Într-un document precum Evanghelia după Ioan totul are semnificație și importanță și nimic nu ar putea fi spus altfel decât este spus acolo. De ce, de pildă, Spiritul sfânt apare sub forma unui porumbel? Ar fi nevoie de o serie întreagă de conferințe pentru a explica acest lucru. Dar poți să-ți faci o idee despre acest lucru dacă privești evoluția omenirii dintr-un alt punct de vedere decât cel în care ne-am plasat până acum. În conferințele anterioare s-a afirmat – idee monstruoasă pentru gândirea științifică – că omul era deja prezent la începutul evoluției pământești și că el a participat la evoluția Pământului ca la propria sa evoluție. Evident, nu trebuie să uităm că oamenii trecutului erau constituiți cu totul altfel decât oamenii actuali: Chiar și atlanteeanul avea un aspect diferit de omul actual. Această diferență este mult mai mare pentru omul epocii lemuriene și este și mai mare pentru omul epocii în care Luna și Soarele erau încă unite cu planeta noastră.
Dacă vrem să avem acees la modul în care știința spiritului concepe evoluția trebuie să pornim de la ceea ce ne este cel mai aproape. Nu toți oamenii care trăiesc actualmente pe Pământ se află pe aceeași treaptă de evoluție. Alături de popoarele ajunse pe o treaptă înaltă de civilizație există popoare primitive, a căror treaptă de civilizație este rămasă mult în urmă. Oamenii de știință din ziua de azi și-au format convingerea – și ea este susținută cu mare tenacitate, deși faptele o contrazic – că popoarele înalt evoluate coboară din cele care au rămas în urmă. Această idee nu corespunde rezultatelor cercetării spirituale. Să luăm, de pildă, popoarele pe care le-am cunoscut odată cu descoperirea Americii și să descriem pe scurt un episod care ne permite să aruncăm o privire în viața spirituală a acestor popoare. După cum se știe, albii au respins mereu populația indiană spre interiorul țării și nu și-au ținut promisiunea de a le da teritorii. Un șef indian i-a spus într-o zi unui comandant al unei trupe de cuceritori: Voi, chipuri palide, voi ne-ați luat pământurile și ați promis că ne dați altele. Însă omul alb nu și-a ținut cuvântul față de omul brun și noi știm și de ce. Omul alb are mici semne în care se află spiriduși și din care caută adevărul. Dar ceea ce află el nu este adevărul, căci nu este bine. Omul brun nu caută adevărul în aceste mici semne. El ascultă „Marele Spirit” în freamătul pădurii, în murmurul râului. „Marele Spirit” îi indică în fulger și tunet ce este drept și ce nu este drept.
Rasa americană este o populație primitivă, o populație de aborigeni rămasă mult în urmă chiar și în ceea ce privește concepția religioasă asupra lumii. Dar ea a păstrat credința într-un spirit monoteist care îi vorbește din toate zgomotele naturii. Indianul este atât de strâns legat de natură încât el încă percepe în toate manifestările acesteia vocea înaltului Spirit creator, în timp ce europeanul este atât de prins, atât de afundat în cultura materialistă încât nu mai poate percepe vocea naturii. Ambele popoare au aceeași origine, ambele coboară din populația atlanteeană care avea o credință monoteistă izvorâtă dintr-o clarvedere spirituală. Totuși, europenii s-au ridicat pe o treaptă superioară de civilizație, în timp ce indienii au rămas pe loc, ajungând astfel în decadență. Acest proces evolutiv trebuie luat mereu în considerare. Îl poți schematiza după cum urmează. În cursul mileniilor planeta noastră se transformă, iar această transformare condiționează și evoluția omenirii. Ramurile colaterale, care nu se mai adaptează condițiilor, degenerează. Avem astfel un trunchi evolutiv de bază și ramuri colaterale care degenerează (vezi desenul).
Dacă, de la momentul în care europeanul și indianul erau încă uniți mergem înapoi în timp, ajungem într-o epocă în care corpurile omenești erau încă relativ moi, de o consistență gelatinoasă. În acest moment vedem iarăși ființe care se desprind de trunchiul comun și rămân în urmă. Aceste ființe continuă să evolueze dar pe o linie derivată. Din ele s-a născut specia maimuțelor.
Nu trebuie să se spună că omul s-a născut din maimuță, ci că amândoi, om și maimuță, coboară dintr-o formă comună, care însă era foarte diferită de cea a omului și a maimuței actuale. Bifurcarea se produce într-un moment în care această formă inițială a avut posibilitatea fie de a se înălța către om, fie de a regresa și a deveni o caricatură a omului. Noi nu vom aborda această teorie a descendenței speciilor decât în măsura în care este nevoie pentru a face legătura cu ceea ce a fost spus în conferințele precedente.
