Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CUVÂNT ÎNAINTE


În luna mai a anului 1906, dr. Steiner a venit la Paris cu câţiva discipoli pentru a ţine o serie de conferinţe private într-un cerc restrâns. Nu-l văzusem niciodată, nici măcar nu aflasem de existenţa lui. Dar, în legătură cu una dintre cărţile mele (Les enfants de Lucifer), intrasem în corespondenţă cu foarte distinsa lui prietenă, domnişoara de Sivers, care avea să-i devină mai târziu soţie şi competentă colaboratoare. Ea a fost aceea care, într-o bună dimineaţă, l-a adus pe maestrul ei în cabinetul meu de lucru.

Nu voi uita niciodată extraordinara impresie pe care mi-a făcut-o acest om în clipa în care a păşit în camera mea. Zărindu-i faţa emaciată, dar de o adâncă şi fermă seninătate, ochii negri şi misterioşi din care izvora, din adâncuri insondabile, o miraculoasă lumină, am avut pentru prima oară în viaţa mea convingerea că mă aflu în faţa unuia dintre acei sublimi clarvăzători, înzestraţi cu percepţia directă a lumii de dincolo. Descrisesem intuitiv şi poetic câteva asemene personalităţi în cartea mea Grands Initiés, dar nu sperasem să întâlnesc vreunul în această lume. Senzaţia a fost instantanee şi irezistibilă. Era ceva neaşteptat, dar în acelaşi timp şi ceva déjà vu. Înainte chiar de a deschide gura, vocea interioară mi-a şoptit: Iată pe adevăratul tău maestru, care va juca un rol capital în viaţa ta.

Felul în care au evoluat mai târziu legăturile noastre, mi-a dovedit că această impresie dintâi nu fusese o iluzie. Seria conferinţelor sale, ţinute zi de zi, şi al căror program îmi fusese comunicat dinainte de orator, îmi trezi un viu interes . Programul cuprindea ansamblul filosofiei sale, dar nu-i dezvolta decât punctele de vârf. S-ar fi zis că maestrul dorea să ne arate planul general al acestei filosofii, văzut de pe înălţimile ei. Elocvenţa lui plină de căldură şi persuasiune, luminată de o gândire mereu limpede, mă frapă imediat prin două caracteristici sesizabile ale unui gen imprevizibil.

Mai întâi, puterea sa evocatoare şi plastică. Vorbind despre fenomene şi entităţi ale lumii invizibile, avea aerul că se plimbă prin această lume ca la el acasă. Povestea despre ce se întâmplă în aceste domenii necunoscute, în termeni familiari, cu detalii frapante, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte fapte obişnuite. El nu descria, el vedea şi ne făcea să vedem obiecte şi scene, aspecte cosmice, cu limpezimea lucrurilor reale. Ascultându-l, nu te puteai îndoi de forţa vederii sale astrale, la fel de clară ca şi vederea fizică, dar mult mai întinsă.

O altă particularitate nu mai puţin remarcabilă la acest mistic filosof şi gânditor clarvăzător: toate experienţele psihice erau raportate la legile imuabile ale naturii fizice. Aceste legi serveau la explicarea şi clasificarea fenomenelor psihice care se înfăţişează clarvăzătorului într-o prodigioasă varietate, într-o eflorescenţă tulburătoare şi atunci, printr-o reacţie miraculoasă, aceste fenomene subtile şi fluide, devenite puteri cosmice, rânduite într-o magnifică ierarhie, scăldau edificiul naturii materiale într-o lumină cu totul nouă, legând diversele părţi, străbătându-le dintr-o parte în alta, de sus în jos şi de jos în sus. Fenomenele acestea ne dau posibilitatea, de asemenea, să întrezărim grandioasa arhitectură a universului din interior, de unde vizibilul emană din invizibil printr-o eternă creaţie.

