|
Pentru a încerca să ne facem o idee despre această evoluţie,
trebuie să
recurgem nu la abstracţii, ci la imagini. Imaginea are o virtute
dătătoare de viaţă şi creatoare pe care nu o are ideea pură. Simbolică
într-o lume, ea corespunde cu ceva real într-o lume
superioară.
Ştim că pământul nostru, înainte de a ajunge la starea
lui actuală,
a traversat o fază numită lunară sau luna. Dar această veche lună, fază
anterioară a pământului are în vedere cu totul altceva
decât satelitul
actual al pământului sau orice altă planetă pe care astronomia ar
putea-o descoperi vreodată. Corpurile cereşti pe care omul le vede
astăzi sunt cele care s-au mineralizat. Ochiul nostru nu poate vedea
decât obiectele care conţin ceva mineral şi reflectă lumina,
adică cele
care posedă un corp fizic. Când ocultistul vorbeşte despre regnul
mineral, el nu vorbeşte despre pietre, ci de un mediu în care se
dezvoltă conştiinţa omului de astăzi. Mulţi savanţi consideră flinţa
vie ca pe o simplă maşină, respingând ideea unei forţe vitale.
Această
mentalitate provine din faptul că organismul nostru nu poate contempla
viaţa în mod direct. Iată de ce ocultistul spune că în
zilele noastre
omul trăieşte în lumea minerală.
Analizaţi ochiul. El este un instrument fizic complicat, un fel de
cameră obscură, având pupila drept fereastră şi cristalinul drept
lupă.
Întregul corp este format dintr-o sumă de aparate fizice tot aşa
de
delicate şi complicate. Urechea este un clavecin cu o claviatură şi cu
membrane în loc de coarde. Situaţia este aceeaşi pentru fiecare
organ
de simţ. Conştiinţa omului modern nu este îndreptată decât
către corpul
său fizic sau mineral. Dar dacă ea se trezeşte mai întâi
în acest plan,
nu înseamnă că nu apare, încetul cu încetul, şi in
alte planuri ale
fiinţei omeneşti, în cel constituit de forţele vitale (natura
vegetală
a omului), în cel care este dominat de forţele sensibilităţii
(natura
animală a omului) şi, în sfârşit, în natura umană
propriu-zisă.
Actualmente, omul nu cunoaşte decât ceea ce este mineral
în univers
. Instinctul şi sensibilitatea animalelor, creşterea plantelor, nu le
cunoaşte după legile lor proprii, ci numai în expresia lor
fizică. Să
ne închipuim că o plantă subzistă în fiinţa ei
supra-fizică, dar îşi
pierde substanţa minerală; ea va deveni invizibilă pentru noi.
Dar, dacă omul nu cunoaşte decât mineralul, cel puţin acesta
este în
puterea lui. El îl prelucrează, îl modelează, îl
topeşte, îl combină.
El remodelează faţa pământului. Deocamdată nu poate să facă
altceva
decât să lucreze această faţă a pământului cu mijloace
mecanice. Dacă
ne întoarcem în perioada preistorică, când mâna
omului nu-l atinsese
încă vom găsi pământul aşa cum a ieşit din mâinile
zeilor. Dar de când
omul a pus stăpânire pe regnul mineral, pământul se schimbă
şi ne putem
aştepta ca în curând întreaga lui suprafaţă să poarte
amprenta mâinii
omului, după aceea a zeilor.
La începuturi zeii au acordat o formă fiecărui lucru. În
ceea ce
priveşte mineralul, această putere formatoare a trecut de la zei la
oameni. Vechile tradiţii ne învătau că această muncă de
metamorfozare a
pământului trebuia săvârşită cu un triplu scop: acela de a
realiza
înţelepciunea; frumuseţea şi virtutea. Pe această triplă bază,
omul
trebuie să transforme pământul într-un templu. Atunci
fiinţele apărute
mai târziu decât omul, în evoluţia lor, vor privi
opera umană cum
privim noi astăzi lumea minerală ieşită din mâna zeilor.
Catedralele,
maşinile, nu se făuresc în zadar. Cristalul pe care îl
extragem astăzi
din pământ e realizat de zei aşa cum construim noi monumente şi
ne
făurim maşini. Aşa cum, altădată, ei au creat lumea minerală dintr-o
masă haotică, tot aşa catedralele, invenţiile şi chiar instituţiile
noastre sunt germenii din care se va naşte lumea de mâine.
