Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a XIV-a

Logosul şi Omul


În prelegerea de ieri ne-am întors în trecutul omului din punctul de vedere al formei şi corpului său. Să revenim astăzi asupra trecutului stărilor sale de conştiinţă.

Ne întrebăm adeseori dacă oamenii sunt singurele fiinţe de pământ care posedă conştiinţa de sine. Sau ce raport există între conştiinţa umană şi aceea a animalelor, plantelor şi metalelor. Aceste făpturi au, în general, o conştiinţă a lor?

Ne gândim că o mică gâză se plimbă pe trupul unui om şi nu vede din el decât un deget. Nu-şi poate da seama cum este organismul lui, nici sufletul lui. Suntem exact în aceeaşi situaţie faţă de întreg părnântul şi faţă de alte fiinţe care trăiesc pe el. Un materialist nu are nici un fel de idee despre sufletul pământului; îi lipseşte pentru aceasta percepţia propriului său suflet, tot aşa cum, dacă mica gâză nu ştie nimic despre sufletul omului, e din cauză că nu are suflet pentru a-l simţi.

Sufletul pământului e mult mai presus de sufletul omenesc şi omul nu ştie nimic despre el. În realitate, toate fiinţele au o conştiinţă, dar omul se deosebeşte de el prin aceea că această conştiinţă a lui este astăzi perfect adaptată la planul fizic.

În afara stării de veghe care corespunde acestui plan, el mai cunoaşte şi alte stări de conştiinţă care-l înrudesc cu celelalte regnuri. În timpul somnului fără vise, conştiinţa umană trăieşte pe un plan devakhanic, aşa cum o face continuu conştiinţa vegetalelor. Dacă o plantă suferă, suferinţa ei provoacă o perturbaxe în conştiinţa devakhanică. Asemănătoare cu aceea a visului, conştiinţa animalului se află în plan astral, adică animalul are o conştiinţă astrală a lumii, asemenea omului care visează.

Aceste trei stări de conştiinţă sunt foarte diferite. În planul fizic nu există reprezentări şi idei decât prin intermediul organelor de simţ şi al realităţilor exterioare cu care acestea ne pun în legătură. În planul astral mediul înconjurător se percepe numai sub formă de imagini şi se simte în acelaşi timp ca ceva în care eşti foarte implicat.

De ce omul, conştient în plan fizic se simte atât de evident despărţit de tot ceea ce nu face parte din el? Pentru că primeşte toate impresiile dintr-un mediu ambiant pe care-l percepe clar ca fiind în afara corpului său. Dimpotrivă, în planul astral, el nu poate percepe prin simţuri, ci prin simpatia care-l face să pătrundă în inima celor care îi ies în cale. Conştiinţa astrală nu este închisă într-un câmp relativ îngrădit; ea este într-un fel curgătoare, fluidă. În planul devakhanic, conştiinţa este tot aşa de difuză ca o substanţă gazoasă. Nu există aici o disciplină analoagă cu cea a conştiinţei fizice, în care nimic nu pătrunde decât prin intermediul simţurilor.

În ce scop s-a făcut această ocluziune a conştiinţei, succedând conştiinţei imaginative? Fără aceasta, omul n-ar fi putut niciodată spune Eu despre el însuşi. Germenele divin care se află în om n-a putut pătrunde în el în decursul evoluţiei sale, decât prin cristalizarea corpului fizic. Unde era acest spirit divin înainte de solidificarea pământului şi de conturarea conştiinţei? Geneza ne spune: „Duhul lui Dumnezeu plutea pe ape“. Acest spirit divin, scânteie a Eului, se afla încă în planul astral, unde toate conştiinţele se contopese ca valurile oceanului.

În Devakhanul superior, dincolo de treapta a patra numită Arupa (fără corp), acolo unde începe această antimaterie numită Akasha, îşi are sediul conştiinţa mineralelor. Trebuie să dobândim o înţelegere reală a ceea ce este mineral şi să găsim legătura morală care ne leagă de el. Rosicrucienii, în Evul mediu, îi făceau pe discipolii lor să admire castitatea mineralelor. „Imaginaţi-vă, spuneau ei, că, rămânând uman în gândire şi simţiri, omul ar putea deveni la fel de pur, la fel de lipsit de orice dorinţă ca mineralul: ar fi atunci stăpânul unei forţe spirituale infailibile“. Dacă se poate spune că spiritele diverselor minerale se află în Devakhan, se poate, de asemenea, spune, că în mod reciproc spiritul mineralului este ca un om care n-ar trăi decât într-o conştiinţă devakhanică.