N-am luat note la prima conferinţă a dr. Steiner, dar ea m-a impresionat atât de mult încât, întorcându-mă acasă, am simţit nevoia s-o transcriu pe hârtie, fără să uit nici o verigă din lanţul luminoasei sale gândiri. Asimilarea fusese atât de completă încât n-am întâmpinat nici o dificultate. Dar, printr-o transmutaţie involuntară şi directă, textul german care se gravase în memoria mea s-a reprodus în franceză. Din aceeaşi operaţie, repetată de-a lungul celor optsprezece conferinţe, a rezultat un caiet pe care l-am păstrat ca pe o rară şi preţioasă comoară. Deoarece lecţiile n-au fost stenografiate şi n-au fost niciodată transcrise de autorul lor, ele n-au făcut parte din nici o culegere de conferinţe publicate de Steiner sau dactilografiate pentru membrii Societăţii Antroposofice. Ele sunt deci în întregime inedite. Câţiva membri ai grupului francez al Societăţii şi-au exprimat dorinţa de a publica acest volum. Răspund cu plăcere, cu atât mai mult cu cât aceste preţioase conferinţe marchează un moment capital în gândirea lui Rudolf Steiner, anume acela al naşterii spontane a concepţiei sale geniale şi al primei ei cristalizări. În sfârşit; sunt fericit să aduc un nou omagiu maestrului incomparabil căruia îi datorez una din marile revelaţii ale vieţii mele.

I. Originea esoterismului creştin

Vom descoperi deci, în aceste conferinţe, o scurtă trecere în revistă a ceea ce dr. Steiner numeşte Antroposofie. Nu am pretenţia să ofer în acest Cuvânt Înainte un rezumat al vastului său sistem în care totul se leagă. Principiile sale alcătuiesc o teogonie, o cosmogonie şi o psihologie complete. Pe această filosofie se întemeiază o morală, o pedagogie şi o estetică aparte. Învăţătura acestui Gânditor clarvăzător cuprinde toate domeniile. Vederile lui largi îmbrăţişează întreaga istorie a omenirii şi tinde să imprime ştiinţei moderne duhul spiritualist, fără să-i scadă cu nimic din rigoare şi limpezime. Aş vrea doar să-i atrag atenţia cititorului asupra capitolelor celor maă interesante şi mai noi din această sumară trecere în revistă care ne dă posibilitatea să urcăm până la izvoarele acestei înalte gândiri.

În vremea când ţinea conferinţele sale, dr. Steiner mai era încă secretarul general (pentru Germania) al Societăţii Teosofice Orientale, fondată de doamna Blavatsky, actualmente prezidată de doamna Annie Besant şi al cărei sediu se află la Madras. În ciuda lacunelor şi a meandrelor ulterioare, această teorie orientală, plecată din India şi împrumutându-şi numele de teosofie din tradiţia alexandrină, a avut marele merit de a integra mentalităţii Occidentului neiniţiat cele două idei fundamentale ale tradiţiei esoterice universale: 1. Pluralitatea existenţelor ascendente ale sufletului omenesc aflate sub legea karmei; 2. Evoluţia omenirii sub influenţa puterilor spirituale care o dirijează.

În epoca în care R. Steiner îşi ţinea prelegerile la Societatea Teosofică, pe care şi-o alesese drept câmp de acţiune al începuturilor sale, el se afla deja în deplina posesie a doctrinei datorate iniţierii sale personale. Conferinţele din 1906, cuprinse în acest volum, sunt dovada acestui fapt.