După ce a transformat lumea minerală, omul învaţă s-o
transforrne şi
pe cea vegetală. Este o treaptă superioară de putere. Aşa cum
construieşte astăzi clădiri, omul va putea crea şi modela mâine
plantele, acţionând asupra substanţei vegetale* . Apoi, omul se
va
înălţa mai sus, va forma nu numai fiinţe vii ci chiar fiinţe
conştiente, când puterea lui se va exercita şi asupra regnului
animal.
Când va fi în măsură să se reproducă pe el însuşi
prin voinţa 1ui
conştientă, va înfăptui pe o treaptă superioară ceea ce
realizează
astăzi în lumea minerală accesibilă simţurilor.
* Această previziune a lui R.
Steiner începe să prindă viaţă prin realizările ingineriei
genetice (n.
red.).
Germenele acestei reproduceri a propriei persoane, eliberată de
orice senzualitate, este cuvântul. Prima dată omul a primit
conştiinţa
o dată cu primul suflu pe care l-a respirat; conştiinţa va atinge
perfecţiunea când el va putea transfera în cuvânt
acea putere creatoare
cu care este înzestrată astăzi gândirea lui . Actualmente,
el nu
încredinţează aerului decât vorbele sale, dar, când
se va fi ridicat la
o conştiinţă creatoare superioară, va putea comunica aerului imagini.
Cuvântul va fi atunci o „imaginaţie“ complet vie. Dând corp
imaginilor
va da corp cuvântului purtător de imagine. Când nu vom mai
întrupa doar
gândurile noastre în obiecte, ca în fabricarea unui
ceas, de exemplu,
ci vom da corp „imaginilor“, acestea vor deveni vii; ceasul, de
exemplu, va trăi ca o plantă.
Iar când omul va şti cum să confere viaţă pentru ceea ce este
mai
înălţător în el, aceste „imagini“ vor avea existenţă
proprie, reală,
comparabilă cu aceea a animalelor. Atunci, în sfârşit, omul
se va putea
reproduce pe sine însuşi. La încheierea acţiunii de
transformare a
pământului, atmosfera întreagă va răsuna de forţa verbului.
Astfel omul
trebuie să evolueze până când va fi în stare să-şi
modeleze mediul după
imaginea fiinţei lui interioare. Iniţiatul îl precede pe acest
drum.
Este evident că astăzi pământul nu poate produce corpuri umane
aşa cum
o va putea face la sfârşitul evoluţiei sale. De abia atunci
corpurile
vor fi gata să servească de expresie pentru ceea ce noi numim Logos.
Marele misionar, singurul care a manifestat în corpul său uman,
asemănător cu al nostru, această putere a Logosului, a Logosului
întrupat, este Christos. El a apărut la jumătatea evoluţiei
noastre
pentru a ne indica ţinta.
Ne punem acum întrebarea sub ce formă trăia spiritul uman
înainte
ca, prin intermediul respiraţiei, să intre în noi. Pământul
este
reîncarnarea unei planete precedente care în ocultism se
numeşte Luna.
Pe această Lună, mineralul pur nu exista, ea fiind alcătuită dintr-o
substanţă analoagă lemnului, intermediară între mineral şi
vegetal.
Suprafaţa ei nu avea duritatea minerală; am putea-o cel mult compara cu
turba. Pe acest substrat creşteau fiinţe jumătate-plante,
jumătate-moluşte; exista şi un al treilea regn intermediar între
om şi
animalul actual. Aceste fiinţe erau înzestrate cu o conştiinţă
visătoare, imaginativă. Ne putem reprezenta materia din care erau
făcute comparând-o cu cea care alcătuieşte masa nervoasă a
crustaceelor
sau materia cerebrală. Într-adevăr, densitatea acestei materii a
produs
substanţa cerebrală actuală. Dar în timp ce pe Lună ea putea trăi
în
stare gelatinoasă, pe pământ trebuia protejată de un
înveliş osos
protector, carapacea crustaceelor sau cutia craniană. Astfel, toate
substanţele din care suntem constituiti sunt extrase din macrocosmos.
