|
Am vorbit în mai multe rânduri, în cursul acestor lecţii, despre cum marchează Creştinismul momentul capital, decisiv, în evoluţia umană. – Toate religiile îşi au raţiunea lor de a fi, fiecare reprezentând manifestări parţiale ale Logosului, dar nici una n-a schimbat faţa lumii în măsura în care a făcut-o Creştinismul. Influenţa lui poate fi descifrată în cuvintele Evangheliei: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut“. Cei care n-au văzut sunt cei care n-au cunoscut Misterele. Prin creştinism, o parte fundamentală a vechilor mistere, cuprinzând preceptele esenţiale ale moralei, ale nemuririi sufletului prin reînviere sau a doua naştere s-a răspândit în lume.
Înaintea Creştinismului, adevărul mai presus de fire se vedea
în
revelaţiile, riturile şi reprezentările dramatice ale misterelor. După
apariţia Creştinismului, ele trebuiau crezute prin intermediul
persoanei divine a lui Christos. Dar în toate timpurile a existat
o
diferenţă între adevărul esoteric cunoscut de iniţiaţi şi forma
lui
exoterică, adaptatâ mulţimii şi exprimată prin religie. Aşa s-a
întâmplat şi cu Creştinismul. Evangheliile sunt mesajul,
vestea cea
bună adusă Universului. Dar există o învăţătură mai profundă şi
ea se
află închisă în simbolurile Apocalipsei.
Există un anume mod de a citi Apocalipsa care n-a putut fi dezvăluit
decât în epoca noastră. Dar el a fost practicat în
Evul Mediu, în
şcolile oculte ale Rosicrucienilor. Această modalitate nu dădea atenţie
dimensiunii ei istorice, adică a modului în care fusese
redactată,
problema autorului ei, tot ceea ce face astăzi unica preocupare a
teologilor care nu încearcă să găsească în această carte
decât
împrejurări istorice exterioare. Teologia critică de astăzi nu-i
cunoaşte decât învelişul, neglijându-i esenţa.
Rosicrucienii se
legaseră de dimensiunea ei profetică, de adevărul ei etern.
Ocultismul, în general, nu se ocupă de istoria unui singur
secol sau
a unei singure perioade, ci de istoria interioară a evoluţiei omeneşti
în ansamblul ei. Se adânceste în studiul primelor
manifestări ale
sistemului nostru planetar, se întoarce până la
aspectul vegatal
şi animal al omului, privirea lui se întinde peste milioane de
ani până
la viitoarea omenire îndumnezeită. Or, pământul
însuşi îşi va schimba
substanţa şi forma. Cum se poate ghici atunci un viitor atât de
îndepărtat? Este posibilă viziunea profetică? Este posibilă
pentru că
tot ceea ce trebuie să se întâmple fizic există deja
în germene, în
sânul Arhetipurilor, a căror gândire constituie planul
evoluţiei
noastre. Nimic nu se întâmplă în planul fizic fără să
fi fost, în linii
mari, prevăzut şi format dinainte în plan devakhanic. Nimic nu se
întâmplă jos fără să fi existat mai înainte sus. Doar
modalitatea realizării
depinde de
libertatea şi iniţiativa individuală.
Creştinismul esoteric nu se sprijină pe un idealism vag şi
sentimental, ci pe un ideal precis, izvorât din cunoaşterea
lumilor
superioare. Această cunoaştere a avut-o autorul Apocalipsei, marele
vizionar din Patmos* care a dezvăluit viitorul omenirii din punctul de
vedere creştin.
* Insulă pe Marea Egee, în
arhipelagul Sporadelor, unde Sfântul Ioan a avut viziunea
descrisă în
Apocalipsă (n.red).
Să încercăm să descifrăm acest viitor după principiile
cosmogonice
pe care le-am menţionat anterior. La Rosicrucieni se revelau mai
întâi
discipolului câteva viziuni ale trecutului şi câteva
viziuni ale
viitorului. Apoi i se înmâna, pentru a interpreta aceste
viziuni,
cartea Apocalipsei. Să facem la fel şi să cercetăm cum a devenit omul,
încetul cu încetul, ceea ce este, precum şi viitorul care-l
aşteaptă.
Am vorbit, de exemplu, despre vechiul continent Atlantida şi despre
atlanţii al căror corp eteric era mult mai dezvoltat decât corpul
fizic, dar care n-au avut o primă conştiinţă a Eului decât la
sfârşitul
civilizaţiei lor. Perioadele postatlanteene care au urmat sunt:
1. Civilizaţia prevedică din sudul Asiei, din India; ea constituie
începutul civilizaţiei ariene.
2. Epoca lui Zoroastru* care cuprinde civilizaţia Persiei antice.
* Zarathustra (n. red.).
3. Civilizaţia egipteană, epoca lui Hermes, căreia i se alătură
culturile chaldeene şi semitice. În această epocâ sunt
depuse în sânul
poporului evreu primele seminţe ale creştinismului.
