
face
până atunci. În schimb, primii atlanţi posedau o memorie
mai fidelă, o
memorie impecabilă. Toată ştiinţa lor se sprijinea, nu pe raporturile
între fapte, ci pe memoria faptelor. Ştiau, din memorie, că un
anumit
eveniment va antrena o serie de alte evenimente, dar nu le sesizau
cauzele şi nu se puteau gândi la ele. Ideea de cauzalitate nu exista la ei
decât
în stadiu embrionar.
Acestei puternice capacităţi de memorare, ei îi adăugau o alta
nu
mai puţin preţioasă: forţa voinţei. Omul de astăzi nu poate acţiona
direct, prin voinţa sa, asupra forţelor vieţii. Nu poate deci grăbi
creşterea plantelor, după voia lui. Atlantul putea s-o facă, el
extrăgea chiar din plante o forţă eterică pe care ştia cum s-o
folosească. O făcea din instinct, fără ajutorul cunoştinţelor şi al
unui raţionament precis pe care noi îl numim astăzi spirit
ştiinţific.
Pe măsură ce forţa intelectuală a început să-şi facă apariţia la
atlanţi, însoţită de reflecţie, calcul, gândire,
facultăţile
instinctive şi de clarvedere au intrat în declin.
Dacă pătrundem şi mai adânc în istoria atlanţilor,
ajungem la o
epocă foarte îndepărtată în care a devenit posibilă
exprimarea prin
limbaj, adică prin sunete articulate. Momentul corespunde aceluia
în
care omul a învăţat să meargă în picioare. Limbajul nu
poate apare
decât la fiinţele care stau drept. Trebuie să stai în
picioare pentru a
pronunţa sunete articulate.
Înaintea acestui continent şi a marii rase a atlanţilor din
care au
ieşit toate neamurile Europei şi ale Asiei, a existat un alt continent
şi o altă rasă umană, cufundată încă în animalitate - rasa
lemurienilor. Ştiinţa nu o admite decât ca pe o ipoteză. Anumite
insule
în sudul Asiei şi în nordul Australiei stau totusi
mărturie, fiind
resturi modificate ale vechiului continent lemurian.
Temperatura era în aceste epoci mult mai ridicată decât
în zilele
noastre. Atmosfera era încărcată de vapori, era formată din aer
şi apă,
şi străbătută de numeroşi curenţi. Întâlnim fiinţe
rudimentare
respirând nu pe gură, ci prin branhii.
În evoluţia umană, organele nu încetează să se
transforme, să-şi
schimbe natura şi obiectul. Astfel, omul primitiv, mergea în
patru labe
şi nu avea la dispoziţie sunetele articulate pentru a vorbi, nici
urechi de auzit. Dar avea în plus pentru a se mişca, în
elementul
semi-lichid, semi-gazos, un organ care-i servea pentru a înota şi
pentru a pluti. Când elementele s-au separat, iar omul a putut să
stea
în picioare pe pământ solid, acest organ s-a transformat
în plămâni,
brahniile în urechi, labele din faţă în mâini,
devenite instrumente de
muncă libere. Pe deasupra a mai dobândit şi limbajul articulat.
Această transformare a avut o importanţă capitală pentru omenire.
Citim în Geneză: „Dumnezeu cel Veşnic i-a suflat în nări
omului duh de
viaţă şi omul a primit duh viu“ . Pasajul descrie momentul evoluţiei
în
care omul a început să respire aerul exterior. O dată cu
capacitatea de
a respira, el a dobândit un suflet interior şi prin el
posibilitatea de
a-şi simţi interiorul, posibilitatea ca în viitor să-şi simtă eul
trăind în suflet.
Când prin respiraţie sângele omului s-a fortificat,
suflete
superioare sufletului-grup al animalelor, suflete individualizate prin
principiul Eului s-au putut încarna în el pentru a
împinge evoluţia
spre fazele ei deplin omeneşti apoi spre cele divine. Aceste suflete nu
s-au putut încarna până când corpurile nu au avut
posibilitatea de a
respira aerul. Aerul este un element care animă. Omul în timpul
acela a
aspirat literalmente sufletul divin venit din cer. Cuvintele Genezei,
înţelese în sensul evolutiv al speţei umane, pot fl luate
deci ad
litteram. A respira, înseamnă a se spiritualiza. De aici s-au
născut
exerciţiile din vechea Yoga, bazate pe ritmul respiraţiei, dând
posibilitatea corpului de a se lăsa pătruns de spirit.