Diferenţa esenţială între teosofia hindusă şi antroposofie rezidă în rolul capital pe care aceasta din urmă îl atribuie lui Christos în evoluţia umană precum şi în legăturile sale cu tradiţia rosicruciană. Această idee reiese din primele două conferinţe intitulate: Zămislirea Intelectului uman şi Misiunea Maniheismului. Mai bine decât oricare alt ocultist, Rudolf Steiner a văzut transformarea profundă care s-a operat, de-a lungul vârstelor, în constituţia fizico-psihică a omului şi în maniera lui de a percepe adevărul. Într-un străvechi ciclu (înainte de Christos), omenirea era încă înzestrată cu o clarviziune atavică şi colectivă. În epoca Atlantidei, omul trăia mai mult în lumea de dincolo decât în cea de aici. Raţiunea lui era embrionară. Clarviziunea psihică era facultatea sa dominantă şi principalul său mod de cunoaştere. Dar nu avea decât o percepţie confuză şi haotică asupra lumilor superioare. În evoluţia sa ulterioară această facultate s-a diminuat, dispărând treptat; observarea naturii şi raţiunea i-au luat locul. Yoga marilor înţelepţi (Rishi) ai Indiei, din care s-au născut toate mitologiile şi religiile ariene, a constituit un puternic efort pentru regăsirea clarviziunii pierdute şi, în acelaşi timp, pentru ordonarea ei în raport cu ierarhia puterilor cosmice. Dar, cu puţin înainte de venirea lui Christos, omenirea, ajunsă pe ultima treaptă a coborârii în materie, traversa o criză redutabilă. Patimile lumii animale, din care se ivise, ameninţau s-o strivească. Civilizaţia însăşi era în pericol. Omeneasca Psyche care, printr-o îndelungată străduinţă, se desprinsese din întunecimile începuturilor, risca să piară în decadenţa greacă şi în orgia romană.

II. Iisus Christos, axa evoluţiei umane. Iniţierea rosicruciană

Acesta era marele pericol care a făcut necesară încarnarea „Cuvântului care a fost la început“, a Verbului divin, într-o făptură omenească. Aceasta a fost misiunea lui Iisus Christos, prezisă de foarte multă vreme sub diverse nume în sanctuarele din India, Persia sau Chaldeea, vestită în special de viziunea lui Osiris înviat din morţi, numit Soarele miezului de noapte, din criptele Egiptului. Omenirea era atât de mult coborâtă în materie încât nu mai putea fi salvată decât dacă Spiritul divin i se revela în plan fizic. Iată de ce lumina, care până în acea zi plutea deasupra lumii, acea „Lumină plină de har şi de adevăr“, a coborât în adâncurile infernului terestru pentru a se încarna în persoana lui Iisus din Nazaret devenind axa evoluţiei umane.

Salt miraculos, revoluţie interioară, de o importanţă incalcu-labilă, care urma să schimbe faţa lumii. A rezultat de aici transformarea mentalităţii omeneşti ai cărei poli au fost într-un anumit fel răsturnaţi. S-a produs o sciziune, o dizolvare a continuităţii între cele două mari calităţi umane: Sensibilitatea şi Inteligenţa, Intuiţia şi Raţiunea. Până atunci, Intuiţia dominase prin clarviziune, Raţiunea nejucând decât un rol secundar; Ştiinţa rămânea fiica supusă a Religiei. Înţelepciunea primordială era o combinaţie armonioasă a celor două. Acum, cucerirea şi stăpânirea lumii materiale devenea scopul principal al omenirii. Raţiunea o lua înaintea sensibilităţii care de acum înainte trebuia să-şi trăiască viaţa ei separat. Pe de o parte, raţiunea triumfa o dată cu silogismul lui Aristotel, pe de altă parte, sentimentul celebra sublima lui victorie prin viaţa, moartea şi învierea lui Iisus. Ştiinţa şi Religia deveneau două puteri separate, curând rivale şi apoi duşmane de moarte. În Religie, era de-ajuns să crezi în Christos pentru a te mântui. Dimpotrivă, Ştiinţa a ajuns repede sâ pretindă că tot ceea ce n-a trecut prin sita observaţiei flzice şi a silogismului nu avea valoare reală. Aşa s-a născut dualismul care, de două mii de ani, divizează şi sfâşie conştiinţa umană. I se poate găsi şi un rol pozitiv pentru că a dezvoltat până la ultima limită cei doi poli ai sufletului, cele două facultăţi dominante ale inteligenţei. Astăzi însă când raţiunea exclusivă a alungat intuiţia din ştiinţă şi clarviziunea din educaţie, civilizaţia noastră materialistă a ajuns într-un asemenea grad de anarhie încât chiar existenţa ei este ameninţată.

Or, scopul esenţial al esoterismului creştin a fost, chiar de la începuturile sale, să atenueze acest dualism şi să pregătească conceptele şi o disciplină capabilă să împace cele două puteri rivale: Religia şi Ştiinţa, Intuiţia şi Raţiunea, prin a căror înţelegere şi acţiune combinată s-ar putea ajunge la adevăr, asigurându-se dezvoltarea normală a omenirii.

