Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 100


CONFERINŢA a VII-a

Basel, 22 noiembrie 1907

Într-un document precum Evanghelia după Ioan totul are semnificaţie şi importanţă şi nimic nu ar putea fi spus altfel decât este spus acolo. De ce, de pildă, Spiritul sfânt apare sub forma unui porumbel? Ar fi nevoie de o serie întreagă de conferinţe pentru a explica acest lucru. Dar poţi să-ți faci o idee despre acest lucru dacă priveşti evoluţia omenirii dintr-un alt punct de vedere decât cel în care ne-am plasat până acum. În conferinţele anterioare s-a afirmat – idee monstruoasă pentru gândirea ştiinţifică – că omul era deja prezent la începutul evoluţiei pământeşti şi că el a participat la evoluţia Pământului ca la propria sa evoluție. Evident, nu trebuie să uităm că oamenii trecutului erau constituiți cu totul altfel decât oamenii actuali: Chiar şi atlanteeanul avea un aspect diferit de omul actual. Această diferenţă este mult mai mare pentru omul epocii lemuriene şi este şi mai mare pentru omul epocii în care Luna şi Soarele erau încă unite cu planeta noastră.

Dacă vrem să avem acees la modul în care ştiinţa spiritului concepe evoluţia trebuie să pornim de la ceea ce ne este cel mai aproape. Nu toţi oamenii care trăiesc actualmente pe Pământ se află pe aceeaşi treaptă de evoluţie. Alături de popoarele ajunse pe o treaptă înaltă de civilizaţie există popoare primitive, a căror treaptă de civilizaţie este rămasă mult în urmă. Oamenii de ştiinţă din ziua de azi şi-au format convingerea – şi ea este susţinută cu mare tenacitate, deşi faptele o contrazic – că popoarele înalt evoluate coboară din cele care au rămas în urmă. Această idee nu corespunde rezultatelor cercetării spirituale. Să luăm, de pildă, popoarele pe care le-am cunoscut odată cu descoperirea Americii şi să descriem pe scurt un episod care ne permite să aruncăm o privire în viaţa spirituală a acestor popoare. După cum se ştie, albii au respins mereu populaţia indiană spre interiorul ţării şi nu şi-au ţinut promisiunea de a le da teritorii. Un şef indian i-a spus într-o zi unui comandant al unei trupe de cuceritori: Voi, chipuri palide, voi ne-aţi luat pământurile şi ați promis că ne daţi altele. Însă omul alb nu şi-a ţinut cuvântul faţă de omul brun şi noi ştim şi de ce. Omul alb are mici semne în care se află spiriduşi şi din care caută adevărul. Dar ceea ce află el nu este adevărul, căci nu este bine. Omul brun nu caută adevărul în aceste mici semne. El ascultă „Marele Spirit” în freamătul pădurii, în murmurul râului. „Marele Spirit” îi indică în fulger şi tunet ce este drept şi ce nu este drept.

Rasa americană este o populaţie primitivă, o populaţie de aborigeni rămasă mult în urmă chiar şi în ceea ce priveşte concepţia religioasă asupra lumii. Dar ea a păstrat credinţa într-un spirit monoteist care îi vorbeşte din toate zgomotele naturii. Indianul este atât de strâns legat de natură încât el încă percepe în toate manifestările acesteia vocea înaltului Spirit creator, în timp ce europeanul este atât de prins, atât de afundat în cultura materialistă încât nu mai poate percepe vocea naturii. Ambele popoare au aceeaşi origine, ambele coboară din populația atlanteeană care avea o credinţă monoteistă izvorâtă dintr-o clarvedere spirituală. Totuşi, europenii s-au ridicat pe o treaptă superioară de civilizație, în timp ce indienii au rămas pe loc, ajungând astfel în decadenţă. Acest proces evolutiv trebuie luat mereu în considerare. Îl poți schematiza după cum urmează. În cursul mileniilor planeta noastră se transformă, iar această transformare condiţionează şi evoluţia omenirii. Ramurile colaterale, care nu se mai adaptează condițiilor, degenerează. Avem astfel un trunchi evolutiv de bază şi ramuri colaterale care degenerează (vezi desenul).