La omul din vechea Atlantidă corpul eteric era încă în exteriorul corpului fizic. Astăzi numai corpul astral se află în exteriorul corpului fizic, și asta numai în timpul somnului. De aceea omul nu poate învinge oboseala corpului fizic decât în timpul somnului, fiindcă numai atunci corpul astral se află în exteriorul corpului fizic, și astfel are posibilitatea să acționeze asupra lui. Alte influențe asupra corpului fizic nu mai sunt posibile acum. Resturi, urme ale acestor influențe mai există doar în manifestări precum înroșirea feței în cazul rușinării sau paloarea din cauza fricii. Dar cu cât ne întoarcem mai mult în timp în era atlanteeană cu atât corpul eteric era mai în exteriorul corpului fizic și cu atât mai mult el avea posibilitatea să modifice forma corpului fizic. Stăpânirea corpului eteric asupra corpului fizic era odinioară atât de mare pentru că acesta din urmă era mult mai maleabil, mult mai plastic decât acum. Într-o epocă a evoluției umane în care corpul fizic nu avea decât o schiță delicat articulată a scheletului, puterea corpului eteric asupra corpului fizic era atât de mare încât omul putea să-și alungească după voință un braț sau o mână, sau să facă să iasă din ea după dorință chiar și un deget etc. Omului actual faptul îi pare absurd. Ar fi cu totul fals să-ți reprezinți omul lemurian asemănător nouă. Omul lemurian nu se deplasa, ca omul actual, pe picioarele sale; el era mai mult sau mai puțin o ființă aeriană. Toate organele omului actual erau doar schițate; el se putea metamorfoza. Ar fi cu totul fals să-ți reprezinți omul lemurian asemănător, chiar dacă grotesc dar totuși asemănător, omului actual. Chiar și în era atlanteeană corpul uman era încă maleabil și putea fi metamorfozat, plămădit din interior după voință. Aceasta se datora, cum am spus, faptului că corpul eteric era încă parțial în exteriorul corpului fizic. Astfel, corpul eteric a lucrat la forma exterioară, iar ființele care nu au lucrat corect asupra corpului lor au devenit ceea ce noi numim astăzi maimute. Astfel s-au născut aceste caricaturi ale omului actual.
Ele descind din noi, nu noi din ele. Aici se poate ridica întrebarea: De ce tocmai maimuțele sunt cele care se desprind, de ce o fracțiune a rămas la un nivel inferior, sub formă de ființe fără suflet – este vorba de sufletul superior, nu de corpul astral –, de ce? Au apărut alte condiții la care omul s-a adaptat, dar ele nu au putut. Corpul lor fizic s-a durificat, în timp ce omul a putut să păstreze maleabilitatea și plasticitatea corpului său.
Trebuie să ne reprezentăm că la începutul evoluției pământești omul avea un corp eteric subtil. El l-a metamorfozat fără încetare. Un clarvăzător l-ar fi perceput atunci pe om sub forma unei sfere. Schema anterioară ilustrează arborele genealogic al evoluției.