Două idei esenţiale au caracterizat dintotdeauna traditia esoterică. Mai întâi, pluralitatea existenţelor ascendente ale sufletului; apoi o concepţie aparte asupra originii răului şi asupra modului în care omul îl poate stăpâni. Marii maeştri ai esoterismului au recomandat discipolilor lor să practice simultan, pentru a descoperi adevârul, două căi de iniţiere: calea mistică sau contemplaţia extatică a lumii spirituale şi calea raţională sau contemplaţia sintetică a universului vizibil prin Ideile-mame provenite din ierarhiile spirituale, dar pe care inteligenţa umană le poate atinge prin intuiţie, chiar fără clarviziune prapriu-zisă. Veţi citi, cred, cu o vie curiozitate, a opta conferinţă a dr. Steiner în care acesta ne relatează în detaliu cum reuseau Rosicrucienii să se identifice cu Christos, meditând asupra primelor paisprezece versete din Evanghelia după Ioan. În viziuni succesive, ei retrăiau cele şapte etape ale Calvarului, de la flagelare şi încoronarea cu spini, trecând prin chinul purtării crucii, până la moartea mistică şi inefabila înviere în care, scăldaţi într-un ocean de iubire, simţeau vibrând Verbul, „Cuvântul care a fost la început“, Sunetul primordial din care a izvorât lumina spirituală care creează fiinţele şi pătrunde întreaga lume. Interpretarea cosmică, care însoţeşte şi iluminează aceste trepte ale drumului crucii, este deosebit de emoţionantă şi sugestivă.

III. Interiorul pământului şi problema răului

În loc să zăbovesc asupra iniţierii rosicruciene în care se revelează axul, sufletul Creştinismului, purtându-ne în lumile invizibile voi insista mai bine asupra celei de-a şaisprezecea conferinţă de o noutate nu mai puţin pasionantă. Gânditorul clarvăzător care este Rudolf Steiner ne oferă un exemplu uimitor despre felul în care contemplă natura vizibilă pentru a-i putea pătrunde esenţa. Avem senzaţia că vedem cum materia devine translucidă iar spiritul ascuns în ea ni se dezvăluie deodată.

Titlul extrem de sugestiv al acestei conferinţe este: Vulcanii. Cutremurele de pământ şi voinţa umană. Chestiune cu atât mai importantă cu cât ea ne apare aci ca fiind legată de rădăcina naturii şi a omului.

Misterul interiorului pământului, bază şi spaţiu ale evoluţiei umane, constituie una din numeroasele probleme pe care ştiinţa materialistă n-a putut niciodată s-o rezolve, în ciuda atâtor cercetări. Or, asemenea tuturor plantelor şi sorilor, Pământul este o fiinţă vie, având un organism intern, indispensabil pentru funcţiile sale şi pentru rolul său în cosmos. Rudolf Steiner a văzut pământul alcătuit prin suprapunerea a nouă straturi sau, mai degrabă, a nouă sfere cuprinse una în alta. Cele opt straturi interioare, aflate sub scoarţa lui, reprezintă într-un anumit fel organele fiziologice ale planetei noastre din care emană şi de care depinde întreaga lui viaţă. Substanţa celor opt sfere interne nu seamănă cu materia minerală care-i formează carapacea exterioară şi, într-un anumit fel, pielea. Elementele care compun aceste straturi sunt semi-lichide şi semi-gazoase. Focul-principiu, focul aerian, mobil şi viu, rezervorul impulsurilor voluntare şi cauza erupţiilor vulcanice nu este decât una din sferele acestea şi anume cea de-a patra, numărată de la centru sau a şasea începând de la carapacea minerală exterioară comunicând cu Focul interior prin canale care funcţionează ca nişte răsuflători. Aşa se produc erupţiile vulcanice la suprafaţa pământului.

