Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a XVIII-a

Apocalipsa


Am vorbit în mai multe rânduri, în cursul acestor lecţii, despre cum marchează Creştinismul momentul capital, decisiv, în evoluţia umană. – Toate religiile îşi au raţiunea lor de a fi, fiecare reprezentând manifestări parţiale ale Logosului, dar nici una n-a schimbat faţa lumii în măsura în care a făcut-o Creştinismul. Influenţa lui poate fi descifrată în cuvintele Evangheliei: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut“. Cei care n-au văzut sunt cei care n-au cunoscut Misterele. Prin creştinism, o parte fundamentală a vechilor mistere, cuprinzând preceptele esenţiale ale moralei, ale nemuririi sufletului prin reînviere sau a doua naştere s-a răspândit în lume.

Înaintea Creştinismului, adevărul mai presus de fire se vedea în revelaţiile, riturile şi reprezentările dramatice ale misterelor. După apariţia Creştinismului, ele trebuiau crezute prin intermediul persoanei divine a lui Christos. Dar în toate timpurile a existat o diferenţă între adevărul esoteric cunoscut de iniţiaţi şi forma lui exoterică, adaptatâ mulţimii şi exprimată prin religie. Aşa s-a întâmplat şi cu Creştinismul. Evangheliile sunt mesajul, vestea cea bună adusă Universului. Dar există o învăţătură mai profundă şi ea se află închisă în simbolurile Apocalipsei.

Există un anume mod de a citi Apocalipsa care n-a putut fi dezvăluit decât în epoca noastră. Dar el a fost practicat în Evul Mediu, în şcolile oculte ale Rosicrucienilor. Această modalitate nu dădea atenţie dimensiunii ei istorice, adică a modului în care fusese redactată, problema autorului ei, tot ceea ce face astăzi unica preocupare a teologilor care nu încearcă să găsească în această carte decât împrejurări istorice exterioare. Teologia critică de astăzi nu-i cunoaşte decât învelişul, neglijându-i esenţa. Rosicrucienii se legaseră de dimensiunea ei profetică, de adevărul ei etern.

Ocultismul, în general, nu se ocupă de istoria unui singur secol sau a unei singure perioade, ci de istoria interioară a evoluţiei omeneşti în ansamblul ei. Se adânceste în studiul primelor manifestări ale sistemului nostru planetar, se întoarce până la  aspectul vegatal şi animal al omului, privirea lui se întinde peste milioane de ani până la viitoarea omenire îndumnezeită. Or, pământul însuşi îşi va schimba substanţa şi forma. Cum se poate ghici atunci un viitor atât de îndepărtat? Este posibilă viziunea profetică? Este posibilă pentru că tot ceea ce trebuie să se întâmple fizic există deja în germene, în sânul Arhetipurilor, a căror gândire constituie planul evoluţiei noastre. Nimic nu se întâmplă în planul fizic fără să fi fost, în linii mari, prevăzut şi format dinainte în plan devakhanic. Nimic nu se întâmplă jos fără să fi existat mai înainte sus. Doar modalitatea realizării depinde de libertatea şi iniţiativa individuală.

Creştinismul esoteric nu se sprijină pe un idealism vag şi sentimental, ci pe un ideal precis, izvorât din cunoaşterea lumilor superioare. Această cunoaştere a avut-o autorul Apocalipsei, marele vizionar din Patmos* care a dezvăluit viitorul omenirii din punctul de vedere creştin.

* Insulă pe Marea Egee, în arhipelagul Sporadelor, unde Sfântul Ioan a avut viziunea descrisă în Apocalipsă (n.red).

Să încercăm să descifrăm acest viitor după principiile cosmogonice pe care le-am menţionat anterior. La Rosicrucieni se revelau mai întâi discipolului câteva viziuni ale trecutului şi câteva viziuni ale viitorului. Apoi i se înmâna, pentru a interpreta aceste viziuni, cartea Apocalipsei. Să facem la fel şi să cercetăm cum a devenit omul, încetul cu încetul, ceea ce este, precum şi viitorul care-l aşteaptă.

Am vorbit, de exemplu, despre vechiul continent Atlantida şi despre atlanţii al căror corp eteric era mult mai dezvoltat decât corpul fizic, dar care n-au avut o primă conştiinţă a Eului decât la sfârşitul civilizaţiei lor. Perioadele postatlanteene care au urmat sunt:

1. Civilizaţia prevedică din sudul Asiei, din India; ea constituie începutul civilizaţiei ariene.

2. Epoca lui Zoroastru* care cuprinde civilizaţia Persiei antice.

* Zarathustra (n. red.).

