|
În luna mai a anului 1906, dr. Steiner a venit la Paris cu câţiva discipoli pentru a ţine o serie de conferinţe private într-un cerc restrâns. Nu-l văzusem niciodată, nici măcar nu aflasem de existenţa lui. Dar, în legătură cu una dintre cărţile mele (Les enfants de Lucifer), intrasem în corespondenţă cu foarte distinsa lui prietenă, domnişoara de Sivers, care avea să-i devină mai târziu soţie şi competentă colaboratoare. Ea a fost aceea care, într-o bună dimineaţă, l-a adus pe maestrul ei în cabinetul meu de lucru.
Nu voi uita niciodată extraordinarea impresie pe care mi-a făcut-o
acest om în clipa în care a păşit în camera mea.
Zărindu-i faţa
emaciată, dar de o adâncă şi fermă seninătate, ochii negri şi
misterioşi din care izvora, din adâncuri insondabile, o
miraculoasă
lumină, am avut pentru prima oară în viaţa mea convingerea că mă
aflu
în faţa unuia dintre acei sublimi clarvăzători, înzestraţi
cu percepţia
directă a lumii de dincolo. Descrisesem intuitiv şi poetic câteva
asemene personalităţi în cartea mea Grands
Initiés, dar nu sperasem să întâlnesc vreunul
în această lume.
Senzaţia a fost instantanee şi irezistibilă. Era ceva neaşteptat, dar
în acelaşi timp şi ceva déjà
vu.
Înainte chiar de a deschide gura, vocea interioară mi-a şoptit:
Iată pe
adevăratul tău maestru, care va juca un rol capital în viaţa ta.
Felul în care au evoluat mai târziu legăturile noastre,
mi-a dovedit
că această impresie dintâi nu fusese o iluzie. Seria
conferinţelor
sale, ţinute zi de zi, şi al căror program îmi fusese comunicat
dinainte de orator, îmi trezi un viu interes . Programul
cuprindea
ansamblul filosofiei sale, dar nu-i dezvolta decât punctele de
vârf.
S-ar fi zis că maestrul dorea să ne arate planul general al acestei
filosofii, văzut de pe înălţimile ei. Elocvenţa lui plină de
căldură şi
persuasiune, luminată de o gândire mereu limpede, mă frapă
imediat prin
două caracteristici sesizabile ale unui gen imprevizibil.
Mai întâi, puterea sa evocatoare şi plastică. Vorbind
despre
fenomene şi entităţi ale lumii invizibile, avea aerul că se plimbă prin
această lume ca la el acasă. Povestea despre ce se întâmplă
în aceste
domenii necunoscute, în termeni familiari, cu detalii frapante,
ca şi
cum ar fi fost vorba de nişte fapte obişnuite. El nu descria, el vedea şi ne făcea să vedem obiecte şi scene,
aspecte cosmice, cu limpezimea lucrurilor reale. Ascultându-l, nu
te
puteai îndoi de forţa vederii sale astrale, la fel de clară ca şi
vederea fizică, dar mult mai întinsă.
O altă particularitate nu mai puţin remarcabilă la acest mistic
filosof şi gânditor clarvăzător: toate experienţele psihice erau
raportate la legile imuabile ale naturii fizice. Aceste legi serveau la
explicarea şi clasificarea fenomenelor psihice care se
înfăţişează
clarvăzătorului într-o prodigioasă varietate, într-o
eflorescenţă
tulburătoare şi atunci, printr-o reacţie miraculoasă, aceste fenomene
subtile şi fluide, devenite puteri cosmice, rânduite într-o
magnifică
ierarhie, scăldau edificiul naturii materiale într-o lumină cu
totul
nouă, legând diversele părţi, străbătându-le dintr-o parte
în alta, de
sus în jos şi de jos în sus. Fenomenele acestea ne dau
posibilitatea,
de asemenea, să întrezărim grandioasa arhitectură a universului din interior, de unde vizibilul
emană din invizibil printr-o eternă creaţie.