schema 1

Dacă, de la momentul în care europeanul şi indianul erau încă uniţi mergem înapoi în timp, ajungem într-o epocă în care corpurile omeneşti erau încă relativ moi, de o consistenţă gelatinoasă. În acest moment vedem iarăşi fiinţe care se desprind de trunchiul comun şi rămân în urmă. Aceste ființe continuă să evolueze dar pe o linie derivată. Din ele s-a născut specia maimuţelor.

Nu trebuie să se spună că omul s-a născut din maimuţă, ci că amândoi, om şi maimuță, coboară dintr-o formă comună, care însă era foarte diferită de cea a omului şi a maimuţei actuale. Bifurcarea se produce într-un moment în care această formă iniţială a avut posibilitatea fie de a se înălţa către om, fie de a regresa şi a deveni o caricatură a omului. Noi nu vom aborda această teorie a descendenței speciilor decât în măsura în care este nevoie pentru a face legătura cu ceea ce a fost spus în conferințele precedente.

La omul din vechea Atlantidă corpul eteric era încă în exteriorul corpului fizic. Astăzi numai corpul astral se află în exteriorul corpului fizic, şi asta numai în timpul somnului. De aceea omul nu poate învinge oboseala corpului fizic decât în timpul somnului, fiindcă numai atunci corpul astral se află în exteriorul corpului fizic, şi astfel are posibilitatea să acţioneze asupra lui. Alte influenţe asupra corpului fizic nu mai sunt posibile acum. Resturi, urme ale acestor influențe mai există doar în manifestări precum înroşirea feţei în cazul ruşinării sau paloarea din cauza fricii. Dar cu cât ne întoarcem mai mult în timp în era atlanteeană cu atât corpul eteric era mai în exteriorul corpului fizic şi cu atât mai mult el avea posibilitatea să modifice forma corpului fizic. Stăpânirea corpului eteric asupra corpului fizic era odinioară atât de mare pentru că acesta din urmă era mult mai maleabil, mult mai plastic decât acum. Într-o epocă a evoluţiei umane în care corpul fizic nu avea decât o schiţă delicat articulată a scheletului, puterea corpului eteric asupra corpului fizic era atât de mare încât omul putea să-şi alungească după voinţă un braţ sau o mână, sau să facă să iasă din ea după dorinţă chiar şi un deget etc. Omului actual faptul îi pare absurd. Ar fi cu totul fals să-ţi reprezinţi omul lemurian asemănător nouă. Omul lemurian nu se deplasa, ca omul actual, pe picioarele sale; el era mai mult sau mai puțin o fiinţă aeriană. Toate organele omului actual erau doar schiţate; el se putea metamorfoza. Ar fi cu totul fals să-ţi reprezinţi omul lemurian asemănător, chiar dacă grotesc dar totuşi asemănător, omului actual. Chiar şi în era atlanteeană corpul uman era încă maleabil şi putea fi metamorfozat, plămădit din interior după voinţă. Aceasta se datora, cum am spus, faptului că corpul eteric era încă parțial în exteriorul corpului fizic. Astfel, corpul eteric a lucrat la forma exterioară, iar ființele care nu au lucrat corect asupra corpului lor au devenit ceea ce noi numim astăzi maimute. Astfel s-au născut aceste caricaturi ale omului actual.

schema 2

Ele descind din noi, nu noi din ele. Aici se poate ridica întrebarea: De ce tocmai maimuțele sunt cele care se desprind, de ce o fracțiune a rămas la un nivel inferior, sub formă de fiinţe fără suflet – este vorba de sufletul superior, nu de corpul astral –, de ce? Au apărut alte condiţii la care omul s-a adaptat, dar ele nu au putut. Corpul lor fizic s-a durificat, în timp ce omul a putut să păstreze maleabilitatea şi plasticitatea corpului său.

