Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 94

Notițe de la un ciclu de trei conferințe ținut la Berlin între 19 februarie şi 5 martie 1906

CONFERINŢA I

Berlin, 19 februarie 1906

Astăzi şi data următoare vreau să vorbesc despre Evanghelia după Ioan. Aş dori să menționez totodată că expunerile pe care le vom asculta despre Evanghelia după Ioan vor fi, mai mult sau mai puţin, inteligibile doar pentru acei participanţi care s-au preocupat de ştiinţa spiritului. Desigur, chestiunea ar lua o amploare prea mare dacă, de asemenea, am vrea să discutăm toate celelalte aspecte care, eventual, ar putea intra în discuţie pentru neteosofi.

Ştiţi probabil că în ultima vreme s-a format în legătură cu modalitatea de redactare a scrierilor nou-testamentare a Evangheliilor o anumită concepţie care minimalizează rolul de document istoric al Evangheliei după Ioan. În cercurile teologice, cel puțin în cercurile „progresiştilor”, se spune că dacă este să luăm în considerare valoarea de document privind viaţa fondatorului creştinismului nu pot intra în discuție decât primele trei Evanghelii, Evangheliile sinoptice. Ele sunt numite sinoptice deoarece se face o rezumare a conţinutului lor şi apoi se vrea să se obţină, în mod teologic, o imagine de ansamblu a vieţii lui Christos Iisus. În schimb, în ce priveşte Evanghelia după Ioan, teologii moderni încearcă să o prezinte ca pe un fel de lucrare poetică, ca pe o profesiune de credinţă, o scriere a unui om care îşi descrie impresiile sale sufleteşti, viața sa interioară religioasă, modul în care o simte el prin influența creştinismului. Aşa încât în Evanghelia după Ioan noi ar trebui să vedem o scriere meditativă, un crez plin de ardoare, nu însă şi ceva ce ar putea intra în discuție pentru adevăratele probleme creştine. Pe de altă parte însă, pentru oricine se adânceşte în scrierile nou-testamentare, un fapt interior rămâne bine întipărit, şi anume că din Evanghelia după Ioan curge în mod nemijlocit viaţă, că din ea izvorăşte o convingere şi un izvor de adevăr de un fel aparte, altfel decât din alte scrieri religioase. Din ea curge o certitudine pe lângă care chestiunile exterioare nu mai au nicio relevanţă. Este un sentiment care îi cuprinde pe oameni atunci când se apropie mai mult de Evanghelia după Ioan şi dezvoltă de aici o simţire pentru viaţă sufletească interioară, pentru adâncire spirituală. Nu poţi ajunge să înţelegi cu adevărat ce se ascunde aici decât prin ştiinţa spiritului. De foarte, foarte multe ori v-am explicat cum ajungi să ai un raport corespunzător faţă de documentele religioase prin ştiința spiritului, prin adâncire spirituală.

Fiecare dintre dumneavoastră ştie că un prim raport faţă de scrierile religioase este acela al omului naiv, care ia faptele aşa cum sunt descrise ele, care nu le supune mai departe unei gândiri critice, care din aceste documente primeşte pâinea vieţii religioase şi prin aceasta este satisfăcut.

Numeroşi contemporani de-ai noştri care şi-au însuşit acest mod naiv de a privi şi care apoi au devenit „deştepţi”, care s-au iluminat, să zicem aşa, sunt izbiţi de contradicţiile care apar în Evanghelii. Drept urmare ei se dezic de Evanghelii şi de credinţă. Ei se justifică în felul următor: Conştiinţa noastră şi simţul adevărului nu se împacă cu faptul de a afla în aceste scrieri cunoştinţe şi a rămâne la credinţa în aceste scrieri. Aceasta este treapta celor „deştepţi”, treapta a doua.