N-am luat note la prima conferinţă a dr. Steiner, dar ea m-a
impresionat atât de mult încât,
întorcându-mă acasă, am simţit nevoia
s-o transcriu pe hârtie, fără să uit nici o verigă din lanţul
luminoasei sale gândiri. Asimilarea fusese atât de completă
încât n-am
întâmpinat nici o dificultate. Dar, printr-o transmutaţie
involuntară
şi directă, textul german care se gravase în memoria mea s-a
reprodus
în franceză. Din aceeaşi operaţie, repetată de-a lungul celor
optsprezece conferinţe, a rezultat un caiet pe care l-am păstrat ca pe
o rară şi preţioasă comoară. Deoarece lecţiile n-au fost stenografiate
şi n-au fost niciodată transcrise de autorul lor, ele n-au făcut parte
din nici o culegere de conferinţe publicate de Steiner sau
dactilografiate pentru membrii Societăţii Antroposofice. Ele sunt deci
în întregime inedite. Câţiva membri ai grupului
francez al Societăţii
şi-au exprimat dorinţa de a publica acest volum. Răspund cu plăcere, cu
atât mai mult cu cât aceste preţioase conferinţe marchează
un moment
capital în gândirea lui Rudolf Steiner, anume acela al
naşterii
spontane a concepţiei sale geniale şi al primei ei cristalizări.
În
sfârşit; sunt fericit să aduc un nou omagiu maestrului
incomparabil
căruia îi datorez una din marile revelaţii ale vieţii mele.
Vom descoperi deci, în aceste conferinţe, o scurtă trecere
în
revistă a ceea ce dr. Steiner numeşte Antroposofie. Nu am pretenţia să
ofer în acest Cuvânt Înainte un rezumat al vastului
său sistem în care
totul se leagă. Principiile sale alcătuiesc o teogonie, o cosmogonie şi
o psihologie complete. Pe această filosofie se întemeiază o
morală, o
pedagogie şi o estetică aparte. Învăţătura acestui Gânditor
clarvăzător
cuprinde toate domeniile. Vederile lui largi îmbrăţişează
întreaga
istorie a omenirii şi tinde să imprime ştiinţei moderne duhul
spiritualist, fără să-i scadă cu nimic din rigoare şi limpezime. Aş
vrea doar să-i atrag atenţia cititorului asupra capitolelor celor maă
interesante şi mai noi din această sumară trecere în revistă care
ne dă
posibilitatea să urcăm până la izvoarele acestei înalte
gândiri.
În vremea când ţinea conferinţele sale, dr. Steiner mai
era încă
secretarul general (pentru Germania) al Societăţii Teosofice Orientale,
fondată de doamna Blavatsky, actualmente prezidată de doamna Annie
Besant şi al cărei sediu se află la Madras. În ciuda lacunelor şi
a
meandrelor ulterioare, această teorie orientală, plecată din India şi
împrumutându-şi numele de teosofie
din
tradiţia alexandrină, a avut marele merit de a integra mentalităţii
Occidentului neiniţiat cele două idei fundamentale ale tradiţiei
esoterice universale: 1. Pluralitatea existenţelor ascendente ale
sufletului omenesc aflate sub legea karmei;
2. Evoluţia omenirii sub influenţa puterilor spirituale care o
dirijează.
În epoca în care R. Steiner îşi ţinea prelegerile
la Societatea
Teosofică, pe care şi-o alesese drept câmp de acţiune al
începuturilor
sale, el se afla deja în deplina posesie a doctrinei datorate
iniţierii
sale personale. Conferinţele din 1906, cuprinse în acest volum,
sunt
dovada acestui fapt.
Diferenţa esenţială între teosofia hindusă şi antroposofie
rezidă în
rolul capital pe care aceasta din urmă îl atribuie lui Christos
în
evoluţia umană precum şi în legăturile sale cu tradiţia
rosicruciană.
Această idee reiese din primele două conferinţe intitulate: Zămislirea Intelectului uman şi Misiunea Maniheismului. Mai bine
decât oricare alt ocultist, Rudolf Steiner a văzut transformarea
profundă care s-a operat, de-a lungul vârstelor, în
constituţia
fizico-psihică a omului şi în maniera lui de a percepe adevărul.
