Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100

Notițe de la un ciclu de opt conferinţe ţinut la Basel între 16 şi 25 noiembrie 1907

CONFERINŢA I

Basel, 16 noiembrie 1907

Cel care observă atent viaţa spirituală modernă va vedea că multe suflete ascund o adâncă contradicţie. Din cea mai fragedă tinereţe li se imprimă două concepţii despre lume în loc de una: o concepţie prin învăţământul religios şi o alta prin ştiințele naturii, prin care de la bun început se instalează o îndoială cu privire la veracitatea tradiţiilor religioase.

S-ar putea crede că teosofia vrea să adauge o nouă profesiune de credinţă la cele care există. Nu este aşa. Teosofia nu este o nouă religie, o nouă sectă, ea este mai mult decât o religie.

Aceste conferinţe îşi propun să arate cu ajutorul teosofiei care este semnificaţia unui document religios precum Evanghelia după Ioan. Tocmai examinarea acestei Evanghelii va arăta cum se situează teosofia faţă de documentele religioase în general. Ea contribuie la înţelegerea curentelor religioase care există în lume. Cel care cunoaşte teosofia ia creştinismul aşa cum este el, ca o realitatea de cea mai mare importanţă pentru viața spirituală a omenirii. Numai că viaţa spirituală modernă nu este în stare să sesizeze profunzimea creştinismului. Teosofia este instrumentul şi mijlocul fără de care nu se poate face nimic în acest sens. Folosind acest instrument poţi pătrunde profund înţelepciunea documentelor religioase. Ai putea compara teosofia cu o filologie. Filologia ne permite şi ea studierea documentelor creştine. Teosofia ne dă accesul la spiritul acestor documente. Nu cel care doar înţelege limba greacă este un bun interpret al geometriei lui Euclid, ci cel care cunoaşte realităţile geometriei.

Teosofia nu trebuie să fie o nouă religie pentru omul modern, ci un mijloc de a aduce din nou creştinismul mai aproape în adevăratul său conţinut. Creştinismul este vârful tuturor religiilor. Toate celelalte religii nu fac decât să orienteze spre creştinism. Creştinismul este religia tuturor timpurilor viitoare şi nu va fi înlocuită de o alta. Izvorul adevărului care ţâşneşte din el este de nesecat. Este atât de puternic încât va revela mereu noi aspecte ale esenţei sale odată cu evoluţia omenirii. Teosofia vrea să ne arate creştinismul dinspre o nouă latură.

În faţa documentelor religioase poţi avea patru atitudini diferite: mai întâi cea a credinţei naive, în care rămâi la cuvinte aşa cum sunt ele date. Mulţi nu pot concilia acest mod de a privi lucrurile cu gândirea modernă şi adoptă o altă atitudine: cea a criticii, a îndoielii, a respingerii. Acesta este punctul de vedere al oamenilor luminaţi. Ei consideră adevărurile religioase un punct de vedere depăşit. Mulți dintre aceşti oameni luminaţi îşi continuă cercetările şi sunt surprinşi să constate bogăţia existentă în aceste documente. Ei îşi găsesc refugiul într-o a treia atitudine: aceea a simboliştilor. Aceştia interpretează mai mult sau mai puţin documentele religioase după spiritul şi ştiinţa lor. În Germania mulţi liber-cugetători au ajuns în cele din urmă la acest punct de vedere. În sfarşit, prin teosofie este posibil un al patrulea punct de vedere. Se învaţă din nou a se lua documentele religioase literal. Găsim nişte exemple deosebite atunci când analizăm Evanghelia după Ioan.

Dintre cele patru Evanghelii, cea a lui Ioan ocupă un loc aparte. În timp ce cele trei Evanghelii, cea după Matei, cea după Marcu şi cea după Luca, ne dau o imagine istorică a lui Iisus din Nazaret, cea după Ioan este considerată o apoteoză, un poem minunat. Ea contrazice de multe ori indicaţiile celorlalte trei Evanghelii; dar aceste contradicții sunt atât de evidente încât nu poţi gândi că vechii apologeți ai Evangheliei după Ioan nu le-ar fi observat.

Actualmente, Evanghelia după Ioan este considerată cea mai puţin credibilă. Motivul acestui fapt este caracterul materialist al epocii noastre. În secolul al XIX-lea omenirea a devenit materialistă în simţire şi, în consecinţă, şi în gândire; căci așa cum simte omul, așa și judecă. Materialism nu înseamnă doar acea viziune asupra lumii care este exprimată în cărţile lui Buchner, Moleschott şi Vogt [ Nota 66 ], ci chiar şi aceia care, ca tălmaci ai documentelor religioase, vrând să se situeze pe un anumit punct de vedere spiritualist, fac aceasta în mod total materialist. S-ar putea da ca exemplu controversa dintre Karl Vogt şi profesorul Wagner din Göttingen [ Nota 67 ]. Această controversă, care la vremea de atunci s-a purtat în paginile ziarului „Augsburger Zeitung” s-a tranşat în favoarea lui Karl Vogt. Wagner apăra existenţa sufletului dar într-un mod cu totul materialist.