Trebuie să ne reprezentăm că la începutul evoluţiei pământeşti omul avea un corp eteric subtil. El l-a metamorfozat fără încetare. Un clarvăzător l-ar fi perceput atunci pe om sub forma unei sfere. Schema anterioară ilustrează arborele genealogic al evoluţiei.

Specia din care au ieşit maimuţele actuale s-a desprins într-o perioadă destul de târzie a erei atlanteene. Într-o perioadă anterioară s-au desprins anumite mamifere superioare; anumite mamifere inferioare s-au desprins într-o epocă şi mai îndepărtată a acestei ere. Omul fizic avea atunci treapta de evoluţie a unui mamifer; numai că mamiferele au rămas la acest stadiu în timp ce omul a continuat să evolueze. Într-o epocă şi mai îndepărtată omul era la nivelul de evoluţie al unei reptile. Corpul era cu totul altfel decât al unei reptile din ziua de azi, însă reptila a evoluat în timp ce corpul ei a cunoscut un proces de degenerescenţă. Omul şi-a dezvoltat elementele sale constitutive interioare, reptila însă a rămas în urmă. Ea este un frate întârziat al omului. Şi mai înainte s-a desprins specia păsărilor, iar într-o epocă şi mai depărtată omul se afla pe treapta de evoluţie a peştilor. Pe Pământ nu exista atunci altceva mai evoluat decât nişte forme complicate de peşti. Într-o epocă extrem de îndepărtată omul era la nivelul unui animal nevertebrat. Iar în epoca cea mai îndepărtată s-au desprins şi s-au perpetuat până în zilele noastre ceea ce Haeckel numeşte monere, fiinţe unicelulare care reprezintă fraţii cei mai vechi ai omului. Dacă, pomind de la acest şir evolutiv, trasăm arborele genealogic al omului, acesta coincide exact cu cel prezentat de Haeckel în scrierile sale [ Nota 71 ]:

1. Monere
2. Monocelulare
3. Pluricelulare
4. Entozoare
5. Celenterate
6. Platelminţi
7. Nematode
8. Stomocordate
9. Urochordate
10. Acraniate
11. Ciclastomi
12. Peşti primitivi

13. Peşti ganoizi
14. Dipnoi
15. Anfibieni cu branhii
16. Anfibieni cu solzi
17. Protoreptile
18. Pelicosaurieni
19. Prototerieni/reptile mamifere cu sânge cald
20. Marsupiale
21. Prosimieni
22. Cinocefali
23. Antropoide
24. Pitecantropi

25. Omul dotat cu limbaj

Am putea adopta şi noi arborele genealogic al lui Haeckel, cu deosebirea că Haeckel aşază formele animale la început, acestea evoluând apoi ascendent până la om, în timp ce noi vedem omul chiar în primele forme primitive, iar lumea animală o considerăm doar o ramificaţie, o încrengătură umană degenerată. Omul este cu adevărat primul născut al Pământului; el a evoluat în linie dreaptă, lăsând în urmă în diverse etape celelalte fiinţe.

Dacă ne oprim asupra momentului în care s-au desprins păsările şi reptilele vedem că pe atunci existau efectiv forme fizice umane asemănătoare cu păsările de mai târziu şi cu reptilele de mai târziu. Văzătorul priveşte acel trecut îndepărtat în care entitatea spirituală a omului nu luase încă în stăpânire corpul său fizic. El vede sufletul-grup al omului care pluteşte deasupra corpului de pasăre al acestuia. Este punctul în care rămân în urmă acele entităţi spirituale care nu aveau nevoie să coboare în planul fizic: După ce au coborât până la acest nivel al lumii fizice ele au evoluat iarăşi în sus, către spiritual. Este vorba aici despre fiinţe ale planului astral, ale lumii Duhului Sfânt, care şi-au păstrat ca domeniu al lor atmosfera, după cum omul a luat în posesie pământul fizic ca sferă a sa. Aceste entităţi, dacă trebuie să ne devină fizic vizibile, trebuie să ni le reprezentăm, de asemenea, sub formă de pasăre. De aceea, autorul Evangheliei după Ioan reprezintă prin simbolul unui porumbel Duhului Sfânt care coboară în sufletul conştienţei lui Iisus şi-L umple ca Sine spirituală. Acest simbol ne apare de o extraordinară profunzime atunci când îl privim în legătură cu evoluţia omenirii.