3. Civilizaţia egipteană, epoca lui Hermes, căreia i se alătură culturile chaldeene şi semitice. În această epocâ sunt depuse în sânul poporului evreu primele seminţe ale creştinismului.

4. Civilizaţia greco-latină în vremea căreia s-a născut creştinismul.

5. O nouă epocă începe o dată cu migraţiile popoarelor şi invaziile. Moştenirea civilizaţiei greco-latine este preluată de rasele din nord: celţii, germanii, slavii. Este epoca în care trăim şi noi. Se produce acum o lentă transformare a aportului greco-latin prin elementul viguros ai noilor popoare, sub impulsul puternic al creştinismului, la care se adaugă fermentul Orientului adus în Europa de arabi. Scopul esenţial al acestei epoci de civilizaţie este adaptarea completă a omului la planul fizic, dezvoltând în el raţionamentul, simţul practic, adâncind inteligenţa în materia fizică, pentru a o înţelege şi a o domina. Preocupat de această muncă dură, de minunatele lui cuceriri, omul a uitat momentan de lumile superioare de unde vine. Comparând intelectualitatea noastră cu aceea a chaldeenilor, de exemplu, este uşor de văzut ce am dobândit şi ce am pierdut. Când un mag chaldeean contempla cerul, care pentru noi nu reprezintă decât o problemă de mecanică, el avea o cu totul altă imagine, un cu totul alt sentiment, s-ar putea zice chiar o cu totul altă senzatie decât noi. Acolo unde astronomia modernâ nu vede decât o maşină fără suflet, magul simţea profunda armonie a cerului ca pe aceea a unei fiinţe divine şi vii. Când îl contempla pe Mercur, pe Venus, luna sau soarele, el nu vedea numai lumina fizică a acestor corpuri cereşti, ci percepea sufletele lor ca pe cele ale unor fiinţe vii şi simţea ceea ce comunică cu aceste mari suflete ale bolţii ceresti. Vedea influenţa lor de atracţie, de respingere ca pe un minunat concert de voinţe divine şi simfonia macrocosmosului se răsfrângea în el şi în ecourile armonioase ale microcosmosului uman. Astfel, muzica sferelor era o realitate unind cerul cu omul. – Superioritatea savantului modern constă în cunoaşterea lumii fizice, a materiei minerale. Ştiinţa spirituală a coborât în planul fizic, cel pe care-l cunoaştem bine. Dar, de acum, se pune problema de a recuceri cunoaşterea planului astral şi spiritual prin clarviziune.

Această coborâre în materie era necesară pentru ca a cincea epocă să-şi împlinească misiunea. Clarviziunea astrală şi clarviziunea spirituală au fost estompate pentru ca intelectul să se poată dezvolta în planul raţiunii sensibile prin observaţia precisă, minuţioasă, matematică a lumii fizice.

Dar va trebui să completăm ştiinţa fizică cu cea spirituală. Iată un exemplu:

În general, harta celestă a lui Ptolemeu este pusă în opoziţie cu cea a lui Copernic, spunându-se despre prima că e eronată. Este fals. Amândouă sunt adevărate. Numai că harta lui Ptolemeu se referea la planul astral şi in acest plan pământul este în centrul planetelor, soarele nefiind decât una din aceste pianete. Harta lui Copernic se raportează la planul fizic unde soarele se află în centru. Toate adevărurile se referă la un timp şi la un loc. - După această perioadă, a cincea, în care trăim, va veni o alta, a şasea, care se va raporta la a noastră ca un suflet spiritual la unul raţional. În timpul ei se va dezvolta genialitatea, clarviziunea, spiritul creator. Ce va deveni creştinismul in această a şasea epocă? Pentru vechiul preot, cel de dinainte de Christos, exista o armonie între ştiinţă şi credinţă. Ştiinţa şi religia nu erau decât unul şi acelaşi lucru. Privind bolta cerească, preotul ştia că sufletul era o picătură de apă căzută din oceanul celest şi adusă pe pământ prin imensele fluvii de viaţă care străbat spaţiul. Acum, pentru că privirea a coborât în planul fizic, credinţa are nevoie de un adăpost, de o religie. Acesta este motivul despărţirii între ştiinţă şi credinţă. Devoţiunea faţă de personalitatea lui Christos, a omului-Dumnezeu pe pământ, a înlocuit pentru un timp ştiinţa ocultă şi misterele de altădată. Dar in a şasea epocă, cele două fluvii se vor uni. Ştiinţa mecanică a planului fizic se va urca dln nou spre planul productivităţii spirituale dând naştere gnozei sau cunoaşterii spirituale. Această a şasea epocă, radical diferită de a noastră, va fi precedată de mari cataclisme, căci va fi tot atât de spirituală pe cât este a noastră de materială. Dar transformarea aceasta nu se poate prduce decât prin perturbări fizice. Tot ce se va intâmpla în cursul celei de-a şasea epoci va crea posibilitatea unei a şaptea epoci, încheind şirul civilizaţiilor de după Atlantida şi impunând condiţii de viaţă terestră în întregime diferite de cele pe care le cunoaştem astăzi. Această a şaptea epocă se va încheia printr-o revoluţie a elementelor analoagă celei care a pus capăt Atlantidei; starea următoare acesteia va fi o stare a cărei spiritualitate se va pregăti în ultimele două perioade postatlanteene.