Prin faptul că teologii noştri sunt animaţi şi de sentimente materialiste, cele trei Evanghetii sinoptice le convin mai bine fiindcă ele sunt mai permisive interpretării materialiste. Gândirii materialiste îi repugnă să admită o fiinţă care depăşeşte pe toţi oamenii. Aceşti teologi preferă să vadă în Iisus din Nazaret un om nobil, „omul simplu” din Nazaret. În Evanghelia după Ioan este cu totul exclus să vezi în Iisus doar ceea ce trăieşte şi într-un om oarecare. Sufletul lui Christos în corpul lui Iisus este cu totul altceva. Evanghelia după Ioan nu îl arată pe Christos doar ca pe o fiinţă ieşită din comun ci ca pe o fiinţă care cuprinde întreg Pământul.

Dacă traduci Evanghelia după Ioan nu conform literei ei ci conform spiritului ei, primele paisprezece versete se enunţă astfel:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Fost-a un om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci un mărturisitor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe tot omul, trebuia să vină în lume.
El era în lume şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
El a venit la fiecare om, a venit până la omul-Eu, dar ei toţi, oamenii-Eu, nu L-au primit.
Celor care L-au primit însă le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Cei care au crezut în numele Său nu sunt născuţi din sânge, nici din voinţa cărnii, nici din voinţa omului, ci de la Dumnezeu s-au născut.
Şi Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi, şi noi am auzit învăţătura Sa, învăţătura unicului Fiu al Tatălui, plin de har şi de adevăr.”

La Ioan, adevăr – ἀλήθεια aletheia – înseamnă Manas, dăruire χάρις charis – înseamnă Budhi şi înţelepciune – σοφία Sophia – înseamnă Atma.

Primul cuvânt este luat deja de omul modern într-un sens abstract. Începutul originar este imaginat ca un început abstract. Dar pentru a sesiza adevărata semnificaţie a acestui cuvânt trebuie să ai în spirit ceea ce se învăța cu privire la acesta în şcoala ocultă a lui Dionisie Areopagitul [ Nota 68 ]: mineralul, vegetalul, animalul şi omul formează şirul evolutiv al fiinţelor care au nevoie de un corp fizic; deasupra lor se află fiinţe care există fără un astfel de corp. Sunt Îngerii, Arhanghelii, Începătoriile, Stăpânirile, Tăriile, Domniile, Tronurile, Heruvimii şi Serafimii şi aşa mai sus.

Începuturile originare, Începătoriile sunt deci fiinţe adevărate. Prin acest termen se desemnau entităţi care la începutul evoluţiei Universului nostru erau la stadiul de evoluţie pe care omul îl va atinge în faza Vulcan. Dacă priveşti în această lumină primul verset: „La început era Cuvântul, Logosul...”, ai putea să îţi reprezinţi faptele prin următoarea imagine: înainte de a fi rostit, cuvântul trăieşte în noi ca gând. După ce cuvântul a fost rostit aerul din jur începe să vibreze. Dacă ne reprezentăm că aceste vibraţii ajung să se solidifice printr-un proces oarecare, am vedea atunci cuvintele căzând pe pământ în diverse forme şi figuri. Am percepe astfel cu ochii noştri puterea creatoare a cuvântului. Dacă deci acum cuvântul acţionează creator, acest fapt va fi mult mai intens în viitor. Omul actual este dotat cu organe care vor ajunge la deplina lor capacitate abia în viitor. El are şi alte organe, care sunt deja în decadenţă. Dintre acestea din urmă fac parte organele de reproducere. Inima şi laringele, care nu sunt decât la începutul evoluţiei lor, fac parte din prima categorie. Actualmente inima este un muşchi involuntar, deşi este striat transversal ca toţi muşchii voluntari. Această striere transversală arată că inima este un organ în curs de transformare de la un organ involuntar la unul voluntar. Laringele este destinat să devină într-un viitor îndepărtat organul de reproducere al omului, oricât de paradoxal sună acest lucru. Aşa cum prin cuvânt omul este de pe acum în stare să transforme gândirea în vibraţii ale aerului, el va fi într-o zi în stare să dea naştere semenului său prin cuvânt.

Spiritele obârşiilor, Începătoriile, dispuneau deja de această forţă creatoare la începutul evoluţiei cosmice actuale şi pot, pe bună dreptate, să fie considerate entităţi divine. La începutul evoluţiei pământeşti a fost rostit un Cuvânt divin, şi acesta a devenit mineral, plantă, animal şi om.