Urmează apoi un al treilea mod în care oamenii se raportează la scrierile religioase. Ei încep să interpreteze simbolic scrierile religioase, să vadă în ele simboluri şi alegorii. Această cale au ales-o în ultima vreme liber-cugetătorii. Bruno Wille [ Nota 1 ], editorul foii „Liber-cugetătorul”, a apucat recent acest drum. El s-a apucat să supună mitul lui Christos, precum şi Biblia în general, unei interpretări simbolice. De aici nu poate rezulta în mod necesar un punct de cotitură interior, o cale evolutivă pe care omul să o parcurgă. Un om mai puţin spiritual va explica, de asemenea, mai puţin pregătit spiritual aceste scrieri. Alţii, cu mai mult spirit, vor stoarce mai multe lucruri spirituale. Prin aceasta există tendinţa de a introduce multe lucruri ce corespund sau izvorăsc dintr-un spiritual pur omenesc. Această a treia modalitate este deci pe jumătate o atitudine de om credincios, însă una arbitrară.

Există însă un punct de vedere cu totul diferit, prin care învăţăm să recunoaştem că există intervenţii ale unei lumi superioare, că în afara lumii noastre senzoriale mai există şi alte lucruri, respectiv lucruri spiritual-sufleteşti, şi că comunicările religioase nu sunt absolut deloc comunicări din lumea senzorială, ci descrieri ale unor fapte petrecute într-o lume superioară. Cine face cunoştinţă cu aceste realităţi ale lumii astrale aflate imediat îndărătul lumii noastre senzoriale sau mai profund, în lumea devachanică sau mentală, ajunge la rândul lui la o nouă înţelegere, o înţelegere superioară a documentelor religioase. Şi este, de fapt, imposibil să înţelegi Evanghelia după Ioan fără o astfel de înălţare într-o lume superioară. Evanghelia după Ioan nu este o expresie poetică, o scriere izvorâtă dintr-o simplă ardoare religioasă, ci ea prezintă comunicări din lumile superioare primite de către autorul acestei Evanghelii. Cu aproximaţie, chestiunea se prezintă – am să fac doar o scurtă descriere a stării de fapt – după cum urmează. Astăzi n-am să pun în discuţie ceea ce se poate aduce ca dovadă pentru aceasta. Poate voi avea ocazia să fac acest lucru data viitoare. Cel care a scris Evanghelia după Ioan a cunoscut, prin vieţuirea avută de el în lumile superioare, faptele petrecute la începutul erei noastre în preajma întemeietorului creştinismului şi acţiunea acestuia.

Dar mai întâi un exemplu a ceea ce înseamnă o cunoaştere oarecare şi o cunoaştere adevărată, o recunoaştere. Am menţionat aici cândva, recent, că este posibil ca lângă noi să se afle un om, ca noi să îl vedem aşa cum este, dar tocmai de aceea să nu putem să-1 recunoaştem încă. Am menționat, legat de acest lucru, o anecdotă despre o cântăreaţă care la o serată stătea pe un scaun între Mendelssohn şi o persoană necunoscută ei. Ea se întreţinea foarte bine cu Mendelssohn, însă celălalt, care era foarte amabil şi politicos, îi era antipatic. De aceea ea a întrebat după aceea: Cine era nătărăul din stânga mea? – Este renumitul filosof Hegel! – a venit răspunsul. Dacă i s-ar fi spus doamnei dinainte că la o serată ar putea fi văzut marele filosof Hegel, probabil că ea ar fi urmat invitaţia pentru acest unic motiv. Întrucât el îi era necunoseut, nu era acum decât un prostănac. Aceasta este deosebirea între a vedea şi a înţelege, între a cunoaşte şi a recunoaşte.

Cel care a întemeiat creştinismul nu putea fi recunoscut aşa uşor, numai cu ajutorul intelectului obişnuit, care este îndreptat spre senzorial. Acest fapt voiau să îl exprime de multe ori marii mistici în cuvinte atât de grandioase şi frumoase. Aceasta voia să spună şi Angelus Silesius în cuvintele [ Nota 2 ]:

De-o mie de ori de s-ar naşte-n Bethlehem Christos
Și-n tine nu, pierdut rămâi, acum şi pe vecie. 