Nu trebuie deci să negăm conştiinţa altor fiinţe. Toate aceste trepte de conştiinţă, omul le-a străbătut pe curba descendentă a evoluţiei. La origine el a fost asemenea mineralelor, în sensul că Eul său rezida într-o lume superioară şi îl călăuzea de sus. Dar evoluţia are drept scop eliberarea de o dependenţă care-l leagă pe om de fiinţe dotate cu o conştiinţă superioară conştiinţei lui, pentru ca să ajungă să fie el însuşi deplin conştient în cele mai înalte planuri.

Toate aceste planuri de conştiinţă se interferează astăzi în om:

1. Conştiinţa mineralului care este cea a somnului profund (pe care omul modern o pierde).

2. Conştiinţa vegetalului care este cea a somnului obişnuit.

3. Conştiinţa animală care este cea a visului.

4. Conştiinţa fizică obiectivă care este conştiinţa normală a stării de veghe, în timp ce celelalte două sunt rămase din alte vremuri atavice.

5. O conştiinţă care repetă cea de-a treia treaptă, conservând însă obiectivitatea dobândită. Imaginile au culori clare şi sunt distincte faţă de cel care le percepe; atracţia sau repulsia subiectivă dispar. În aceasta nouă conştiinţă imaginativă, raţiunea dobândită în lumea fizică îşi păstrează drepturile.

6. Nu visul, ci somnul devine o stare conştientă. Nu numai că se percep imagini, dar se intră în esenţa fiinţelor şi a lucrurilor percepând sonorităţile lor interioare. În plan fizic, se dă fiecărui lucru un nume, dar el rămâne exterior acelui lucru. Numai pe noi înşine ne putem exprima din interior, zicând: eu, acest nume inexprimabil al individualităţii conştiente. Acesta este elementul fundamental al oricărei psihologii. Prin acest cuvânt distingem personalitatea noastră de restul universului. Dar când atingem conştiinţa lumii sunetelor, fiecare lucru ne comunică numele lui inexprimabil. Prin claraudienţă îi percepem sunetul care-i exprimă fiinţa intimă şi care face din el o notă în univers, distinctă de toate celelalte.

7. Încă o treaptă şi somnul profund devine conştient. Starea e indescriptibilă pentru că depăşeşte orice comparaţie: Nu putem spune decât că ea există.

Acestea sunt cele şapte stări de conştiinţă prin care trece omul. Va traversa în viitor şi altele. Există întotdeauna o stare principală în centru, trei în urmă şi trei în faţă, care reproduc la un mod mai elevat cele trei stări inferioare. Călătorul care înaintează se află întotdeauna în centru fată de orizont.

Fiecare stare de conştiinră se elaborează în cursul celor şapte stări de viaţă şi fiecare stare de viaţă în cursul celor şapte stări de formă. Şapte stări de formă constituie deci întotdeauna o stare de viaţă; şapte stări de viaţă compun o evoluţie planetară ca aceea a Pământului nostru, de exemplu.

Cele şapte stări de viaţă duc la formarea celor şapte regnuri din care patru sunt vizibile astăzi: mineralul, vegetalul, animalul şi umanul.

Parcurgerea unei stări de viaţă se numeşte o horă.

Omul trece deci în fiecare stare de conştiinţă prin 7 x 7 stări de formă; ceea ce înseamnă 7 x 7 x 7 metamorfoze sau 343 de metamorfoze care sunt tot atâtea etape ale naturii umane.

Dacă cineva şi-ar putea reprezenta într-o singură imagine cele 343 stări de formă, ar avea o reprezentare a celui de-al treilea Logos.

Dacă şi-ar putea reprezenta cele 49 de stări de viaţă ar avea imaginea celui de-al doilea Logos.

Dacă şi-ar putea reprezenta cele 7 stări de conştiinţă ar avea idee despre întâiul Logos.

Evoluţia constă într-o acţiune reciprocă a tuturor acestor forme. Pentru a trece de la o formă la alta, trebuie un nou spirit (aceasta este acţiunea Sfântului Duh), pentru a trece de la o stare de viaţă la alta, trebuie o nouă forţă (aceasta este acţiunea Fiului), pentru a trece de la o stare de conştiinţă la alta, e nevoie de o nouă conştiinţă (acţiunea Tatălui).

Iisus Christos a introdus în omenire o nouă stare de viaţă şi a fost cu adevărat Logosul intrupat. La ivirea lui Christos o nouă forţă a pătruns în lume pregătind un pământ nou, într-un nou raport cu cerurile.