Într-un străvechi ciclu (înainte de Christos), omenirea era
încă
înzestrată cu o clarviziune atavică şi colectivă. În epoca
Atlantidei,
omul trăia mai mult în lumea de dincolo decât în cea
de aici. Raţiunea
lui era embrionară. Clarviziunea psihică era facultatea sa dominantă şi
principalul său mod de cunoaştere. Dar nu avea decât o percepţie
confuză şi haotică asupra lumilor superioare. În evoluţia sa
ulterioară
această facultate s-a diminuat, dispărând treptat; observarea
naturii
şi raţiunea i-au luat locul. Yoga marilor înţelepţi (Rishi) ai Indiei, din care s-au
născut toate mitologiile şi religiile ariene, a constituit un puternic
efort pentru regăsirea clarviziunii pierdute şi, în acelaşi timp,
pentru ordonarea ei în raport cu ierarhia puterilor cosmice. Dar,
cu
puţin înainte de venirea lui Christos, omenirea, ajunsă pe ultima
treaptă a coborârii în materie, traversa o criză
redutabilă. Patimile
lumii animale, din care se ivise, ameninţau s-o strivească. Civilizaţia
însăşi era în pericol. Omeneasca Psyche care, printr-o
îndelungată
străduinţă, se desprinsese din întunecimile începuturilor,
risca să
piară în decadenţa greacă şi în orgia romană.
Acesta era marele pericol care a făcut necesară încarnarea
„Cuvântului care a fost la început“, a Verbului divin,
într-o făptură
omenească. Aceasta a fost misiunea lui Iisus Christos, prezisă de
foarte multă vreme sub diverse nume în sanctuarele din India,
Persia
sau Chaldeea, vestită în special de viziunea lui Osiris
înviat din
morţi, numit Soarele miezului de
noapte, din criptele Egiptului. Omenirea era atât de mult
coborâtă în materie încât nu mai putea fi
salvată decât dacă Spiritul
divin i se revela în plan fizic. Iată de ce lumina, care
până în acea
zi plutea deasupra lumii, acea „Lumină plină de har şi de adevăr“, a
coborât în adâncurile infernului terestru pentru a se
încarna în
persoana lui Iisus din Nazaret devenind axa evoluţiei umane.
Salt miraculos, revoluţie interioară, de o importanţă
incalcu-labilă, care urma să schimbe faţa lumii. A rezultat de aici
transformarea mentalităţii omeneşti ai cărei poli au fost într-un
anumit fel răsturnaţi. S-a produs o sciziune, o dizolvare a
continuităţii între cele două mari calităţi umane: Sensibilitatea
şi
Inteligenţa, Intuiţia şi Raţiunea. Până atunci, Intuiţia dominase
prin
clarviziune, Raţiunea nejucând decât un rol secundar;
Ştiinţa rămânea
fiica supusă a Religiei. Înţelepciunea primordială era o
combinaţie
armonioasă a celor două. Acum, cucerirea şi stăpânirea lumii
materiale
devenea scopul principal al omenirii. Raţiunea o lua înaintea
sensibilităţii care de acum înainte trebuia să-şi trăiască viaţa
ei
separat. Pe de o parte, raţiunea triumfa o dată cu silogismul lui
Aristotel, pe de altă parte, sentimentul celebra sublima lui victorie
prin viaţa, moartea şi învierea lui Iisus. Ştiinţa şi Religia
deveneau
două puteri separate, curând rivale şi apoi duşmane de moarte.
În
Religie, era de-ajuns să crezi în Christos pentru a te
mântui.
Dimpotrivă, Ştiinţa a ajuns repede sâ pretindă că tot ceea ce n-a
trecut prin sita observaţiei flzice şi a silogismului nu avea valoare
reală. Aşa s-a născut dualismul care, de două mii de ani, divizează şi
sfâşie conştiinţa umană. I se poate găsi şi un rol pozitiv pentru
că a
dezvoltat până la ultima limită cei doi poli ai sufletului, cele
două
facultăţi dominante ale inteligenţei. Astăzi însă când
raţiunea
exclusivă a alungat intuiţia din ştiinţă şi clarviziunea din educaţie,
civilizaţia noastră materialistă a ajuns într-un asemenea grad de
anarhie încât chiar existenţa ei este ameninţată.
Or, scopul esenţial al esoterismului creştin a fost, chiar de la
începuturile sale, să atenueze acest dualism şi să pregătească
conceptele şi o disciplină capabilă să împace cele două puteri
rivale:
Religia şi Ştiinţa, Intuiţia şi Raţiunea, prin a căror înţelegere
şi
acţiune combinată s-ar putea ajunge la adevăr, asigurându-se
dezvoltarea normală a omenirii.