4. Civilizaţia greco-latină în vremea căreia s-a născut
creştinismul.
5. O nouă epocă începe o dată cu migraţiile popoarelor şi
invaziile.
Moştenirea civilizaţiei greco-latine este preluată de rasele din nord:
celţii, germanii, slavii. Este epoca în care trăim şi noi. Se
produce
acum o lentă transformare a aportului greco-latin prin elementul
viguros ai noilor popoare, sub impulsul puternic al creştinismului, la
care se adaugă fermentul Orientului adus în Europa de arabi.
Scopul
esenţial al acestei epoci de civilizaţie este adaptarea completă a
omului la planul fizic, dezvoltând în el raţionamentul,
simţul practic,
adâncind inteligenţa în materia fizică, pentru a o
înţelege şi a o
domina. Preocupat de această muncă dură, de minunatele lui cuceriri,
omul a uitat momentan de lumile superioare de unde vine.
Comparând
intelectualitatea noastră cu aceea a chaldeenilor, de exemplu, este
uşor de văzut ce am dobândit şi ce am pierdut. Când un mag
chaldeean
contempla cerul, care pentru noi nu reprezintă decât o problemă
de
mecanică, el avea o cu totul altă imagine, un cu totul alt sentiment,
s-ar putea zice chiar o cu totul altă senzatie decât noi. Acolo
unde
astronomia modernâ nu vede decât o maşină fără suflet,
magul simţea
profunda armonie a cerului ca pe aceea a unei fiinţe divine şi vii.
Când îl contempla pe Mercur, pe Venus, luna sau soarele, el
nu vedea
numai lumina fizică a acestor corpuri cereşti, ci percepea sufletele
lor ca pe cele ale unor fiinţe vii şi simţea ceea ce comunică cu aceste
mari suflete ale bolţii ceresti. Vedea influenţa lor de atracţie, de
respingere ca pe un minunat concert de voinţe divine şi simfonia
macrocosmosului se răsfrângea în el şi în ecourile
armonioase ale
microcosmosului uman. Astfel, muzica sferelor era o realitate unind
cerul cu omul. – Superioritatea savantului modern constă în
cunoaşterea
lumii fizice, a materiei minerale. Ştiinţa spirituală a coborât
în
planul fizic, cel pe care-l cunoaştem bine. Dar, de acum, se pune
problema de a recuceri cunoaşterea planului astral şi spiritual prin
clarviziune.
Această coborâre în materie era necesară pentru ca a
cincea epocă
să-şi împlinească misiunea. Clarviziunea astrală şi clarviziunea
spirituală au fost estompate pentru ca intelectul să se poată dezvolta
în planul raţiunii sensibile prin observaţia precisă, minuţioasă,
matematică a lumii fizice.
Dar va trebui să completăm ştiinţa fizică cu cea spirituală. Iată un
exemplu:
În general, harta celestă a lui Ptolemeu este pusă în
opoziţie cu
cea a lui Copernic, spunându-se despre prima că e eronată. Este
fals.
Amândouă sunt adevărate. Numai că harta lui Ptolemeu se referea
la
planul astral şi in acest plan pământul este în centrul
planetelor,
soarele nefiind decât una din aceste pianete. Harta lui Copernic
se
raportează la planul fizic unde soarele se află în centru. Toate
adevărurile se referă la un timp şi la un loc. - După această perioadă,
a cincea, în care trăim, va veni o alta, a şasea, care se va
raporta la
a noastră ca un suflet spiritual la unul raţional. În timpul ei
se va
dezvolta genialitatea, clarviziunea, spiritul creator. Ce va deveni
creştinismul in această a şasea epocă? Pentru vechiul preot, cel de
dinainte de Christos, exista o armonie între ştiinţă şi credinţă.
Ştiinţa şi religia nu erau decât unul şi acelaşi lucru. Privind
bolta
cerească, preotul ştia că sufletul era o picătură de apă căzută din
oceanul celest şi adusă pe pământ prin imensele fluvii de viaţă
care
străbat spaţiul. Acum, pentru că privirea a coborât în
planul fizic,
credinţa are nevoie de un adăpost, de o religie. Acesta este motivul
despărţirii între ştiinţă şi credinţă. Devoţiunea faţă de
personalitatea lui Christos, a omului-Dumnezeu pe pământ, a
înlocuit
pentru un timp ştiinţa ocultă şi misterele de altădată. Dar in a şasea
epocă, cele două fluvii se vor uni. Ştiinţa mecanică a planului fizic
se va urca dln nou spre planul productivităţii spirituale dând
naştere
gnozei sau cunoaşterii spirituale. Această a şasea epocă, radical
diferită de a noastră, va fi precedată de mari cataclisme, căci va fi
tot atât de spirituală pe cât este a noastră de materială.
Dar
transformarea aceasta nu se poate prduce decât prin perturbări
fizice.