Dacă aruncăm o privire asupra acestei structuri interne a pământului, suntem frapaţi mai întâi de următorul fapt: schema reprezintă grafic forţele concentrate în planetă care au participat la formarea ei de-a lungul metamorfozelor succesive, de la nebuloasa saturniană, traversând perioada solară şi lunară până la alcătuirea ei actuală; forţe care au participat şi la formarea omului şi care sunt mai active ca niciodată în actuala omenire.

1. Egoismul şi magia neagră formează centrul opac al pământului, pentru că egoismul, iubirea de sine şi pentru sine, pentru care magia neagră este exasperarea şi excesul, este indispensabil pentru dezvoltarea individualităţii umane. Egoismul produce, în mod fatal, ura şi lupta reprezentate prin cele două straturi succesive; 2. Diviziunea şi 3. Prisma în care individualităţile se multiplică şi se diversifică pentru a se război între ele.

Această primă triadă constituie nucleul Pământului în nebuloasa primitivă, baza indispensabilă a întregii sale evoluţii ulterioare . El reprezintă trambulina de unde orice individualitate va putea să se înalţe spre sferele superioare, cu condiţia să înfrângă egoismul (adică principiul răului) şi să-l transforme prin forţele superioare venite din Soare şi Bolta Cerească, forţe cărora Dumnezeu le este izvor iar Libertatea umană făurar.

Perioada în care pământul mai era încă unit cu Luna este marcată în constituţia sa internă prin adjoncţiunea altor trei sfere elementare.

4. Focul-principiu conţinând impulsurile voluntare şi provocând erupţiile vulcanice când îşi croieşte drum până la carcasa minerală a pământului.

5. Deasupra lui, viaţa vegetală şi viermuitoare. 6. Deasupra acesteia, vârtejul forţelor animale în care germinează şi mişună, într-un laborator veşnic activ, embrionii eterici ai lumii fiinţelor destinate să se târască, să meargă sau să zboare la suprafaţa pământului.

Această a doua triadă a alcătuirii interioare a Pământului este un rest din perioada în care acesta era încă unit cu Luna. Suprafaţa lui era formată atunci dintr-un soi de tuf pe care creşteau fiinţe hibride, pe jumătate vegetale, pe jumătate moluşte cu tentacule uriaşe, în timp ce germenii florei şi ai faunei terestre pluteau în atmosfera semi-lichidă, semi-vaporoasă. Geneza lui Moise caracterizează perioada prin aceste cuvinte admirabile: „Întunerie era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor“.

A treia triadă a organelor interne ale pământului corespunde formei sale actuale. Ultima metamorfoză s-a produs în epoca în care pământul se despărţea de lună. Constituirea lui este marcată prin adjoncţiunea a două elemente noi care sunt un fel de reproducere umanizată a centrului său:

7. Conştiinţa răsturnată în care totul se schimbă în contrariul său.

8. Viaţa negativă sau moartea în care orice fiinţă vie intrând moare pe loc. Acesta este Styxul grecilor, blestemat de zeii Vieţii şi ai Frumuseţii.

9. Deasupra cercului morţii se întinde carapacea solidă, învelişu1 mineral al pământului, locul de trai al omenirii.

Trebuie să mărturisim că extraordinarul tablou al interiorului planetei noastre nu poate fi controlat prin nici un mijloc de observaţie a ştiinţelor naturâle. Numai un clarvăzător având aceeaşi forţă ca dr. Steiner l-ar putea contrazice sau confirma. Pe de altă parte, nu se poate nega că o asemenea schemă a conştituţiei terestre deschide perspective neaşteptate asupra evoluţiei umane. Această viziune poartă în sine o putere ciudată de persuasiune. Adevărul ei se demonstrează prin efectele ciudate pe care le produce în noi. Paralelismul între focul cosmic şi pasiunile umane, înrudirea lor strânsă, acţiunea reciprocă şi reacţiile formidabile aruncă o rază de lumină asupra originii răului. Mulţi istorici au constatat că marile crize ale Istoriei (războaie, revoluţii, catastrofe sociale) sunt aproape întotdeauna însoţite şi urmate de cataclisme terestre (cutremure de pământ, erupţii vulcanice). Patimile omeneşti acţionează asupra focului interior al pământului, iar acesta dezlănţuindu-se alimentează patimile omului. Astfel, focul, destinat să nască viaţa, provoacă răul prin voinţa umană.