Specia din care au ieșit maimuțele actuale s-a desprins într-o perioadă destul de târzie a erei atlanteene. Într-o perioadă anterioară s-au desprins anumite mamifere superioare; anumite mamifere inferioare s-au desprins într-o epocă și mai îndepărtată a acestei ere. Omul fizic avea atunci treapta de evoluție a unui mamifer; numai că mamiferele au rămas la acest stadiu în timp ce omul a continuat să evolueze. Într-o epocă și mai îndepărtată omul era la nivelul de evoluție al unei reptile. Corpul era cu totul altfel decât al unei reptile din ziua de azi, însă reptila a evoluat în timp ce corpul ei a cunoscut un proces de degenerescență. Omul și-a dezvoltat elementele sale constitutive interioare, reptila însă a rămas în urmă. Ea este un frate întârziat al omului. Și mai înainte s-a desprins specia păsărilor, iar într-o epocă și mai depărtată omul se afla pe treapta de evoluție a peștilor. Pe Pământ nu exista atunci altceva mai evoluat decât niște forme complicate de pești. Într-o epocă extrem de îndepărtată omul era la nivelul unui animal nevertebrat. Iar în epoca cea mai îndepărtată s-au desprins și s-au perpetuat până în zilele noastre ceea ce Haeckel numește monere, ființe unicelulare care reprezintă frații cei mai vechi ai omului. Dacă, pomind de la acest șir evolutiv, trasăm arborele genealogic al omului, acesta coincide exact cu cel prezentat de Haeckel în scrierile sale [Nota 71]:
| 1. Monere 2. Monocelulare 3. Pluricelulare 4. Entozoare 5. Celenterate 6. Platelminți 7. Nematode 8. Stomocordate 9. Urochordate 10. Acraniate 11. Ciclastomi 12. Pești primitivi |
13. Pești ganoizi 14. Dipnoi 15. Anfibieni cu branhii 16. Anfibieni cu solzi 17. Protoreptile 18. Pelicosaurieni 19. Prototerieni/reptile mamifere cu sânge cald 20. Marsupiale 21. Prosimieni 22. Cinocefali 23. Antropoide 24. Pitecantropi |
| 25. Omul dotat cu limbaj | |
Am putea adopta și noi arborele genealogic al lui Haeckel, cu deosebirea că Haeckel așază formele animale la început, acestea evoluând apoi ascendent până la om, în timp ce noi vedem omul chiar în primele forme primitive, iar lumea animală o considerăm doar o ramificație, o încrengătură umană degenerată. Omul este cu adevărat primul născut al Pământului; el a evoluat în linie dreaptă, lăsând în urmă în diverse etape celelalte ființe.
Dacă ne oprim asupra momentului în care s-au desprins păsările și reptilele vedem că pe atunci existau efectiv forme fizice umane asemănătoare cu păsările de mai târziu și cu reptilele de mai târziu. Văzătorul privește acel trecut îndepărtat în care entitatea spirituală a omului nu luase încă în stăpânire corpul său fizic. El vede sufletul-grup al omului care plutește deasupra corpului de pasăre al acestuia. Este punctul în care rămân în urmă acele entități spirituale care nu aveau nevoie să coboare în planul fizic: După ce au coborât până la acest nivel al lumii fizice ele au evoluat iarăși în sus, către spiritual. Este vorba aici despre ființe ale planului astral, ale lumii Duhului Sfânt, care și-au păstrat ca domeniu al lor atmosfera, după cum omul a luat în posesie pământul fizic ca sferă a sa. Aceste entități, dacă trebuie să ne devină fizic vizibile, trebuie să ni le reprezentăm, de asemenea, sub formă de pasăre. De aceea, autorul Evangheliei după Ioan reprezintă prin simbolul unui porumbel Duhului Sfânt care coboară în sufletul conștienței lui Iisus și-L umple ca Sine spirituală. Acest simbol ne apare de o extraordinară profunzime atunci când îl privim în legătură cu evoluția omenirii.
Vrem acum ca ceea ce este scris în Evanghelia după Ioan să fie pus în legățură cu evoluția omenirii și dintr-un alt punct de vedere. Pentru aceasta să reluăm cât se poate de succint o reprezentare care aparține școlii rosicruciene. Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, discipolului i se spune: Să privim planta în relația sa cu omul. Planta își îndreaptă rădăcina în jos, către centrul pământului, sediul Eului ei. Ea își îndreaptă plină de castitate organele sale de fecundare către soare, către lumină. În lumina solară ea își deschide floarea și lasă să se coacă fructul ei. Acest efect fecundant al luminii este numit în ocultism atingerea cu lancea sfântă a iubirii soarelui. Ea face să iasă la lumină floarea și declanșează fecunditatea pământului. Ceea ce planta cufundă în pământ, rădăcina, corespunde capului omului. Omul își îndreaptă capul către soare, către lumină. Iar ceea ce planta își îndreaptă spre soare, organele de reproducere, omul le îndreaptă, sfios, către pământ. Omul este imaginea inversată a plantei. Animalul se situează la jumătatea drumului între acestea două. Planta se desenează vertical, orientată către pământ, omul tot vertical, întors de la pământ, animalul orizontal. Se obține astfel forma de cruce. Platon exprimă aceasta când spune [Nota 72]: Sufletul lumii este răstignit pe străvechea cruce a lumii. – Crucea este un simbol cosmic plasat în evoluția lumii. Fiori adânci răscoleau sufletul discipolului atunci când ajungea să privească astfel în devenirea evoluției lumii. Tot astfel vedem și noi planta ca o ființă