Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a XV-a

Evoluţia Planetelor şi a Pământului


Pentru a încerca să ne facem o idee despre această evoluţie, trebuie să recurgem nu la abstracţii, ci la imagini. Imaginea are o virtute dătătoare de viaţă şi creatoare pe care nu o are ideea pură. Simbolică într-o lume, ea corespunde cu ceva real într-o lume superioară.

Ştim că pământul nostru, înainte de a ajunge la starea lui actuală, a traversat o fază numită lunară sau luna. Dar această veche lună, fază anterioară a pământului are în vedere cu totul altceva decât satelitul actual al pământului sau orice altă planetă pe care astronomia ar putea-o descoperi vreodată. Corpurile cereşti pe care omul le vede astăzi sunt cele care s-au mineralizat. Ochiul nostru nu poate vedea decât obiectele care conţin ceva mineral şi reflectă lumina, adică cele care posedă un corp fizic. Când ocultistul vorbeşte despre regnul mineral, el nu vorbeşte despre pietre, ci de un mediu în care se dezvoltă conştiinţa omului de astăzi. Mulţi savanţi consideră flinţa vie ca pe o simplă maşină, respingând ideea unei forţe vitale. Această mentalitate provine din faptul că organismul nostru nu poate contempla viaţa în mod direct. Iată de ce ocultistul spune că în zilele noastre omul trăieşte în lumea minerală.

Analizaţi ochiul. El este un instrument fizic complicat, un fel de cameră obscură, având pupila drept fereastră şi cristalinul drept lupă. Întregul corp este format dintr-o sumă de aparate fizice tot aşa de delicate şi complicate. Urechea este un clavecin cu o claviatură şi cu membrane în loc de coarde. Situaţia este aceeaşi pentru fiecare organ de simţ. Conştiinţa omului modern nu este îndreptată decât către corpul său fizic sau mineral. Dar dacă ea se trezeşte mai întâi în acest plan, nu înseamnă că nu apare, încetul cu încetul, şi in alte planuri ale fiinţei omeneşti, în cel constituit de forţele vitale (natura vegetală a omului), în cel care este dominat de forţele sensibilităţii (natura animală a omului) şi, în sfârşit, în natura umană propriu-zisă.

Actualmente, omul nu cunoaşte decât ceea ce este mineral în univers . Instinctul şi sensibilitatea animalelor, creşterea plantelor, nu le cunoaşte după legile lor proprii, ci numai în expresia lor fizică. Să ne închipuim că o plantă subzistă în fiinţa ei supra-fizică, dar îşi pierde substanţa minerală; ea va deveni invizibilă pentru noi.

Dar, dacă omul nu cunoaşte decât mineralul, cel puţin acesta este în puterea lui. El îl prelucrează, îl modelează, îl topeşte, îl combină. El remodelează faţa pământului. Deocamdată nu poate să facă altceva decât să lucreze această faţă a pământului cu mijloace mecanice. Dacă ne întoarcem în perioada preistorică, când mâna omului nu-l atinsese încă vom găsi pământul aşa cum a ieşit din mâinile zeilor. Dar de când omul a pus stăpânire pe regnul mineral, pământul se schimbă şi ne putem aştepta ca în curând întreaga lui suprafaţă să poarte amprenta mâinii omului, după aceea a zeilor.

La începuturi zeii au acordat o formă fiecărui lucru. În ceea ce priveşte mineralul, această putere formatoare a trecut de la zei la oameni. Vechile tradiţii ne învătau că această muncă de metamorfozare a pământului trebuia săvârşită cu un triplu scop: acela de a realiza înţelepciunea; frumuseţea şi virtutea. Pe această triplă bază, omul trebuie să transforme pământul într-un templu. Atunci fiinţele apărute mai târziu decât omul, în evoluţia lor, vor privi opera umană cum privim noi astăzi lumea minerală ieşită din mâna zeilor. Catedralele, maşinile, nu se făuresc în zadar. Cristalul pe care îl extragem astăzi din pământ e realizat de zei aşa cum construim noi monumente şi ne făurim maşini. Aşa cum, altădată, ei au creat lumea minerală dintr-o masă haotică, tot aşa catedralele, invenţiile şi chiar instituţiile noastre sunt germenii din care se va naşte lumea de mâine.