Două idei esenţiale au caracterizat dintotdeauna traditia esoterică.
Mai întâi, pluralitatea existenţelor ascendente ale
sufletului; apoi o
concepţie aparte asupra originii răului şi asupra modului în care
omul
îl poate stăpâni. Marii maeştri ai esoterismului au
recomandat
discipolilor lor să practice simultan, pentru a descoperi
adevârul,
două căi de iniţiere: calea mistică
sau contemplaţia extatică a lumii spirituale şi calea raţională sau contemplaţia
sintetică a universului vizibil prin Ideile-mame provenite din
ierarhiile spirituale, dar pe care inteligenţa umană le poate atinge
prin intuiţie, chiar fără clarviziune prapriu-zisă. Veţi citi, cred, cu
o vie curiozitate, a opta conferinţă a dr. Steiner în care acesta
ne
relatează în detaliu cum reuseau Rosicrucienii să se identifice
cu
Christos, meditând asupra primelor paisprezece versete din
Evanghelia
după Ioan. În viziuni succesive, ei retrăiau cele şapte etape ale
Calvarului, de la flagelare şi
încoronarea cu spini,
trecând
prin chinul purtării crucii,
până la moartea mistică
şi
inefabila înviere în
care,
scăldaţi într-un ocean de iubire, simţeau vibrând Verbul,
„Cuvântul
care a fost la început“, Sunetul primordial din care a
izvorât lumina
spirituală care creează fiinţele şi pătrunde întreaga lume.
Interpretarea cosmică, care însoţeşte şi iluminează aceste trepte
ale
drumului crucii, este deosebit de emoţionantă şi sugestivă.
În loc să zăbovesc asupra iniţierii rosicruciene în care
se
revelează axul, sufletul Creştinismului, purtându-ne în
lumile
invizibile voi insista mai bine asupra celei de-a şaisprezecea
conferinţă de o noutate nu mai puţin pasionantă. Gânditorul
clarvăzător
care este Rudolf Steiner ne oferă un exemplu uimitor despre felul
în
care contemplă natura vizibilă pentru a-i putea pătrunde esenţa. Avem
senzaţia că vedem cum materia devine translucidă iar spiritul ascuns
în
ea ni se dezvăluie deodată.
Titlul extrem de sugestiv al acestei conferinţe este: Vulcanii. Cutremurele de pământ şi
voinţa
umană. Chestiune cu atât mai importantă cu cât ea ne
apare aci
ca fiind legată de rădăcina naturii şi a omului.
Misterul interiorului pământului, bază şi spaţiu ale evoluţiei
umane, constituie una din numeroasele probleme pe care ştiinţa
materialistă n-a putut niciodată s-o rezolve, în ciuda
atâtor
cercetări. Or, asemenea tuturor plantelor şi sorilor, Pământul
este o
fiinţă vie, având un organism intern, indispensabil pentru
funcţiile
sale şi pentru rolul său în cosmos. Rudolf Steiner a văzut
pământul
alcătuit prin suprapunerea a nouă straturi sau, mai degrabă, a nouă
sfere cuprinse una în alta. Cele opt straturi interioare, aflate
sub
scoarţa lui, reprezintă într-un anumit fel organele fiziologice
ale
planetei noastre din care emană şi de care depinde întreaga lui
viaţă.
Substanţa celor opt sfere interne nu seamănă cu materia minerală care-i
formează carapacea exterioară şi, într-un anumit fel, pielea.
Elementele care compun aceste straturi sunt semi-lichide şi
semi-gazoase. Focul-principiu, focul aerian, mobil şi viu, rezervorul
impulsurilor voluntare şi cauza erupţiilor vulcanice nu este
decât una
din sferele acestea şi anume cea de-a patra, numărată de la centru sau
a şasea începând de la carapacea minerală exterioară
comunicând cu
Focul interior prin canale care funcţionează ca nişte răsuflători. Aşa
se produc erupţiile vulcanice la suprafaţa pământului.
Dacă aruncăm o privire asupra acestei structuri interne a
pământului, suntem frapaţi mai întâi de următorul
fapt: schema
reprezintă grafic forţele concentrate în planetă care au
participat la
formarea ei de-a lungul metamorfozelor succesive, de la nebuloasa
saturniană, traversând perioada solară şi lunară până la
alcătuirea ei
actuală; forţe care au participat şi la formarea omului şi care sunt
mai active ca niciodată în actuala omenire.