fraternă descinsă dintr-un trecut imemorial. La obârșii și omul a fost o ființă eterică din substanță vegetală. El avea atunci acea natură substanțială pe care acum planta încă o are. Dacă omul nu ar fi transformat substanța vegetală în carne, el ar fi rămas cast și pur precum planta. El n-ar fi cunoscut pofta și pasiunea. Dar această stare nu a putut fi păstrată căci atunci omul nu ar fi ajuns la conștiența de sine. Ar fi rămas mereu la viața de vis în care planta se află încă și astăzi. Trebuia ca omul să fie pătruns de pofte și pasiuni, trebuia să fie adus la stadiul de existență carnală. Transformarea substanței vegetale în carne nu s-a înfăptuit pentru toate organele în același timp. Organele care exprimă instinctele cele mai inferioare au fost ultimele implicate în această evoluție carnală. Și ele se află, de asemenea, în decadență. Organele de reproducere au păstrat cel mai mult timp caracterul lor vegetal. Legendele și miturile vechi încă ne vorbesc despre hermafrodiți, ființe care nu aveau organe sexuale din carne și sânge, ci din substanță vegetală. Unii gândesc că frunza de smochin pe care o poartă primii oameni ei au avut-o în Paradis și ar fi fost o manifestare a rușinii. Nu este asta. În această povestire s-a păstrat amintirea faptului că în locul organelor de reproducere carnale oamenii aveau organe de reproducere de natură vegetală. Și acum să aruncăm o privire în viitor. Aceste organe inferioare ale corpului omenesc, intrate ultimele în evoluția carnală omenească, vor fi primele din corpul omenesc care vor cădea, vor dispărea, care se vor usca. Omul nu se va opri pe treapta actuală de evoluție. Așa cum a alunecat de la castitatea plantei în senzualitatea lumii dorințelor, tot așa el se va desprinde de ea cu o substanță purificată și limpezită și se va ridica la starea de castitate.
Anumite organe ale corpului omenesc sunt în degenerescență, altele au ajuns la apogeul posibilităților lor de evoluție; altele sunt numai la începutul evoluției lor. Printre primele se numără organele de reproducere, din cea de a doua categorie face parte creierul; printre cele aflate încă în stare de germene se află inima, laringele și tot ceea ce este legat de formarea cuvântului. Din ele se vor forma organe care vor substitui ca funcțiune organele de reproducere, depășindu-le mult. Ele vor deveni, în sensul cel mai înalt, organe voluntare. Când face prin cuvânt să se nască forme în aer și când în viitor cuvântul va acționa creator, omul va fi revenit la această castitate pe care planta a păstrat-o; ea va fi însă o castitate conștientă. Pentru cercetătorul spiritual inima este și ea abia la începutul evoluției sale. Ea nu este acea pompă pe care ne-o prezintă gândirea materialistă. Credința că inima ar fi cauza circulației sângelui este eronată. Oricât de oribil ar suna, realitatea este aceasta: mișcarea inimii este consecința circulației sangvine. În viitor, când omul va ajunge la un stadiu de evoluție superior, inima va fi și ea supusă voinței lui conștiente. Predispoziția pentru aceasta există deja, și anume inima este un mușchi striat ce prezintă striuri transversale ca toți mușchii voluntari. Omul va da naștere semenului său prin cuvânt, substanța omenească va fi atunci castă și purificată. Ceea ce pe o treaptă inferioară, sub forma de corolă vegetală, se îndreptase către Soare, ceea ce primea ca o săgeată de iubire raza solară se va îndrepta, pe o treaptă superioară a omenirii viitoare, din nou către Cosmos, ca un caliciu care va fi fecundat din spirit. Acest fapt este reprezentat prin simbolul Sfântului Graal, prin potirul strălucitor, a cărui dobândire constituia idealul suprem al cavalerului Evului Mediu.
Să vedem acum care este relația plantei cu Pământul. Planta nu are decât un corp fizic și un corp eteric. Din acest motiv ea nu poate avea decât o stare de conștiență comparabilă cu cea a omului în timpul somnului. În timp ce animalul are o conștiență de grup, conștiența plantei este concentrată în centrul pământului. Felul în care plantele sunt legate de pământ ne obligă să le privim ca pe niște mădulare ale acestuia. Plantele individuale nu au corp astral, ci ele sunt înglobate în corpul astral al pământului. Corpul astral al pământului este într-o relație reciprocă cu cel al soarelui. Organismul superior al pământului ascunde un proces de alternanță somn-veghe asemănător cu cel al omului. O urmare a acestui fapt este creșterea plantelor în timpul verii; plantele germinează, cresc și înfloresc în direcția soarelui. Iarna, corpul astral solar se retrage de pe pământ. Corpul astral pământesc nu depinde atunci decât de el însuși; el se retrage către centrul pământului; vegetația de
pe pământ se odihnește. Clarvăzătorul poate observa exact această relație dintre cele două corpuri astrale. Deoarece această retragere a corpului astral are ca urmare o perioadă de repaos în vegetație și în activitatea vitală, și prin aceasta o întrerupere a conștienței, a fost necesar ca omul să fie dotat în cursul evoluției lui cu un corp astral propriu, fiindcă numai astfel el a putut cuceri o conștiență continuă.