Vrem acum ca ceea ce este scris în Evanghelia după Ioan să fie pus în legăţură cu evoluţia omenirii şi dintr-un alt punct de vedere. Pentru aceasta să reluăm cât se poate de succint o reprezentare care aparţine şcolii rosicruciene. Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, discipolului i se spune: Să privim planta în relaţia sa cu omul. Planta îşi îndreaptă rădăcina în jos, către centrul pământului, sediul Eului ei. Ea îşi îndreaptă plină de castitate organele sale de fecundare către soare, către lumină. În lumina solară ea îşi deschide floarea şi lasă să se coacă fructul ei. Acest efect fecundant al luminii este numit în ocultism atingerea cu lancea sfântă a iubirii soarelui. Ea face să iasă la lumină floarea şi declanşează fecunditatea pământului. Ceea ce planta cufundă în pământ, rădăcina, corespunde capului omului. Omul îşi îndreaptă capul către soare, către lumină. Iar ceea ce planta îşi îndreaptă spre soare, organele de reproducere, omul le îndreaptă, sfios, către pământ. Omul este imaginea inversată a plantei. Animalul se situează la jumătatea drumului între acestea două. Planta se desenează vertical, orientată către pământ, omul tot vertical, întors de la pământ, animalul orizontal. Se obţine astfel forma de cruce. Platon exprimă aceasta când spune [ Nota 72 ]: Sufletul lumii este răstignit pe străvechea cruce a lumii. – Crucea este un simbol cosmic plasat în evoluția lumii. Fiori adânci răscoleau sufletul discipolului atunci când ajungea să privească astfel în devenirea evoluţiei lumii. Tot astfel vedem şi noi planta ca o fiinţă fraternă descinsă dintr-un trecut imemorial. La obârşii şi omul a fost o fiinţă eterică din substanţă vegetală. El avea atunci acea natură substanțială pe care acum planta încă o are. Dacă omul nu ar fi transformat substanţa vegetală în carne, el ar fi rămas cast şi pur precum planta. El n-ar fi cunoscut pofta şi pasiunea. Dar această stare nu a putut fi păstrată căci atunci omul nu ar fi ajuns la conştienţa de sine. Ar fi rămas mereu la viaţa de vis în care planta se află încă şi astăzi. Trebuia ca omul să fie pătruns de pofte şi pasiuni, trebuia să fie adus la stadiul de existenţă carnală. Transformarea substanţei vegetale în carne nu s-a înfăptuit pentru toate organele în acelaşi timp. Organele care exprimă instinctele cele mai inferioare au fost ultimele implicate în această evoluţie carnală. Şi ele se află, de asemenea, în decadenţă. Organele de reproducere au păstrat cel mai mult timp caracterul lor vegetal. Legendele şi miturile vechi încă ne vorbesc despre hermafrodiţi, fiinţe care nu aveau organe sexuale din carne şi sânge, ci din substanţă vegetală. Unii gândesc că frunza de smochin pe care o poartă primii oameni ei au avut-o în Paradis şi ar fi fost o manifestare a ruşinii. Nu este asta. În această povestire s-a păstrat amintirea faptului că în locul organelor de reproducere carnale oamenii aveau organe de reproducere de natură vegetală. Şi acum să aruncăm o privire în viitor. Aceste organe inferioare ale corpului omenesc, intrate ultimele în evoluția carnală omenească, vor fi primele din corpul omenesc care vor cădea, vor dispărea, care se vor usca. Omul nu se va opri pe treapta actuală de evoluţie. Aşa cum a alunecat de la castitatea plantei în senzualitatea lumii dorinţelor, tot aşa el se va desprinde de ea cu o substanţă purificată şi limpezită şi se va ridica la starea de castitate.