Şi totuşi pământul, care are drept nucleu egoismul, indispensabil dezvoltării individualităţii, constituie, în acelaşi timp, baza solidă, de neclintit pe care sufletul se poate sprijini pentru a urca spre lumile spirituale care-l germinează şi-l formează prin Verbul solar, atrăgându-l spre cerul lumii spirituale. Răul devine un ferment al evoluţiei, condiţia fiind ca binele să-l învingă în cele din urmă. Omul devenit liber, din ziua în care poate alege între bine şi rău, ţine cumpăna între Destin şi Providenţă. Aspiraţia spre divin naşte entuziasmul. Prin propriul său efort, el se poate înălţa spre sublimul adevăr care domină universul. Astfel Satan-Ahriman, demonul negaţiei şi al urii, este înfrânt de geniul Iubirii infinite care străluceşte în Verbul lui Christos. Pe de altă parte, Lucifer, geniul Inteligenţei şi al Frumuseţii, ridicându-se după căderea lui în lumea inferioară a materiei, este gata să-şi reia torţa şi aripile pentru a se înălţa spre steaua lui. Dar teribilul său însoţitor Ahriman, înlănţuit de Christos, încearcă să-şi rupă lanţurile şi să-l împiedice să se ridice.

Aceasta este, exprimată simbolic, starea forţelor spirituale care se agită în epoca actuală, dincolo de lumea noastră şi ale căror consecinţe le suportăm.

Antroposofia este acum cea mai importantă încercare de a restabili armonia între lumea materială şi lumea spirituală şi, prin urmare, între Ştiinţă şi Religie şi, de asemenea, în domeniul social.

Într-adevăr, suntem într-un ceas de cumpănă. Niciodată omenirea n-a fost în mai mare pericol ca acum. Forţele răului s-au organizat; cele ale binelui nu. Dovadă, ravagiile nemaipomenite ale bolşevismului care este o strictă aplicare a materialismului distrugător. Unirea tuturor forţelor spirituale de care dispune omenirea n-ar ajunge pentru a combate acest flagel. Pentru a realiza această unire este nevoie de un ideal înalt şi cuprinzător. Omul vrea să ştie încotro se îndreaptă în lumea aceasta şi în cea de dincolo. Are nevoie de un ţel sublim pentru lumea cealaltă şi un început de realizare imediată în lumea aceasta. „Răul nu poate fi învins, spune Rudolf Steiner, decât printr-un ideal foarte înalt. Un om fără ideal este un om lipsit de forţă. Idealul în viaţa omului este asemenea aburilor de la locomotivă. Constituie forţa motrice.“

Ştiinţa dobândită de Rudolf Steiner de-a lungul vieţii sale şi în decursul apostolatului lui de un sfert de veac este risipită prin scrierile sale şi în numeroaseie cicluri de conferinţe, în majoritate stenografiate. Interesul deosebit al conferinţelor din acest volum constă în faptul că ele demonstrează geniul Gânditorului clarvăzător, la începutul carierei sale, puterea inspiraţiei sale chiar în acea clipă în care gândirea sa sintetică se năştea bine înarmată din creierul său. Cei care vor citi cu atenţie aceste note vor găsi poate, ici, colo ceva din puterea evocatoare pe care o avea cuvântul viu al maestrului. Am trăit personal un exemplu emoţionant în timpul conferinţei pe care o ţinea despre Evoluţia planetară şi Ierarhiile spirituale, când l-am auzit pronunţând această frază: „Gândurile zeilor sunt cu totul altceva decât gândurile oamenilor. Gândurile omului sunt imagini; gândurile zeilor sunt fiinte vii“.

Asemenea viziuni îşi proiectează raza în infinit. Percepem în ele un ecou îndepărtat al Cuvântului creator, invocat de Sfântul Ioan la începutul Evangheliei. Vibraţia lor ne pătrunde ca sunetul primordial ale cărui armonii trezesc lumile şi de unde izvorăşte Lumina.

Ianuarie 1928.
ÉDOUARD SCHURÉ