1. Egoismul şi magia neagră
formează centrul opac al pământului, pentru că egoismul, iubirea
de
sine şi pentru sine, pentru care magia neagră este exasperarea şi
excesul, este indispensabil pentru dezvoltarea individualităţii umane.
Egoismul produce, în mod fatal, ura şi lupta reprezentate prin
cele
două straturi succesive; 2. Diviziunea
şi 3. Prisma în
care
individualităţile se multiplică şi se diversifică pentru a se război
între ele.
Această primă triadă constituie nucleul Pământului în
nebuloasa
primitivă, baza indispensabilă a întregii sale evoluţii
ulterioare . El
reprezintă trambulina de unde orice individualitate va putea să se
înalţe spre sferele superioare, cu condiţia să
înfrângă egoismul (adică
principiul răului) şi să-l transforme prin forţele superioare venite
din Soare şi Bolta Cerească, forţe cărora Dumnezeu le este izvor iar
Libertatea umană făurar.
Perioada în care pământul mai era încă unit cu
Luna este marcată în
constituţia sa internă prin adjoncţiunea altor trei sfere elementare.
4. Focul-principiu
conţinând impulsurile voluntare şi provocând erupţiile
vulcanice când
îşi croieşte drum până la carcasa minerală a
pământului.
5. Deasupra lui, viaţa vegetală şi viermuitoare. 6. Deasupra acesteia, vârtejul forţelor animale în care germinează şi mişună, într-un laborator veşnic activ, embrionii eterici ai lumii fiinţelor destinate să se târască, să meargă sau să zboare la suprafaţa pământului.
Această a doua triadă a alcătuirii interioare a Pământului
este un
rest din perioada în care acesta era încă unit cu Luna.
Suprafaţa lui
era formată atunci dintr-un soi de tuf pe care creşteau fiinţe hibride,
pe jumătate vegetale, pe jumătate moluşte cu tentacule uriaşe, în
timp
ce germenii florei şi ai faunei terestre pluteau în atmosfera
semi-lichidă, semi-vaporoasă. Geneza lui Moise caracterizează perioada
prin aceste cuvinte admirabile: „Întunerie era deasupra
adâncului şi
Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor“.
A treia triadă a organelor interne ale pământului corespunde
formei
sale actuale. Ultima metamorfoză s-a produs în epoca în
care pământul
se despărţea de lună. Constituirea lui este marcată prin adjoncţiunea a
două elemente noi care sunt un fel de reproducere umanizată a centrului
său:
7. Conştiinţa răsturnată
în care totul se schimbă în contrariul său.
8. Viaţa negativă sau moartea
în care orice fiinţă vie intrând moare pe loc. Acesta este
Styxul
grecilor, blestemat de zeii Vieţii şi ai Frumuseţii.
9. Deasupra cercului morţii se întinde carapacea solidă, învelişu1 mineral al
pământului,
locul de trai al omenirii.
Trebuie să mărturisim că extraordinarul tablou al interiorului
planetei noastre nu poate fi controlat prin nici un mijloc de
observaţie a ştiinţelor naturâle. Numai un clarvăzător
având aceeaşi
forţă ca dr. Steiner l-ar putea contrazice sau confirma. Pe de altă
parte, nu se poate nega că o asemenea schemă a conştituţiei terestre
deschide perspective neaşteptate asupra evoluţiei umane. Această
viziune poartă în sine o putere ciudată de persuasiune. Adevărul
ei se
demonstrează prin efectele ciudate pe care le produce în noi.
Paralelismul între focul cosmic şi pasiunile umane,
înrudirea lor
strânsă, acţiunea reciprocă şi reacţiile formidabile aruncă o
rază de
lumină asupra originii răului. Mulţi istorici au constatat că marile
crize ale Istoriei (războaie, revoluţii, catastrofe sociale) sunt
aproape întotdeauna însoţite şi urmate de cataclisme
terestre
(cutremure de pământ, erupţii vulcanice). Patimile omeneşti
acţionează
asupra focului interior al pământului, iar acesta dezlănţuindu-se
alimentează patimile omului. Astfel, focul, destinat să nască viaţa,
provoacă răul prin voinţa umană.