Anumite organe ale corpului omenesc sunt în degenerescenţă, altele au ajuns la apogeul posibilităţilor lor de evoluție; altele sunt numai la începutul evoluţiei lor. Printre primele se numără organele de reproducere, din cea de a doua categorie face parte creierul; printre cele aflate încă în stare de germene se află inima, laringele şi tot ceea ce este legat de formarea cuvântului. Din ele se vor forma organe care vor substitui ca funcţiune organele de reproducere, depăşindu-le mult. Ele vor deveni, în sensul cel mai înalt, organe voluntare. Când face prin cuvânt să se nască forme în aer şi când în viitor cuvântul va acţiona creator, omul va fi revenit la această castitate pe care planta a păstrat-o; ea va fi însă o castitate conştientă. Pentru cercetătorul spiritual inima este şi ea abia la începutul evoluţiei sale. Ea nu este acea pompă pe care ne-o prezintă gândirea materialistă. Credinţa că inima ar fi cauza circulaţiei sângelui este eronată. Oricât de oribil ar suna, realitatea este aceasta: mişcarea inimii este consecinţa circulaţiei sangvine. În viitor, când omul va ajunge la un stadiu de evoluţie superior, inima va fi şi ea supusă voinţei lui conştiente. Predispoziţia pentru aceasta există deja, şi anume inima este un muşchi striat ce prezintă striuri transversale ca toţi muşchii voluntari. Omul va da naştere semenului său prin cuvânt, substanţa omenească va fi atunci castă şi purificată. Ceea ce pe o treaptă inferioară, sub forma de corolă vegetală, se îndreptase către Soare, ceea ce primea ca o săgeată de iubire raza solară se va îndrepta, pe o treaptă superioară a omenirii viitoare, din nou către Cosmos, ca un caliciu care va fi fecundat din spirit. Acest fapt este reprezentat prin simbolul Sfântului Graal, prin potirul strălucitor, a cărui dobândire constituia idealul suprem al cavalerului Evului Mediu.

Să vedem acum care este relaţia plantei cu Pământul. Planta nu are decât un corp fizic şi un corp eteric. Din acest motiv ea nu poate avea decât o stare de conştienţă comparabilă cu cea a omului în timpul somnului. În timp ce animalul are o conştienţă de grup, conştienţa plantei este concentrată în centrul pământului. Felul în care plantele sunt legate de pământ ne obligă să le privim ca pe nişte mădulare ale acestuia. Plantele individuale nu au corp astral, ci ele sunt înglobate în corpul astral al pământului. Corpul astral al pământului este într-o relaţie reciprocă cu cel al soarelui. Organismul superior al pământului ascunde un proces de alternanţă somn-veghe asemănător cu cel al omului. O urmare a acestui fapt este creşterea plantelor în timpul verii; plantele germinează, cresc şi înfloresc în direcţia soarelui. Iarna, corpul astral solar se retrage de pe pământ. Corpul astral pământesc nu depinde atunci decât de el însuşi; el se retrage către centrul pământului; vegetaţia de

pe pământ se odihneşte. Clarvăzătorul poate observa exact această relaţie dintre cele două corpuri astrale. Deoarece această retragere a corpului astral are ca urmare o perioadă de repaos în vegetaţie şi în activitatea vitală, şi prin aceasta o întrerupere a conştienţei, a fost necesar ca omul să fie dotat în cursul evoluţiei lui cu un corp astral propriu, fiindcă numai astfel el a putut cuceri o conştienţă continuă.