După ce a transformat lumea minerală, omul învaţă s-o transforrne şi pe cea vegetală. Este o treaptă superioară de putere. Aşa cum construieşte astăzi clădiri, omul va putea crea şi modela mâine plantele, acţionând asupra substanţei vegetale* . Apoi, omul se va înălţa mai sus, va forma nu numai fiinţe vii ci chiar fiinţe conştiente, când puterea lui se va exercita şi asupra regnului animal. Când va fi în măsură să se reproducă pe el însuşi prin voinţa 1ui conştientă, va înfăptui pe o treaptă superioară ceea ce realizează astăzi în lumea minerală accesibilă simţurilor.

* Această previziune a lui R. Steiner începe să prindă viaţă prin realizările ingineriei genetice (n. red.).

Germenele acestei reproduceri a propriei persoane, eliberată de orice senzualitate, este cuvântul. Prima dată omul a primit conştiinţa o dată cu primul suflu pe care l-a respirat; conştiinţa va atinge perfecţiunea când el va putea transfera în cuvânt acea putere creatoare cu care este înzestrată astăzi gândirea lui . Actualmente, el nu încredinţează aerului decât vorbele sale, dar, când se va fi ridicat la o conştiinţă creatoare superioară, va putea comunica aerului imagini. Cuvântul va fi atunci o „imaginaţie“ complet vie. Dând corp imaginilor va da corp cuvântului purtător de imagine. Când nu vom mai întrupa doar gândurile noastre în obiecte, ca în fabricarea unui ceas, de exemplu, ci vom da corp „imaginilor“, acestea vor deveni vii; ceasul, de exemplu, va trăi ca o plantă.

Iar când omul va şti cum să confere viaţă pentru ceea ce este mai înălţător în el, aceste „imagini“ vor avea existenţă proprie, reală, comparabilă cu aceea a animalelor. Atunci, în sfârşit, omul se va putea reproduce pe sine însuşi. La încheierea acţiunii de transformare a pământului, atmosfera întreagă va răsuna de forţa verbului. Astfel omul trebuie să evolueze până când va fi în stare să-şi modeleze mediul după imaginea fiinţei lui interioare. Iniţiatul îl precede pe acest drum. Este evident că astăzi pământul nu poate produce corpuri umane aşa cum o va putea face la sfârşitul evoluţiei sale. De abia atunci corpurile vor fi gata să servească de expresie pentru ceea ce noi numim Logos. Marele misionar, singurul care a manifestat în corpul său uman, asemănător cu al nostru, această putere a Logosului, a Logosului întrupat, este Christos. El a apărut la jumătatea evoluţiei noastre pentru a ne indica ţinta.

Ne punem acum întrebarea sub ce formă trăia spiritul uman înainte ca, prin intermediul respiraţiei, să intre în noi. Pământul este reîncarnarea unei planete precedente care în ocultism se numeşte Luna. Pe această Lună, mineralul pur nu exista, ea fiind alcătuită dintr-o substanţă analoagă lemnului, intermediară între mineral şi vegetal. Suprafaţa ei nu avea duritatea minerală; am putea-o cel mult compara cu turba. Pe acest substrat creşteau fiinţe jumătate-plante, jumătate-moluşte; exista şi un al treilea regn intermediar între om şi animalul actual. Aceste fiinţe erau înzestrate cu o conştiinţă visătoare, imaginativă. Ne putem reprezenta materia din care erau făcute comparând-o cu cea care alcătuieşte masa nervoasă a crustaceelor sau materia cerebrală. Într-adevăr, densitatea acestei materii a produs substanţa cerebrală actuală. Dar în timp ce pe Lună ea putea trăi în stare gelatinoasă, pe pământ trebuia protejată de un înveliş osos protector, carapacea crustaceelor sau cutia craniană. Astfel, toate substanţele din care suntem constituiti sunt extrase din macrocosmos. Această pregătire universală a fost necesară pentru ca Eul să poată coborî în om.