Există o viețuire interioară a lui Christos, există o posibilitate de a recunoaşte cele întâmplate exterior între anii 1 şi 33 în Palestina. Cel care a venit aici din lumi superioare trebuie la rândul lui înțeles dintr-o lume superioară. Iar cel care l-a descris în modul cel mai profund a trebuit să se ridice la nivelul celor două lumi superioare aflate în discuţie aici, la nivelul lumii astrale şi la cel al lumii devachanice sau mentale. Această înălţare a lui Ioan, dacă putem s-o numim aşa, era înălţarea în cele două lumi superioare. Pe ea ne-o descrie Evanghelia după Ioan în comunicările sale.

Primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan conţin vieţuirile lui Ioan în lumea astrală. De la capitolul al treisprezecelea încolo avem trăirile lui Ioan în lumea devachanică sau mentală, astfel încât cel care a aşternut aceste lucruri pe hârtie spune despre Christos – cuvintele trebuie privite doar prin comparaţie: Aici, pe acest Pământ, E1 a trăit, a acţionat dinăuntrul unor forţe ce sunt forţe divine, forţe oculte, El a vindecat bolnavi, a cunoscut totul, de la moarte până la înviere. A înţelege aceste lucruri cu raţiunea comună este imposibil. Aici, pe acest Pământ, nu există nicio ştiinţă, nicio înţelepciune prin care să se poată înţelege ceea ce s-a întâmplat acolo. Există însă o posibilitate de a ne înălţa în lumile superioare. Acolo poate fi găsită înţelepciunea prin care putem să-l cunoaştem pe cel care a umblat pe acest Pământ. Astfel, autorul Evangheliei după Ioan s-a ridicat în cele două lumi superioare, unde s-a iniţiat. A fost o iniţiere, iar autorul Evangheliei după Ioan ne descrie iniţierea sa, iniţiere în lumea astrală şi iniţiere în lumea devachanică sau mentală.

În vremurile de demult, în regiunile în care corpul omenesc mai era apt să primească o astfel de iniţiere, aceasta era efectuată în modul următor. Omul respectiv trebuia să treacă printr-un fel de stare de somn. Tot ceea ce în cazul iniţierii europene actuale – care durează ani întregi, deoarece tot ceea ce se spune în continuare nu poate fi făcut de către un european – se obține prin lungi exerciţii de meditaţie şi concentrare, se atingea înainte de către unii – de asemenea după anumite exerciţii preliminare de meditaţie şi concentrare – într-un timp scurt. Fac în mod explicit remarca că acela care vrea să primească într-adevăr iniţierea trebuie, într-o formă oarecare, să facă cunoştinţă cu aceste două vieţuiri importante prin care să parcurgă cele descrise acum, chiar dacă într-un mod puţin diferit. Omul trebuie să treacă printr-un fel de stare de somn. Pentru a şti ce înseamnă de fapt somnul în esenţă, să aducem încă o dată în faţa sufletului ce se întâmplă atunci când omul doarme. În acest timp corporalităţile sale superioare sunt despărțite de corporalităţile inferioare. Omul se compune în primul rând din corpul fizic, pe care dumneavoastră îl vedeţi cu ochii. A doua componentă este aşa-numitul corp eteric. Acesta este acel mădular fiinţial ce îmbracă corpul fizic. Este cu mult mai fin decât corpul fizic şi în el sunt activi curenți şi organe de o minunată varietate şi splendoare. În corpul eteric există aceleaşi organe ca şi în corpul fizic. Corpul eteric are şi el creier, inimă, ochi şi aşa mai departe. Ele reprezintă acele forţe care au creat prima dată organele fizice corespunzătoare. Lucrurile se întâmplă aproximativ ca şi când într-un recipient răcim nişte apă, care devine astfel gheață. La fel trebuie să vă imaginaţi modul de formare a unui organ fizie, prin densificarea etericului. Corpul eteric este doar cu puţin mai extins în afara corpului fizic.