După ce am analizat importanţa lui Christos pentru evoluţia omenirii să ne oprim asupra importanţei acestui spirit pentru evoluţia cosmică. Fiinţele care la începutul evoluţiei pământeşti atinseseră deja acel grad de perfecţiune pe care omul îl va atinge abia la sfârşitul evoluţiei pământeşti, aceste entităţi îşi au sediul pe Soare. Christos, ca forţă cosmică, aparţine acestor entităţi. Aşadar, la începutul evoluţiei pământeşti actuale corpul său astral era unit cu corpul astral al Soarelui. El îşi avea sediul în Soare. Odată cu apariţia lui Christos pe Pământ corpul astral al acestei forţe cosmice a Spiritului christic a coborât pe Pământ şi de atunci corpul lui astral a rămas în legătură permanentă cu corpul astral al Pământului. Datorită apariţiei lui Christos pe Pământ corpul astral al Pământului a primit de la cel al Soarelui o substanță cu totul nouă. Dacă pe timpul lui Christos cineva ar fi privit de pe o altă planetă Pământul, el ar fi observat acest aport de substanţă nouă în corpul astral al Pământului prin modificarea strălucirii culorilor acestui corp astral. Prin unirea corpului său astral cu cel al Pământului, Spiritul solar Christos a devenit totodată Spiritul Pământului. Spiritul lui Christos este în acelaşi timp Spiritul Soarelui şi Spiritul Pământului: Din momentul în care Christos a umblat pe Pământ, El rămâne în legătură permanentă cu acesta. El a devenit Spiritul planetar al Pământului; Pământul este corpul lui, El îi conduce evoluţia. Această legătură s-a împlinit pe Golgota şi Misteriul de pe Golgota este simbolul a ceea ce s-a întâmplat atunci pentru evoluţia Pământului.

Patru rase îşi împart posesia suprafeţei globului: rasele albă, galbenă, roşie şi neagră. Atmosfera care învăluie Pământul din

toate părţile formează însă un tot unitar. La acest lucru se referă capitolul 19, versetul 23: „După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat veşmintele Lui şi le-au împărţit în patru, o parte pentru fiecare ostaş, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, ţesută toată dintr-o bucată de sus în jos.” Veşmintele lui Christos sunt un simbol pentru suprafaţa Pământului, iar cămaşa fără cusătură simbolizează atmosfera, care nu este împărţită şi nu poate fi împărţită, şi care învăluia Pământul din toate părţile. Dar, de asemenea, trebuie să accentuăm faptul că şi acest sirnbol este totodată şi un fapt istoric. În virtutea acestuia devine inteligibil şi următorul cuvânt al Mântuitorului: „Cel care mănâncă pâinea mea mă calcă cu picioarele” (13,18). Dacă Christos este Spiritul planetar, dacă Pământul este corpul Său, nu este îndreptăţit să spunem că oamenii mănăncă carnea Sa şi beau sângele Său şi Îl calcă cu picioarele? Când acest spirit indică roadele pământului, nu poate el să spună: „Acesta este trupul meu” şi, când indică sevele pure ale plantelor: „Acesta este sângele meu?” (Ioan 6, 56). Şi oamenii nu calcă ei cu picioarele trupul acestui Spirit planetar atunci când umblă pe acest Pământ? El nu a spus-o într-un mod peiorativ, ci pentru a indica faptul că Pământul este adevăratul corp al lui Christos. Și acest pasaj al Evangheliei trebuie luat literal. Iar amintirea acestui mare adevăr trebuie păstrată vie pentru generaţiile viitoare prin Misteriul Cinei cea de taină. Poate aprecia cu adevărat sensul profund al Cinei cea de taină doar acela care poate resimți valoarea acestui puternic Eveniment pentru întreaga evoluţie cosmică. El vede ţâşnind forţa lui Christos în plantele pe care în fiecare primăvară pământul le trimite în direcţia luminii solare; el ştie că devenirea-om a lui Christos nu este numai un eveniment omenesc, ea este un eveniment cosmic.