Şi totuşi pământul, care are drept nucleu egoismul,
indispensabil
dezvoltării individualităţii, constituie, în acelaşi timp, baza
solidă,
de neclintit pe care sufletul se poate sprijini pentru a urca spre
lumile spirituale care-l germinează şi-l formează prin Verbul solar,
atrăgându-l spre cerul lumii spirituale. Răul devine un ferment
al
evoluţiei, condiţia fiind ca binele să-l învingă în cele
din urmă. Omul
devenit liber, din ziua în care poate alege între bine şi
rău, ţine
cumpăna între Destin şi Providenţă. Aspiraţia spre divin naşte
entuziasmul. Prin propriul său efort, el se poate înălţa spre
sublimul
adevăr care domină universul. Astfel Satan-Ahriman, demonul negaţiei şi
al urii, este înfrânt de geniul Iubirii infinite care
străluceşte în
Verbul lui Christos. Pe de altă parte, Lucifer, geniul Inteligenţei şi
al Frumuseţii, ridicându-se după căderea lui în lumea
inferioară a
materiei, este gata să-şi reia torţa şi aripile pentru a se
înălţa spre
steaua lui. Dar teribilul său însoţitor Ahriman, înlănţuit
de Christos,
încearcă să-şi rupă lanţurile şi să-l împiedice să se
ridice.
Aceasta este, exprimată simbolic, starea forţelor spirituale care se
agită în epoca actuală, dincolo de lumea noastră şi ale căror
consecinţe le suportăm.
Antroposofia este acum cea mai importantă încercare de a
restabili
armonia între lumea materială şi lumea spirituală şi, prin
urmare,
între Ştiinţă şi Religie şi, de asemenea, în domeniul
social.
Într-adevăr, suntem într-un ceas de cumpănă. Niciodată
omenirea n-a
fost în mai mare pericol ca acum. Forţele răului s-au organizat;
cele
ale binelui nu. Dovadă, ravagiile nemaipomenite ale bolşevismului care
este o strictă aplicare a materialismului distrugător. Unirea tuturor
forţelor spirituale de care dispune omenirea n-ar ajunge pentru a
combate acest flagel. Pentru a realiza această unire este nevoie de un
ideal înalt şi cuprinzător. Omul vrea să ştie încotro se
îndreaptă în
lumea aceasta şi în cea de dincolo. Are nevoie de un ţel sublim
pentru
lumea cealaltă şi un început de realizare imediată în lumea
aceasta.
„Răul nu poate fi învins, spune Rudolf Steiner, decât
printr-un ideal
foarte înalt. Un om fără ideal este un om lipsit de forţă.
Idealul în
viaţa omului este asemenea aburilor de la locomotivă. Constituie forţa
motrice.“
Ştiinţa dobândită de Rudolf Steiner de-a lungul vieţii sale şi
în
decursul apostolatului lui de un sfert de veac este risipită prin
scrierile sale şi în numeroaseie cicluri de conferinţe, în
majoritate
stenografiate. Interesul deosebit al conferinţelor din acest volum
constă în faptul că ele demonstrează geniul Gânditorului
clarvăzător,
la începutul carierei sale, puterea inspiraţiei sale chiar
în acea
clipă în care gândirea sa sintetică se năştea bine
înarmată din
creierul său. Cei care vor citi cu atenţie aceste note vor găsi poate,
ici, colo ceva din puterea evocatoare pe care o avea cuvântul viu
al
maestrului. Am trăit personal un exemplu emoţionant în timpul
conferinţei pe care o ţinea despre Evoluţia planetară şi Ierarhiile
spirituale, când l-am auzit pronunţând această frază:
„Gândurile zeilor
sunt cu totul altceva decât gândurile oamenilor.
Gândurile omului sunt
imagini; gândurile zeilor sunt fiinte vii“.
Asemenea viziuni îşi proiectează raza în infinit.
Percepem în ele un
ecou îndepărtat al Cuvântului creator, invocat de
Sfântul Ioan la
începutul Evangheliei. Vibraţia lor ne pătrunde ca sunetul
primordial
ale cărui armonii trezesc lumile şi de unde izvorăşte Lumina.
Ianuarie 1928.
ÉDOUARD SCHURÉ