Tot ce se va intâmpla în cursul celei de-a şasea epoci va
crea
posibilitatea unei a şaptea epoci, încheind şirul civilizaţiilor
de
după Atlantida şi impunând condiţii de viaţă terestră în
întregime
diferite de cele pe care le cunoaştem astăzi. Această a şaptea epocă se
va încheia printr-o revoluţie a elementelor analoagă celei care a
pus
capăt Atlantidei; starea următoare acesteia va fi o stare a cărei
spiritualitate se va pregăti în ultimele două perioade
postatlanteene.
Ansamblul acestor civilizaţii numără deci şapte mari epoci. Vedem
cum se degajă, încetul cu încetul, legile evoluţiei. Omul
are mai întâi
în el tot ceea ce vede după aceea în jurul lui. Tot ceea ce
se vede
acum în jurul nostru a ieşit din noi într-o evoluţie
precedentă când
fiinţa noastră era încă amestecată cu pământul, luna şi
soarele. Fiinţa
cosmică din care a ieşit omul şi toate regnurile naturii se numeşte
în
kabală Adam-Kadmon. În
acest
om-tip erau conţinute toate aspectele multiple ale omului pe care le
găsim la popoarele şi rasele actuale.
Ceea ce omul posedă astăzi în interiorul sufletului său,
gânduri,
sentimente, se va exterioriza, devenind mediul lui. Viitorul se
sprijină de pieptul omului. El trebuie să aleagă, dacă va făuri un
viitor bun sau unul rău. Tot asa cum omul a lăsat odinioară în
urma lui
ceea ce constituie astăzi lumea animală, tot ce e rău în el
astăzi va
forma în viitor un fel de omenire degenerată. Acum noi putem, mai
mult
sau mai puţin, să ascundem răul sau binele care se află în noi;
va veni
însă o zi în care nu o vom mai putea face şi în care
binele sau răul
vor fi înscrise în mod evident pe fruntea noastră, pe
trupul nostru şi
chiar pe faţa pământului. Atunci omenirea se va scinda în
două rase.
Aşa cum întâlnim astăzi stânci sau animale, vom
întâlni fiinţe ale
răului şi ale urâţeniei. Numai clarvăzătorul citeşte în
zilele noastre
bunătatea sau urâţenia morală în fiinţe. Dar când
trăsăturile omului îi
vor exprima karma, oamenii se vor despărţi de la sine, după curentul
căruia în mod manifest îi vor aparţine, după cum în
ei natura
inferioară va învinge sau va fi învinsă de spirit. Această
distincţie
începe deja, încetul cu încetul, să se opereze.
Când cercetezi trecutul pentru a înţelege viitorul şi
când vrei să
munceşti pentru a realiza idealul acestui viitor, vezi cum i se
conturează trăsăturile. O nouă rasă va apare, care va fi veriga de
legătură între oamenii de azi şi oamenii spirituali ai
viitorului.
Trebuie să facem distincţie între evoluţia raselor şi cea a
sufletelor.
I s-a dat libertate fiecărui suflet să se dezvolte până la forma
exterioară a unei rase care va primi înfăţişarea binelui pe care
el îl
va încarna. Acestei rase omul îi va putea aparţine în
mod liber şi
printr-un efort al sufletului individual. Rasa nu va fi o
constrângere
pentru suflet, ci scopul înălţării sale.
Sensul doctrinei maniheiste constă in faptul că sufletele se
pregătesc, începând de acum, să transmute în bine
răul care va apare în
forţă în epoca a şasea. Va trebui, într-adevăr, ca
sufletele omeneşti
să fie destul de puternice pentru a face să răsară binele printr-o
alchimie spirituală, din rău1 care se va manifesta.
Când evoluţia planetei terestre va trece in sens invers prin
fazele
anterioare ale involuţiei sale, se va produce mai întâi o
reunire a
pământului cu luna, apoi a acestui glob mixt cu soarele. Reunirea
cu
luna va marca punctul culminant al răului pe pământ, iar unirea
globului cu soarele va marca, dimpotrivă, apariţia fericirii, domnia
celor aleşi.
Omul va purta semnul celor şapte faze terestre. Cartea cu şapte
peceţi va fi deschisă, acea carte despre care vorbeşte Apocalipsa.
Femeia înveşmântată în soare, cu luna la picioare, se
referă la timpul
în care pămnântul se va uni din nou cu soarele şi luna.
Trâmbiţele
Judecâţii de Apoi vor răsuna, căci pământul va trece in
faza
devakhanică, unde nu va mai domni lumina, ci sunetul. Sfârşitul
existenţei terestre va fi marcat prin principiul lui Christos care va
pătrunde întreaga omenire. Deveniţî asemenea lui Christos,
oamenii se
vor aduna în jurul lui ca mulţimile în jurul Mielului, iar
recolta
desăvârşită a acestei evoluţii va constitui Noul Ierusalim care
este
încoronarea lumii.