Această pregătire universală a fost necesară pentru ca Eul să poată
coborî în om.
Dar am văzut că omul n-a putut să primească germenele Eului său
decât în clipa în care a putut respira aerul
înconjurător. Atunci ce
respira el pe Lună?
Cu cât ne întoarcern mai mult la începuturile
evoluţiei cu atât
temperatura e mai ridicată. Aerul în stările anterioare se
transformă
în căldură şi apoi în foc; focul ia locul aerului.
Lemurienii mai
respirau încă foc. Iată de ce s-a spus în scrierile oculte
că oamenii
au fost instruiţi mai întâi de Spiritele focului.
Când omul fizic a pus
piciorul pe pământ, aerul a devenit elementul lui vital. Dar omul
alterează acest aer, transformându-l în dioxid de carbon şi
astfel
procesul respirator a făcut să mai înainteze cu o treaptă
procesul de
materializare a globului nostru. Acţiunea plantelor restabileşte
echilibrul. Totuşi, este evident că datorită faptului că trupul omului
are nevoie să asimileze oxigenul din aer, ponderea dioxidului de carbon
sporeşte pe suprafaţa pământului, anemiind organismul uman*. Va
veni un
timp în care corpurile fizice vor dispare şi în care omul
şi pământui
vor fi de natură astrală. Căci natura fizică se distruge prin propriile
sale forţe. Dar înainte ce această metamorfoză să se producă, o
noapte
cosmică se va instala, analoagă celei care a marcat trecerea de la
vechea Lună la pământul nostru actual.
* Creşterea ponderii CO2 în
atmosferă este unul dintre fenomenele care pun în pericol
în prezent
starea de echilibru a planetei noastre. Se datorează nu numai
activităţii biologice, ci îndeosebi activităţii industriale a
omului,
iar efectul cel mai pregnant este cel de modificare a climei, deci
indirect a condiţiilor de viaţă a omului (n. red.).
Omul-animal care trăia pe Lună este strămoşul omului fizic terestru,
iar spiritele de foc ale acestei epoci lunare sunt generatoarele
spiritului uman de astăzi. Ceea ce pe lună era încarnat în
foc, pe
pământ se încarnează în aer. Dar unde vom găsi
amintirea, în omul
actual, a acestei acţiuni a Spiritelor focului? Pe lună fiinţele nu
aveau sângele cald. Cine a creat căldura sângelui
dând prin ea viaţă
pasiunilor? Chiar acest foc pe care fiinţele l-au respirat pe Lună şi
care retrăieşte pe pământ în sângele lor. Spiritul
aerului învăluie
astăzi într-un veşmânt uşor, sensibil, acest corp care
închide în el
moştenirea fazei lunare: căldura sângelui, creierul, măduva
spinării,
nervii.
Aceste exemple ne arată că trebuie să studiem de foarte aproape
transformarea substanţelor pentru a înţelege metamorfoza care s-a
săvârşit în cursul fazelor anterioare ale pământului.
Dacă ne întoarcem
şi mai mult în trecut, vom vedea că planeta avusese anterior un
corp
pur gazos şi, înaintea lui, un corp alcătuit din materie sonoră.
În
acest sunet se află verbul universal, de unde a început
dezvoltarea
umană, îndreptându-se apoi spre lumină, foc, aer. În
această a patra
stare, spiritul uman a devenit conştient. Începând de acum,
orientarea
care i-a fost dată de verb îi vine din interior, având
drept călăuză
propria-i conştiinţă. Fiinţa lui primordală se realizează în
„Eu“.
Apariţa conştientă a „Eului“ este realizarea în om a principiului
lui
Christos.
Dacă ne întoarcem până la forma elementară, vom fi
absorbiţi în
cuvânt, în sunetul curgător. În a doua formă
elementară, am fost
străbătuţi de lumina curgătoare. A treia formă elementară ne-a umplut
de căldură. În sfârşit, în a patra formă elementară,
în atmosfera
terestră, am văzut apărând conştiinţa care i-a permis omului să
spună
„Eu“.
Sunet Curgător;
Lumină Curgătoare;
Căldură – Foc;
Aer – Forme Minerale;
Forme şi Viaţă Vegetale;
Forme şi Viaţă Umane.
