|
În prelegerea de ieri ne-am întors în trecutul omului din punctul de vedere al formei şi corpului său. Să revenim astăzi asupra trecutului stărilor sale de conştiinţă.
Ne întrebăm adeseori dacă oamenii sunt singurele fiinţe de
pământ
care posedă conştiinţa de sine. Sau ce raport există între
conştiinţa
umană şi aceea a animalelor, plantelor şi metalelor. Aceste făpturi au,
în general, o conştiinţă a lor?
Ne gândim că o mică gâză se plimbă pe trupul unui om şi
nu vede din
el decât un deget. Nu-şi poate da seama cum este organismul lui,
nici
sufletul lui. Suntem exact în aceeaşi situaţie faţă de
întreg părnântul
şi faţă de alte fiinţe care trăiesc pe el. Un materialist nu are nici
un fel de idee despre sufletul pământului; îi lipseşte
pentru aceasta
percepţia propriului său suflet, tot aşa cum, dacă mica gâză nu
ştie
nimic despre sufletul omului, e din cauză că nu are suflet pentru a-l
simţi.
Sufletul pământului e mult mai presus de sufletul omenesc şi
omul nu
ştie nimic despre el. În realitate, toate fiinţele au o
conştiinţă, dar
omul se deosebeşte de el prin aceea că această conştiinţă a lui este
astăzi perfect adaptată la planul fizic.
În afara stării de veghe care corespunde acestui plan, el mai
cunoaşte şi alte stări de conştiinţă care-l înrudesc cu celelalte
regnuri. În timpul somnului fără vise, conştiinţa umană trăieşte
pe un
plan devakhanic, aşa cum o face continuu conştiinţa vegetalelor. Dacă o
plantă suferă, suferinţa ei provoacă o perturbaxe în conştiinţa
devakhanică. Asemănătoare cu aceea a visului, conştiinţa animalului se
află în plan astral, adică animalul are o conştiinţă astrală a
lumii,
asemenea omului care visează.
Aceste trei stări de conştiinţă sunt foarte diferite. În
planul
fizic nu există reprezentări şi idei decât prin intermediul
organelor
de simţ şi al realităţilor exterioare cu care acestea ne pun în
legătură. În planul astral mediul înconjurător se percepe
numai sub
formă de imagini şi se simte în acelaşi timp ca ceva în
care eşti
foarte implicat.
De ce omul, conştient în plan fizic se simte atât de
evident
despărţit de tot ceea ce nu face parte din el? Pentru că primeşte toate
impresiile dintr-un mediu ambiant pe care-l percepe clar ca fiind
în
afara corpului său. Dimpotrivă, în planul astral, el nu poate
percepe
prin simţuri, ci prin simpatia care-l face să pătrundă în inima
celor
care îi ies în cale. Conştiinţa astrală nu este
închisă într-un câmp
relativ îngrădit; ea este într-un fel curgătoare, fluidă.
În planul
devakhanic, conştiinţa este tot aşa de difuză ca o substanţă gazoasă.
Nu există aici o disciplină analoagă cu cea a conştiinţei fizice,
în
care nimic nu pătrunde decât prin intermediul simţurilor.
În ce scop s-a făcut această ocluziune a conştiinţei,
succedând
conştiinţei imaginative? Fără aceasta, omul n-ar fi putut niciodată
spune Eu despre el
însuşi.
Germenele divin care se află în om n-a putut pătrunde în el
în decursul
evoluţiei sale, decât prin cristalizarea corpului fizic. Unde era
acest
spirit divin înainte de solidificarea pământului şi de
conturarea
conştiinţei? Geneza ne spune: „Duhul lui Dumnezeu plutea pe ape“. Acest
spirit divin, scânteie a Eului, se afla încă în
planul astral, unde
toate conştiinţele se contopese ca valurile oceanului.
În Devakhanul superior, dincolo de treapta a patra numită Arupa (fără corp), acolo unde
începe această antimaterie numită Akasha,
îşi are sediul conştiinţa mineralelor. Trebuie să dobândim
o înţelegere
reală a ceea ce este mineral şi să găsim legătura morală care ne leagă
de el. Rosicrucienii, în Evul mediu, îi făceau pe
discipolii lor să
admire castitatea mineralelor. „Imaginaţi-vă, spuneau ei, că,
rămânând
uman în gândire şi simţiri, omul ar putea deveni la fel de
pur, la fel
de lipsit de orice dorinţă ca mineralul: ar fi atunci stăpânul
unei
forţe spirituale infailibile“. Dacă se poate spune că spiritele
diverselor minerale se află în Devakhan, se poate, de asemenea,
spune,
că în mod reciproc spiritul mineralului este ca un om care n-ar
trăi
decât într-o conştiinţă devakhanică.