Al treilea corp este corpul astral. El este purtătorul poftelor, dorinţelor, pasiunilor şi aşa mai departe. El pătrunde cu totul corpul fizic sub forma unui nor. Aici sunt culori, pasiunile violente au forma de fulgere care brăzdează cerul. Însuşirile temperamentului străbat tot corpul sub formă de puncte mai mult sau mai puţin luminoase. Întregul om interior se proiectează în afară într-o formă de lumină. Acesta este Eul propriu-zis al omului, purtătorul propriu-zis al sâmburelui fiinţial superior al omului. Când omul doarme în timpul nopţii, deci în somnul obişnuit, corpul fizic şi corpul eteric rămân lungite în pat. Acestea sunt strâns unite unul cu altul. Corpul astral şi tot ceea ce mai ţine de om este desprins de ele. Atât timp cât nu întreprinde ceva deosebit, omul rămâne inconştient atunci când corpul său astral este în afara corpului fizic. Rămâne inconştient precum în lumea senzorială atunci când îi lipsesc ochii şi urechile. Puteţi trăi mult şi bine în lumea fizică – dacă nu aţi avea ochi nu ar exista culori, dacă n-aţi avea urechi n-ar exista sunete. Aşa se întâmplă atunci când corpul astral se găseşte în afara corpului. El este atunci dilatat în lumea sufletească, însă nu o vede, nu o percepe deoarece nu are dezvoltate deocamdată simţurile astrale. Acestea trebuie formate treptat, treptat. Cât timp omul nu face exerciţii, el rămâne inconştient în lumea superioară. Dacă însă face exerciţii, el poate dobândi conştienţă în această lume superioară. Când corpul său astral capătă organe, el începe să vadă ce se întâmplă în jur, în lumea astrală. Cei care au audiat mai des aceste conferinţe ştiu că există şapte astfel de simţuri astrale. Ele sunt numite roţi sfinte, chakre sau flori de lotus. Între cei doi ochi, între sprâncene, se află floarea de lotus cu două petale. În apropierea laringelui este plasată floarea de lotus cu şaisprezece petale, în vecinătatea inimii floarea de lotus cu douăsprezece petale. Dacă, încet, încet, aceste organe se dezvoltă, omul devine văzător în lumea astrală.

Această contemplare astrală este ceva cu totul deosebit de vederea fizică. O reprezentare în legătură cu aceasta puteţi să v-o faceţi amintindu-vă modul în care se desfăşoară viaţa de vis. Ceea ce noi vieţuim în vis sunt simboluri. La fel, şi percepţiile astrale sunt doar nişte simboluri. Aici omul devine un văzător de simboluri. În lumea astrală el pierde conştienţa a ceea ce se petrece nemijlocit în lumea fizică, însă în simboluri el poate afla acel fel de întâmplări din viaţa lui Christos Iisus pe care ni le prezintă Ioan prin vieţuirea sa în lumea astrală. Acest gen de scene alcătuiesc cuprinsul primelor douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! Ştiu că mulţi vor zice: Dacă acestea sunt trăiri astrale, atunci toate acestea nu reprezintă în fond nimic adevărat, iar cele relatate în legătură cu întemeietorul creştinismului nu au totuşi nicio valabilitate. – Acest lucru nu este corect. Este ca şi când am vrea să spunem că un om din carne şi sânge nu poate fi un geniu, pentru că geniul nu poate fi văzut. Chiar dacă adevărul despre Christos Iisus îl recunoaştem întâi pe plan astral, viaţa Sa totuşi s-a desfăşurat realmente pe plan exterior. Pe plan astral avem de-a face cu simbolul, iar pe plan fizic cu realitatea exterioară. Nimic nu este ciuntit din realitatea obiectivă, dacă o înţelegem într-un sens mai profund, în sensul Evangheliei după Ioan.