Într-adevăr,
prin respiraţie comunicăm cu sufletul lumii. Aerul pe care-l aspirăm
este veşmântul corporal al acestui suflet superior, tot aşa cum
carnea
noastră este veşmântul fiinţei inferioare.
Aceste schimburi respiratorii marchează trecerea de la vechea
conştiinţă care era doar traversată de imagini, ca o oglindă, la
conştiinţa actuală care primeşte de la corp percepţii sensibile şi are
astfel un caracter obiectiv. Conştiinţa prin imagini, sau conştiinţa imaginativă nu putea reflecta un
obiect, dar îşi făurea un conţinut interior prin forţa plastică
născută
din ea. Cu cât ne întoarcem mai departe în trecutul
omenirii, cu atât
vedem mai mult sufletul omului, nu în el, ci în jurul lui.
Ajungem în
acel punct în care organele senzoriale nu există decât
în germene, iar
omul nu primeşte de la obiectele exterioare decât impresii de
atracţie
sau repulsie, de simptie sau antipatie. Acestă fiinţă nu este
încă un
om în sensul pe care-l ştim noi, ci un germene de om care-şi
orientează
mişcările conform acestor atracţii sau repulsii.
În existenţa acestei conştiinţe imaginative se află răspunsul
la
toate discuţiile filosofice despre obiectivitatea şi realitatea lumii
şi ea dă posibilitatea respingerii filosofiilor pur subiective ca aceea
a lui Berkeley. Universul şi omul sunt în acelaşi timp subiectivi
şi
ohiectivi. Aceşti doi poli ai Fiinţei şi ai vieţii sunt necesari
evoluţiei. Subiectivul universal devine universul obiectiv şi omul
trece de la subiectiv la obiectiv, prin constituirea graduală a
corpului său fizic, ca să se întoarcă apoi de la obiectiv la
subiectiv
prin dezvoltarea sufletului său superior (manas), a spiritului său de viaţă (buddhi) şi a corpului său spiritual
(atma).
Conştiinţa pe care o avem în starea de vis este o
supravieţuire
atavică a conştiinţei imaginative de altădată.
O particularitate a acestei conştiinţe imaginative este caracterul
ei creator. Ea creează, în realitatea ei, forme şi culori care nu
există în realitatea fizică.
Conştiinţa obiectivă este analitică; conştiinţa subiectivă este
plastică; ea are o forţă magică.
Am văzut conştiinţa obiectivă şi analitică a omului succedând
conştiinţei subiective şi plastice. Procedeul prin care sufletul, care
mai întâi învăluia omul ca un nor, a pătruns apoi
în corpul flzic poate
fi comparat cu cel al unui melc care mai întâi îşi
secretă propria
cochilie iar după aceea se cuibăreşte în ea. Aşa a pătruns
sufletul în
corpul pe care mai întâi l-a modelat şi căruia i-a pregătit
din afară
organele de percepţie. Forţa viziunii cu care este înzestrat
ochiul
nostru astăzi este aceeasi forţă care odinioară se exersa asupra lui
din afară pentru a-l construi. Răsturnarea activităţii sufletului care
din extern a devenit intern este, de asemenea, marcată de o hieroglifă
reprezentând două vârtejuri de sens contrar: prima mişcare,
spre
interior, este exprimată de un vârtej, a doua mişcare, din
interior
spre exterior, se exprirna prin celălalt desen. Semnul zodiacal 
al Racului
marchează sfârsitul unei direcţii şi începutul alteia de
sens contrar.
În mijlocul celei de-a treia epoci, epoca lemuriană, se află
punctul
în care sufletul intră în casa pe care şi-a construit-o şi
începe să
anime corpul din interior; dacă trecem dincolo de acest punct ne aflăm
în prezenţa umanităţii astrale, trăind pe un pământ pur
astral. Într-o
fază precedentă, nu mai vedem omul şi pământul decât
într-o stare pur
devakhanică. Omul nu are conştiinţă pentru imagine, dar este străbătut
de gândurile cosmice. Sufletul lui superior este amestecat
în întregul
univers, participând la gândirea universală.
Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în
dezvoltarea în paralel a
pământului şi a omului, cu atât mai mult ne apropiem de
starea
embrionară şi fluidică, iar acestea sunt mai aproape de starea
spirituală. Astăzi, când am atins punctul de jos al curbei
descendente,
pământul şi oamenii au dobândit cel mai înalt grad de
soliditate şi vor
urca prin acţiunea voinţei individuale spre starea spirituală.
Care este sensul acestei evoluţii? Unde se aflau fiinţele dacă la
început nu erau decât în stare de germeni? De unde a
ieşit speţa umană?
Cine a creat-o? Aici trebuie să facem pasul care ne revelează o treaptă
de viaţă şi o putere de manifestare superioară vieţii omeneşti şi
planetare.
Această putere este Logosul.
Cu ce diferă întreaga viaţă omenească şi planetară de viaţa
Logosului? Această întrebare pare să ceară de la noi un salt
în
necunoscut, într-un univers de alt ordin. Şi totuşi, există
în lumea
noastră, fenomene analoge prin care putem să înţelegem sau măcar
să
presimţim puterea creatoare a Logosului.
Să presupunem că o inteligenţă omenească cuprinde tot ceea ce-i este
accesibil, că posedă o cunoaştere ordonată a oricărei experienţe
terestre şi a oricărei experienţe planetare. Ea ar putea retrăi toate
formele de evoluţie. Dar n-ar putea, numai cu acestă forţă să treacă
dincolo de momentul apariţiei omului şi a sistemului planetar în
univers. Ar rămâne deci în domeniul a ceea ce a putut fi
experimentat
de om; inteligenţa noastră n-ar putea depăşi această limită.
Dar puteam să ne ridicăm la un alt fel de conştiinţă decât cea
care
reproduce experienţele în inteligenţă. Există anumite stări de
activitate productivă în care spiritul omenesc devine creator şi
poate
naşte ceva nemaivăzut şi absolut nou. Aceasta este, de exemplu, starea
de suflet a sculptorului în momentul în care concepe,
în care percepe,
ca într-un fulger, în faţa spiritului său, forma unei
statui al cărei
model nu l-a văzut niciodată, dar pe care-1 creează. Aceasta este
starea de suflet a poetului când concepe o operă dintr-o singură
răsuflare, într-o viziune creatoare a spiritului său. Această
forţă
productivă nu se inspiră dintr-o idee de natură intelectuală, ci
dintr-un sentiment de ordin spiritual. Priviţi o găină care cloceşte.
Ea este complet absorbită de clocit şi o încearcă un sentiment de
voluptate în care întrezăreşte ca în vis naşterea
puiului înaripat.
Acestă voluptate în creaţie se regăseşte în toate etapele
Cosmosului şi
degajă o căldură analogă. Dacă ne reprezentăm inteligenţa universală ca
pe o lume a gândurilor accesibile Eului superior (manas), percepem apoi acestă forţă
a căldurii care penetrează universul ca o emanaţie a izvorului creator
al oricărei vieţi (spiritul vieţii: buddhi)
şi putem presimţi prin ea acea lume rodnică care a existat
înainte de
vremea noastră şi care a clocit-o pe a noastră. Ne ridicăm atunci de la
manas la buddhi şi de la buddhi la atma.
Verbul care naşte Eul omului, microcosmosul, este a1 treliea Logos.
Să ne reprezentăm apoi forţa Eului superior al omului, manas,
cuprinzând tot universul ca o căldură care generează viaţa, şi
vom
ajunge la al doilea Logos
care creează macrocosmosul şi a cărui reflectare apare în
sufletul
omenesc în activităţile sale creatoare (buddhi).
Sursa lor comună este întâiul
Logos, acel Dumnezeu insondabil, centrul tuturor manifestărilor.
Ocultistul a reprezentat dintotdeauna cele trei Logosuri prin semnele următoare:
 |
 |
 |
| Întâiul Logos |
Al doilea
Logos |
Al treilea
Logos |
şi le-a rezumat în cifra: 7 - 7 - 7 sau cifra esoterică a celor
trei
Logosuri. Cifra lor esoterică este multiplicarea succesivă a celor trei
şeptari evolutivi, adică 343.
