Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a XIII-a

Logosul şi Lumea


Să încercăm acum să ne ridicăm prin contemplarea dezvoltării umane până la Logosul care a creat lumea noastră; să ne întoarcem, în acest scop pe urmele evoluţiei până la un anumit punct.

Ştiinţa esoterică actuală urcă, din punct de vedere istoric, până în epoca pietrei, în vremea în care omul trăia în caverne necunoscând altă armă decât piatra cioplită. Viaţa lui era simplă, orizontul îngust, gândirea limitată la apărare şi la căutarea hranei.

Ştiinţa ocultă ajunge, dincolo de acestă epocă a pietrei, la o altă epocă din istoria omenirii, aceea a oamenilor care locuiau în Atlantida. Aceştia se deosebeau de omenirea de mai târziu prin aspectul lor fizic. Omul preistoric – faptul este cunoscut – prezenta o parte frontală nedezvoltată. Dezvoltarea părţii anterioare a frunţii s-a produs o dată cu dezvoltarea creierului şi a gândirii. Creierul fizic era altădată mult mai mic decât partea eterică, aceasta din urmă depăşindu-l din toate părţile. În cursul evoluţiei, proporţiile celor două capete s-au apropiat. Un anumit punct din creierul eteric aflat astăzi în interiorul craniului, era atunci exterior lui. În evoluţia atlanţilor care a durat mai muite milioane de ani, a existat un moment când acest punct s-a interiorizat. Momentul este capital, căci de îndată ce omul a început să gândească, să ia cunoştinţă de sine, a spus: Eu! şi a început să calculeze, să combine ceea ce nu putuse face până atunci. În schimb, primii atlanţi posedau o memorie mai fidelă, o memorie impecabilă. Toată ştiinţa lor se sprijinea, nu pe raporturile între fapte, ci pe memoria faptelor. Ştiau, din memorie, că un anumit eveniment va antrena o serie de alte evenimente, dar nu le sesizau cauzele şi nu se puteau gândi la ele. Ideea de cauzalitate nu exista la ei decât în stadiu embrionar.

Acestei puternice capacităţi de memorare, ei îi adăugau o alta nu mai puţin preţioasă: forţa voinţei. Omul de astăzi nu poate acţiona direct, prin voinţa sa, asupra forţelor vieţii. Nu poate deci grăbi creşterea plantelor, după voia lui. Atlantul putea s-o facă, el extrăgea chiar din plante o forţă eterică pe care ştia cum s-o folosească. O făcea din instinct, fără ajutorul cunoştinţelor şi al unui raţionament precis pe care noi îl numim astăzi spirit ştiinţific. Pe măsură ce forţa intelectuală a început să-şi facă apariţia la atlanţi, însoţită de reflecţie, calcul, gândire, facultăţile instinctive şi de clarvedere au intrat în declin.

Dacă pătrundem şi mai adânc în istoria atlanţilor, ajungem la o epocă foarte îndepărtată în care a devenit posibilă exprimarea prin limbaj, adică prin sunete articulate. Momentul corespunde aceluia în care omul a învăţat să meargă în picioare. Limbajul nu poate apare decât la fiinţele care stau drept. Trebuie să stai în picioare pentru a pronunţa sunete articulate.

Înaintea acestui continent şi a marii rase a atlanţilor din care au ieşit toate neamurile Europei şi ale Asiei, a existat un alt continent şi o altă rasă umană, cufundată încă în animalitate - rasa lemurienilor. Ştiinţa nu o admite decât ca pe o ipoteză. Anumite insule în sudul Asiei şi în nordul Australiei stau totusi mărturie, fiind resturi modificate ale vechiului continent lemurian.

Temperatura era în aceste epoci mult mai ridicată decât în zilele noastre. Atmosfera era încărcată de vapori, era formată din aer şi apă, şi străbătută de numeroşi curenţi. Întâlnim fiinţe rudimentare respirând nu pe gură, ci prin branhii.

În evoluţia umană, organele nu încetează să se transforme, să-şi schimbe natura şi obiectul. Astfel, omul primitiv, mergea în patru labe şi nu avea la dispoziţie sunetele articulate pentru a vorbi, nici urechi de auzit. Dar avea în plus pentru a se mişca, în elementul semi-lichid, semi-gazos, un organ care-i servea pentru a înota şi pentru a pluti. Când elementele s-au separat, iar omul a putut să stea în picioare pe pământ solid, acest organ s-a transformat în plămâni, brahniile în urechi, labele din faţă în mâini, devenite instrumente de muncă libere. Pe deasupra a mai dobândit şi limbajul articulat.