Iniţierea pe planul astral trebuie să fie precedată de ceea ce noi numim meditaţie. Aceasta este o adâncire a sufletului în el însuşi. Eu am descris în mai multe rânduri aici ce reprezintă aceasta. Pentru ca omul să ajungă la o trăire meditativă el trebuie să se facă orb şi surd faţă de toate impresiile senzoriale. Nimic nu trebuie să-l perturbe. Chiar dacă în jur tunurile s-ar dezlănțui, el trebuie să nu perceapă în trăirea lui interioară nimic din aceasta. Nu este uşor să realizezi aceasta, însă cu perseverenţă prin exerciţiu continuu se poate dobândi aptitudinea corespunzătoare. Omul trebuie, de asemenea, să devină impasibil şi faţă de cele vieţuite deja mai înainte, memoria lui trebuie să se stingă. Sufletul trebuie să fie preocupat exclusiv cu el însuşi; atunci din interior se pot înălța adevărurile veşnice, adevăruri veşnice capabile nu numai de a deştepta înţelegerea noastră, ci şi de a elibera facultăţile ce dormitează parcă vrăjite în sufletul nostru. Aceste adevăruri mari, veşnice, i se revelează omului mai devreme sau mai târziu, în funcţie de maturitatea pe care şi-a câştigat-o prin karma sa: unuia, aşa cum spune Subba-Row [ Nota 3 ], în şapte încarnări, altuia în şaptezeci de ani, altuia în şapte ani, altuia în şapte zile sau şapte ore.

Ioan ne indică şi ceea ce l-a transpus într-o astfel de stare sufletească, care l-a introdus în perceperea pe planul astral. Expresia pe care a folosit-o ca formulă meditativă stă chiar la începutul Evangheliei sale: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor. Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”

În aceste cinci fraze se află adevărurile veşnice ce fac să apară ca prin vrajă în sufletul lui Ioan marile viziuni. Aceasta este formula meditativă. Acela pentru care a fost scrisă Evanghelia după Ioan nu trebuie doar s-o citească aşa cum citeşti o carte oarecare. El trebuie să privească primele cinci fraze ca pe o formulă meditativă; atunci el trăieşte după exemplul lui Ioan, caută să vieţuiască ceea ce a vieţuit Ioan. Aceasta este calea, aceasta s-a intenţionat: o imitare a vieţii lui. Ioan spune: Faceţi ceea ce am făcut eu, lăsaţi să acţioneze în sufletele voastre măreţele fraze „La început era Cuvântul” şi aşa mai departe şi vi se vor adeveri cele spuse de mine în primele douăsprezece capitole.

Aceasta şi numai aceasta poate contribui la înţelegerea Evangheliei după Ioan. Aşa a fost ea concepută şi aşa trebuie ea folosită. Semnificaţia pentru „Cuvânt” am menţionat-o şi pe ea în mai multe rânduri. Să înţelegem corect ce înseamnă aceasta. „La început” nu este bine tradus în nemţeşte. Traducerea ar trebui să sune, de fapt, astfel: Cuvântul a răsărit din forţele primordiale. Asta înseamnă: atunci a răsărit Cuvântul din forţele primordiale. „La început”, aşadar, înseamnă: din forţele primordiale.

Când omul ajunge în această stare de somn, el nu se mai află în lumea senzorială. El intră într-o lume sufletească, iar în această lume sufletească el vieţuieşte adevărul despre lumea senzorială. Aici i se revelează adevărul lumii senzoriale. El trece de la cuvintele derivate ale lumii senzoriale înapoi, la forţele originare, şi se înalţă la cuvintele adevărului. Orice adevăr are şapte semnificații. Pentru misticul care se adânceşte aici el are însă următoarea semnificaţie: cunoaşterea, Cuvântul care se arată aici nu este ceva ce are valabilitate doar azi sau mâine, ci este veşnic. Acest Cuvânt conduce la Dumnezeu, deoarece a fost la Dumnezeu dintotdeauna, deoarece el este esența însăşi pe care Dumnezeu a aşezat-o în lucruri.