Ansamblul acestor civilizaţii numără deci şapte mari epoci. Vedem cum se degajă, încetul cu încetul, legile evoluţiei. Omul are mai întâi în el tot ceea ce vede după aceea în jurul lui. Tot ceea ce se vede acum în jurul nostru a ieşit din noi într-o evoluţie precedentă când fiinţa noastră era încă amestecată cu pământul, luna şi soarele. Fiinţa cosmică din care a ieşit omul şi toate regnurile naturii se numeşte în kabală Adam-Kadmon. În acest om-tip erau conţinute toate aspectele multiple ale omului pe care le găsim la popoarele şi rasele actuale.

Ceea ce omul posedă astăzi în interiorul sufletului său, gânduri, sentimente, se va exterioriza, devenind mediul lui. Viitorul se sprijină de pieptul omului. El trebuie să aleagă, dacă va făuri un viitor bun sau unul rău. Tot asa cum omul a lăsat odinioară în urma lui ceea ce constituie astăzi lumea animală, tot ce e rău în el astăzi va forma în viitor un fel de omenire degenerată. Acum noi putem, mai mult sau mai puţin, să ascundem răul sau binele care se află în noi; va veni însă o zi în care nu o vom mai putea face şi în care binele sau răul vor fi înscrise în mod evident pe fruntea noastră, pe trupul nostru şi chiar pe faţa pământului. Atunci omenirea se va scinda în două rase. Aşa cum întâlnim astăzi stânci sau animale, vom întâlni fiinţe ale răului şi ale urâţeniei. Numai clarvăzătorul citeşte în zilele noastre bunătatea sau urâţenia morală în fiinţe. Dar când trăsăturile omului îi vor exprima karma, oamenii se vor despărţi de la sine, după curentul căruia în mod manifest îi vor aparţine, după cum în ei natura inferioară va învinge sau va fi învinsă de spirit. Această distincţie începe deja, încetul cu încetul, să se opereze.

Când cercetezi trecutul pentru a înţelege viitorul şi când vrei să munceşti pentru a realiza idealul acestui viitor, vezi cum i se conturează trăsăturile. O nouă rasă va apare, care va fi veriga de legătură între oamenii de azi şi oamenii spirituali ai viitorului. Trebuie să facem distincţie între evoluţia raselor şi cea a sufletelor. I s-a dat libertate fiecărui suflet să se dezvolte până la forma exterioară a unei rase care va primi înfăţişarea binelui pe care el îl va încarna. Acestei rase omul îi va putea aparţine în mod liber şi printr-un efort al sufletului individual. Rasa nu va fi o constrângere pentru suflet, ci scopul înălţării sale.

Sensul doctrinei maniheiste constă in faptul că sufletele se pregătesc, începând de acum, să transmute în bine răul care va apare în forţă în epoca a şasea. Va trebui, într-adevăr, ca sufletele omeneşti să fie destul de puternice pentru a face să răsară binele printr-o alchimie spirituală, din rău1 care se va manifesta.

Când evoluţia planetei terestre va trece in sens invers prin fazele anterioare ale involuţiei sale, se va produce mai întâi o reunire a pământului cu luna, apoi a acestui glob mixt cu soarele. Reunirea cu luna va marca punctul culminant al răului pe pământ, iar unirea globului cu soarele va marca, dimpotrivă, apariţia fericirii, domnia celor aleşi.

Omul va purta semnul celor şapte faze terestre. Cartea cu şapte peceţi va fi deschisă, acea carte despre care vorbeşte Apocalipsa. Femeia înveşmântată în soare, cu luna la picioare, se referă la timpul în care pămnântul se va uni din nou cu soarele şi luna. Trâmbiţele Judecâţii de Apoi vor răsuna, căci pământul va trece in faza devakhanică, unde nu va mai domni lumina, ci sunetul. Sfârşitul existenţei terestre va fi marcat prin principiul lui Christos care va pătrunde întreaga omenire. Deveniţî asemenea lui Christos, oamenii se vor aduna în jurul lui ca mulţimile în jurul Mielului, iar recolta desăvârşită a acestei evoluţii va constitui Noul Ierusalim care este încoronarea lumii.