Această transformare a avut o importanţă capitală pentru omenire. Citim în Geneză: „Dumnezeu cel Veşnic i-a suflat în nări omului duh de viaţă şi omul a primit duh viu“ . Pasajul descrie momentul evoluţiei în care omul a început să respire aerul exterior. O dată cu capacitatea de a respira, el a dobândit un suflet interior şi prin el posibilitatea de a-şi simţi interiorul, posibilitatea ca în viitor să-şi simtă eul trăind în suflet.

Când prin respiraţie sângele omului s-a fortificat, suflete superioare sufletului-grup al animalelor, suflete individualizate prin principiul Eului s-au putut încarna în el pentru a împinge evoluţia spre fazele ei deplin omeneşti apoi spre cele divine. Aceste suflete nu s-au putut încarna până când corpurile nu au avut posibilitatea de a respira aerul. Aerul este un element care animă. Omul în timpul acela a aspirat literalmente sufletul divin venit din cer. Cuvintele Genezei, înţelese în sensul evolutiv al speţei umane, pot fl luate deci ad litteram. A respira, înseamnă a se spiritualiza. De aici s-au născut exerciţiile din vechea Yoga, bazate pe ritmul respiraţiei, dând posibilitatea corpului de a se lăsa pătruns de spirit. Într-adevăr, prin respiraţie comunicăm cu sufletul lumii. Aerul pe care-l aspirăm este veşmântul corporal al acestui suflet superior, tot aşa cum carnea noastră este veşmântul fiinţei inferioare.

Aceste schimburi respiratorii marchează trecerea de la vechea conştiinţă care era doar traversată de imagini, ca o oglindă, la conştiinţa actuală care primeşte de la corp percepţii sensibile şi are astfel un caracter obiectiv. Conştiinţa prin imagini, sau conştiinţa imaginativă nu putea reflecta un obiect, dar îşi făurea un conţinut interior prin forţa plastică născută din ea. Cu cât ne întoarcem mai departe în trecutul omenirii, cu atât vedem mai mult sufletul omului, nu în el, ci în jurul lui. Ajungem în acel punct în care organele senzoriale nu există decât în germene, iar omul nu primeşte de la obiectele exterioare decât impresii de atracţie sau repulsie, de simptie sau antipatie. Acestă fiinţă nu este încă un om în sensul pe care-l ştim noi, ci un germene de om care-şi orientează mişcările conform acestor atracţii sau repulsii.

În existenţa acestei conştiinţe imaginative se află răspunsul la toate discuţiile filosofice despre obiectivitatea şi realitatea lumii şi ea dă posibilitatea respingerii filosofiilor pur subiective ca aceea a lui Berkeley. Universul şi omul sunt în acelaşi timp subiectivi şi ohiectivi. Aceşti doi poli ai Fiinţei şi ai vieţii sunt necesari evoluţiei. Subiectivul universal devine universul obiectiv şi omul trece de la subiectiv la obiectiv, prin constituirea graduală a corpului său fizic, ca să se întoarcă apoi de la obiectiv la subiectiv prin dezvoltarea sufletului său superior (manas), a spiritului său de viaţă (buddhi) şi a corpului său spiritual (atma).

Conştiinţa pe care o avem în starea de vis este o supravieţuire atavică a conştiinţei imaginative de altădată.

O particularitate a acestei conştiinţe imaginative este caracterul ei creator. Ea creează, în realitatea ei, forme şi culori care nu există în realitatea fizică.

Conştiinţa obiectivă este analitică; conştiinţa subiectivă este plastică; ea are o forţă magică.

Am văzut conştiinţa obiectivă şi analitică a omului succedând conştiinţei subiective şi plastice. Procedeul prin care sufletul, care mai întâi învăluia omul ca un nor, a pătruns apoi în corpul flzic poate fi comparat cu cel al unui melc care mai întâi îşi secretă propria cochilie iar după aceea se cuibăreşte în ea. Aşa a pătruns sufletul în corpul pe care mai întâi l-a modelat şi căruia i-a pregătit din afară organele de percepţie. Forţa viziunii cu care este înzestrat ochiul nostru astăzi este aceeasi forţă care odinioară se exersa asupra lui din afară pentru a-l construi. Răsturnarea activităţii sufletului care din extern a devenit intern este, de asemenea, marcată de o hieroglifă reprezentând două vârtejuri de sens contrar: prima mişcare, spre interior, este exprimată de un vârtej, a doua mişcare, din interior spre exterior, se exprirna prin celălalt desen. Semnul zodiacal zodia racului al Racului marchează sfârsitul unei direcţii şi începutul alteia de sens contrar.