Dar am văzut că omul n-a putut să primească germenele Eului său decât în clipa în care a putut respira aerul înconjurător. Atunci ce respira el pe Lună?

Cu cât ne întoarcern mai mult la începuturile evoluţiei cu atât temperatura e mai ridicată. Aerul în stările anterioare se transformă în căldură şi apoi în foc; focul ia locul aerului. Lemurienii mai respirau încă foc. Iată de ce s-a spus în scrierile oculte că oamenii au fost instruiţi mai întâi de Spiritele focului. Când omul fizic a pus piciorul pe pământ, aerul a devenit elementul lui vital. Dar omul alterează acest aer, transformându-l în dioxid de carbon şi astfel procesul respirator a făcut să mai înainteze cu o treaptă procesul de materializare a globului nostru. Acţiunea plantelor restabileşte echilibrul. Totuşi, este evident că datorită faptului că trupul omului are nevoie să asimileze oxigenul din aer, ponderea dioxidului de carbon sporeşte pe suprafaţa pământului, anemiind organismul uman*. Va veni un timp în care corpurile fizice vor dispare şi în care omul şi pământui vor fi de natură astrală. Căci natura fizică se distruge prin propriile sale forţe. Dar înainte ce această metamorfoză să se producă, o noapte cosmică se va instala, analoagă celei care a marcat trecerea de la vechea Lună la pământul nostru actual.

* Creşterea ponderii CO2 în atmosferă este unul dintre fenomenele care pun în pericol în prezent starea de echilibru a planetei noastre. Se datorează nu numai activităţii biologice, ci îndeosebi activităţii industriale a omului, iar efectul cel mai pregnant este cel de modificare a climei, deci indirect a condiţiilor de viaţă a omului (n. red.).

Omul-animal care trăia pe Lună este strămoşul omului fizic terestru, iar spiritele de foc ale acestei epoci lunare sunt generatoarele spiritului uman de astăzi. Ceea ce pe lună era încarnat în foc, pe pământ se încarnează în aer. Dar unde vom găsi amintirea, în omul actual, a acestei acţiuni a Spiritelor focului? Pe lună fiinţele nu aveau sângele cald. Cine a creat căldura sângelui dând prin ea viaţă pasiunilor? Chiar acest foc pe care fiinţele l-au respirat pe Lună şi care retrăieşte pe pământ în sângele lor. Spiritul aerului învăluie astăzi într-un veşmânt uşor, sensibil, acest corp care închide în el moştenirea fazei lunare: căldura sângelui, creierul, măduva spinării, nervii.

Aceste exemple ne arată că trebuie să studiem de foarte aproape transformarea substanţelor pentru a înţelege metamorfoza care s-a săvârşit în cursul fazelor anterioare ale pământului. Dacă ne întoarcem şi mai mult în trecut, vom vedea că planeta avusese anterior un corp pur gazos şi, înaintea lui, un corp alcătuit din materie sonoră. În acest sunet se află verbul universal, de unde a început dezvoltarea umană, îndreptându-se apoi spre lumină, foc, aer. În această a patra stare, spiritul uman a devenit conştient. Începând de acum, orientarea care i-a fost dată de verb îi vine din interior, având drept călăuză propria-i conştiinţă. Fiinţa lui primordală se realizează în „Eu“. Apariţa conştientă a „Eului“ este realizarea în om a principiului lui Christos.

Dacă ne întoarcem până la forma elementară, vom fi absorbiţi în cuvânt, în sunetul curgător. În a doua formă elementară, am fost străbătuţi de lumina curgătoare. A treia formă elementară ne-a umplut de căldură. În sfârşit, în a patra formă elementară, în atmosfera terestră, am văzut apărând conştiinţa care i-a permis omului să spună „Eu“.

Logos Sunet Curgător;
Lumină Curgătoare;
Căldură – Foc;
Aer – Forme Minerale;
Forme şi Viaţă Vegetale;
Forme şi Viaţă Umane.