După ce am analizat importanța lui Christos pentru evoluția omenirii să ne oprim asupra importanței acestui spirit pentru evoluția cosmică. Ființele care la începutul evoluției pământești atinseseră deja acel grad de perfecțiune pe care omul îl va atinge abia la sfârșitul evoluției pământești, aceste entități își au sediul pe Soare. Christos, ca forță cosmică, aparține acestor entități. Așadar, la începutul evoluției pământești actuale corpul său astral era unit cu corpul astral al Soarelui. El își avea sediul în Soare. Odată cu apariția lui Christos pe Pământ corpul astral al acestei forțe cosmice a Spiritului christic a coborât pe Pământ și de atunci corpul lui astral a rămas în legătură permanentă cu corpul astral al Pământului. Datorită apariției lui Christos pe Pământ corpul astral al Pământului a primit de la cel al Soarelui o substanță cu totul nouă. Dacă pe timpul lui Christos cineva ar fi privit de pe o altă planetă Pământul, el ar fi observat acest aport de substanță nouă în corpul astral al Pământului prin modificarea strălucirii culorilor acestui corp astral. Prin unirea corpului său astral cu cel al Pământului, Spiritul solar Christos a devenit totodată Spiritul Pământului. Spiritul lui Christos este în același timp Spiritul Soarelui și Spiritul Pământului: Din momentul în care Christos a umblat pe Pământ, El rămâne în legătură permanentă cu acesta. El a devenit Spiritul planetar al Pământului; Pământul este corpul lui, El îi conduce evoluția. Această legătură s-a împlinit pe Golgota și Misteriul de pe Golgota este simbolul a ceea ce s-a întâmplat atunci pentru evoluția Pământului.
Patru rase își împart posesia suprafeței globului: rasele albă, galbenă, roșie și neagră. Atmosfera care învăluie Pământul din
toate părțile formează însă un tot unitar. La acest lucru se referă capitolul 19, versetul 23: „După ce au răstignit pe Iisus, ostașii au luat veșmintele Lui și le-au împărțit în patru, o parte pentru fiecare ostaș, și cămașa. Dar cămașa era fără cusătură, țesută toată dintr-o bucată de sus în jos.” Veșmintele lui Christos sunt un simbol pentru suprafața Pământului, iar cămașa fără cusătură simbolizează atmosfera, care nu este împărțită și nu poate fi împărțită, și care învăluia Pământul din toate părțile. Dar, de asemenea, trebuie să accentuăm faptul că și acest sirnbol este totodată și un fapt istoric. În virtutea acestuia devine inteligibil și următorul cuvânt al Mântuitorului: „Cel care mănâncă pâinea mea mă calcă cu picioarele” (13,18). Dacă Christos este Spiritul planetar, dacă Pământul este corpul Său, nu este îndreptățit să spunem că oamenii mănăncă carnea Sa și beau sângele Său și Îl calcă cu picioarele? Când acest spirit indică roadele pământului, nu poate el să spună: „Acesta este trupul meu” și, când indică sevele pure ale plantelor: „Acesta este sângele meu?” (Ioan 6, 56). Și oamenii nu calcă ei cu picioarele trupul acestui Spirit planetar atunci când umblă pe acest Pământ? El nu a spus-o într-un mod peiorativ, ci pentru a indica faptul că Pământul este adevăratul corp al lui Christos. Și acest pasaj al Evangheliei trebuie luat literal. Iar amintirea acestui mare adevăr trebuie păstrată vie pentru generațiile viitoare prin Misteriul Cinei cea de taină. Poate aprecia cu adevărat sensul profund al Cinei cea de taină doar acela care poate resimți valoarea acestui puternic Eveniment pentru întreaga evoluție cosmică. El vede țâșnind forța lui Christos în plantele pe care în fiecare primăvară pământul le trimite în direcția luminii solare; el știe că devenirea-om a lui Christos nu este numai un eveniment omenesc, ea este un eveniment cosmic.