În mijlocul celei de-a treia epoci, epoca lemuriană, se află punctul în care sufletul intră în casa pe care şi-a construit-o şi începe să anime corpul din interior; dacă trecem dincolo de acest punct ne aflăm în prezenţa umanităţii astrale, trăind pe un pământ pur astral. Într-o fază precedentă, nu mai vedem omul şi pământul decât într-o stare pur devakhanică. Omul nu are conştiinţă pentru imagine, dar este străbătut de gândurile cosmice. Sufletul lui superior este amestecat în întregul univers, participând la gândirea universală.

Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în dezvoltarea în paralel a pământului şi a omului, cu atât mai mult ne apropiem de starea embrionară şi fluidică, iar acestea sunt mai aproape de starea spirituală. Astăzi, când am atins punctul de jos al curbei descendente, pământul şi oamenii au dobândit cel mai înalt grad de soliditate şi vor urca prin acţiunea voinţei individuale spre starea spirituală.

Care este sensul acestei evoluţii? Unde se aflau fiinţele dacă la început nu erau decât în stare de germeni? De unde a ieşit speţa umană? Cine a creat-o? Aici trebuie să facem pasul care ne revelează o treaptă de viaţă şi o putere de manifestare superioară vieţii omeneşti şi planetare.

Această putere este Logosul.

Cu ce diferă întreaga viaţă omenească şi planetară de viaţa Logosului? Această întrebare pare să ceară de la noi un salt în necunoscut, într-un univers de alt ordin. Şi totuşi, există în lumea noastră, fenomene analoge prin care putem să înţelegem sau măcar să presimţim puterea creatoare a Logosului.

Să presupunem că o inteligenţă omenească cuprinde tot ceea ce-i este accesibil, că posedă o cunoaştere ordonată a oricărei experienţe terestre şi a oricărei experienţe planetare. Ea ar putea retrăi toate formele de evoluţie. Dar n-ar putea, numai cu acestă forţă să treacă dincolo de momentul apariţiei omului şi a sistemului planetar în univers. Ar rămâne deci în domeniul a ceea ce a putut fi experimentat de om; inteligenţa noastră n-ar putea depăşi această limită.

Dar puteam să ne ridicăm la un alt fel de conştiinţă decât cea care reproduce experienţele în inteligenţă. Există anumite stări de activitate productivă în care spiritul omenesc devine creator şi poate naşte ceva nemaivăzut şi absolut nou. Aceasta este, de exemplu, starea de suflet a sculptorului în momentul în care concepe, în care percepe, ca într-un fulger, în faţa spiritului său, forma unei statui al cărei model nu l-a văzut niciodată, dar pe care-1 creează. Aceasta este starea de suflet a poetului când concepe o operă dintr-o singură răsuflare, într-o viziune creatoare a spiritului său. Această forţă productivă nu se inspiră dintr-o idee de natură intelectuală, ci dintr-un sentiment de ordin spiritual. Priviţi o găină care cloceşte. Ea este complet absorbită de clocit şi o încearcă un sentiment de voluptate în care întrezăreşte ca în vis naşterea puiului înaripat. Acestă voluptate în creaţie se regăseşte în toate etapele Cosmosului şi degajă o căldură analogă. Dacă ne reprezentăm inteligenţa universală ca pe o lume a gândurilor accesibile Eului superior (manas), percepem apoi acestă forţă a căldurii care penetrează universul ca o emanaţie a izvorului creator al oricărei vieţi (spiritul vieţii: buddhi) şi putem presimţi prin ea acea lume rodnică care a existat înainte de vremea noastră şi care a clocit-o pe a noastră. Ne ridicăm atunci de la manas la buddhi şi de la buddhi la atma.

Verbul care naşte Eul omului, microcosmosul, este a1 treliea Logos.

Să ne reprezentăm apoi forţa Eului superior al omului, manas, cuprinzând tot universul ca o căldură care generează viaţa, şi vom ajunge la al doilea Logos care creează macrocosmosul şi a cărui reflectare apare în sufletul omenesc în activităţile sale creatoare (buddhi).

Sursa lor comună este întâiul Logos, acel Dumnezeu insondabil, centrul tuturor manifestărilor.

Ocultistul a reprezentat dintotdeauna cele trei Logosuri prin semnele următoare:

Intaiul Logos Al doilea Logos Al treilea Logos
Întâiul Logos
Al doilea Logos
Al treilea Logos


şi le-a rezumat în cifra: 7 - 7 - 7 sau cifra esoterică a celor trei Logosuri. Cifra lor esoterică este multiplicarea succesivă a celor trei şeptari evolutivi, adică 343.