Nu trebuie deci să negăm conştiinţa altor fiinţe. Toate aceste
trepte de conştiinţă, omul le-a străbătut pe curba descendentă a
evoluţiei. La origine el a fost asemenea mineralelor, în sensul
că Eul
său rezida într-o lume superioară şi îl călăuzea de sus.
Dar evoluţia
are drept scop eliberarea de o dependenţă care-l leagă pe om de fiinţe
dotate cu o conştiinţă superioară conştiinţei lui, pentru ca să ajungă
să fie el însuşi deplin conştient în cele mai înalte
planuri.
Toate aceste planuri de conştiinţă se interferează astăzi în
om:
1. Conştiinţa mineralului care este cea a somnului profund (pe care
omul modern o pierde).
2. Conştiinţa vegetalului care este cea a somnului obişnuit.
3. Conştiinţa animală care este cea a visului.
4. Conştiinţa fizică obiectivă care este conştiinţa normală a stării
de veghe, în timp ce celelalte două sunt rămase din alte vremuri
atavice.
5. O conştiinţă care repetă cea de-a treia treaptă, conservând
însă
obiectivitatea dobândită. Imaginile au culori clare şi sunt
distincte
faţă de cel care le percepe; atracţia sau repulsia subiectivă dispar.
În aceasta nouă conştiinţă imaginativă, raţiunea dobândită
în lumea
fizică îşi păstrează drepturile.
6. Nu visul, ci somnul devine o stare conştientă. Nu numai că se
percep imagini, dar se intră în esenţa fiinţelor şi a lucrurilor
percepând sonorităţile lor interioare. În plan fizic, se dă
fiecărui
lucru un nume, dar el rămâne exterior acelui lucru. Numai pe noi
înşine
ne putem exprima din interior, zicând: eu, acest nume
inexprimabil al
individualităţii conştiente. Acesta este elementul fundamental al
oricărei psihologii. Prin acest cuvânt distingem personalitatea
noastră
de restul universului. Dar când atingem conştiinţa lumii
sunetelor,
fiecare lucru ne comunică numele lui inexprimabil. Prin claraudienţă
îi
percepem sunetul care-i exprimă fiinţa intimă şi care face din el o
notă în univers, distinctă de toate celelalte.
7. Încă o treaptă şi somnul profund devine conştient. Starea e
indescriptibilă pentru că depăşeşte orice comparaţie: Nu putem spune
decât că ea există.
Acestea sunt cele şapte stări de conştiinţă prin care trece omul. Va
traversa în viitor şi altele. Există întotdeauna o stare
principală în
centru, trei în urmă şi trei în faţă, care reproduc la un
mod mai
elevat cele trei stări inferioare. Călătorul care înaintează se
află
întotdeauna în centru fată de orizont.
Fiecare stare de conştiinră se elaborează în cursul celor
şapte
stări de viaţă şi fiecare stare de viaţă în cursul celor şapte
stări de
formă. Şapte stări de formă constituie deci întotdeauna o stare
de
viaţă; şapte stări de viaţă compun o evoluţie planetară ca aceea a
Pământului nostru, de exemplu.
Cele şapte stări de viaţă duc la formarea celor şapte regnuri din
care patru sunt vizibile astăzi: mineralul, vegetalul, animalul şi
umanul.
Parcurgerea unei stări de viaţă se numeşte o horă.
Omul trece deci în fiecare stare de conştiinţă prin 7 x 7
stări de
formă; ceea ce înseamnă 7 x 7 x 7 metamorfoze sau 343 de
metamorfoze
care sunt tot atâtea etape ale naturii umane.
Dacă cineva şi-ar putea reprezenta într-o singură imagine cele
343
stări de formă, ar avea o reprezentare a celui de-al treilea Logos.
Dacă şi-ar putea reprezenta cele 49 de stări de viaţă ar avea
imaginea celui de-al doilea Logos.
Dacă şi-ar putea reprezenta cele 7 stări de conştiinţă ar avea idee
despre întâiul Logos.
Evoluţia constă într-o acţiune reciprocă a tuturor acestor
forme.
Pentru a trece de la o formă la alta, trebuie un nou spirit (aceasta
este acţiunea Sfântului Duh), pentru a trece de la o stare de
viaţă la
alta, trebuie o nouă forţă (aceasta este acţiunea Fiului), pentru a
trece de la o stare de conştiinţă la alta, e nevoie de o nouă
conştiinţă (acţiunea Tatălui).
Iisus Christos a introdus în omenire o nouă stare de viaţă şi
a fost
cu adevărat Logosul intrupat. La ivirea lui Christos o nouă forţă a
pătruns în lume pregătind un pământ nou, într-un nou
raport cu cerurile.