Mai există însă şi o altă întelegere, iar aceasta se dobândeşte dacă în fiecare zi, mereu şi mereu, te întorci la vorbele importante: „La început era Cuvântul”. Dacă începi să înţelegi nu numai cu intelectul ci şi cu inima, astfel încât inima să devină una cu acest Cuvânt, atunci se revelează forţa, începe deja starea despre care vorbeşte Ioan. El o descrie cu o mare expresivitate în felul următor: „Toate prin Cuvânt s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

Ce găsim noi în acest Cuvânt? În el găsim viaţa. Ce cunoaştem noi prin viaţă. Ce cunoaştem prin lumină? Documentele religioase noi trebuie să le luăm textual, dacă vrem să accedem la o cunoaştere superioară. Unde, în ce luminează lumina, dacă omul a ajuns la ea? În întunericul nopţii. Ea intră în cei care dorm. Ea intră în orice om care doarme. Întunericul însă nu a cuprins-o – până să se nască facultatea de a o percepe pe planul astral. La fel, textual, trebuie înţeleasă şi cea de-a cincea frază. Lumina astrală luminează înăuntru, în întunericul nopţii, însă oamenii nu văd de obicei lumina, ei trebuie mai întâi să o învețe să o vadă.

Întrucât pentru autorul Evangheliei după Ioan toate acestea au devenit realitate, lui i-a răsărit şi lumina, care i-a arătat cine era Cel al cărui ucenic şi apostol era. El l-a văzut aici pe Pământ. Acum el l-a descoperit şi pe plan astral şi a recunoscut că cel care a umblat pe Pământ în carne şi oase se deosebeşte doar foarte puţin de cel ce trăieşte înăuntrul său cel mai profund. În fiecare om individual trăieşte un om-Dumnezeu. Într-un viitor îndepărtat acest om-Dumnezeu va învia din fiecare din noi. Omul din ziua de azi este ca expresie exterioară, mai mult sau mai puţin, o copie a omului interior divin, iar acest om interior divin lucrează continuu la omul exterior.

Am atras deja atenţia joia trecută [ Nota 4 ] asupra modului în care putem vedea aceste lucruri chiar la suprafaţă. Uitaţi-vă la un copil. Dumneavoastră, probabil, aţi putea spune că în aceste trăsături naive se ascunde tatăl, mama, un unchi sau un bunic. Dar tot ce este interior se exprimă în trăsăturile feţei, se exprimă în gesturile mâinii, în întregul fel de a se mişca al copilului. Ceea ce dormitează în copil iese la lumină, se desăvârșeşte. În cele din urmă iese la iveală ceea ce este propriu, fizionomia devine o amprentă a propriului suflet, în timp ce mai înainte ieşea în evidenţă mai mult caracterul de specie. În sălbatec sufletul propriu dormitează încă şi nu are decât o existență sărăcăcioasă. Individualul însă se elaborează în multe încarnări, sufletul capătă o putere mai mare asupra corpului fizic, fzionomia primeşte amprenta sau expresia interiorului. În omul imatur se exprimă foarte puţin din puterea sufletului. Omul devine mai matur, şi este într-adevăr matur atunci când cuvântul interior a devenit pe de-a-ntregul carne, când exteriorul este o copie exactă a interiorului, astfel încât carnea este complet spiritualizată. Acest lucru el l-a înţeles însă abia acum, după ce înaintea ochiului astral i-a apărut clar Sinea superioară. Aceasta stătea pe planul astral în faţa ochiului sufletesc al lui Ioan, şi el a recunoscut: Aceasta sunt eu. Astăzi eu nu am vieţuit-o decât pe planul astral, ea însă va coborî treptat pe Pământ, aşa cum s-a întâmplat cu cel pe care L-am urmat. – Există o profundă înrudire între Christos Iisus şi omul-Dumnezeu care este sădit în fiecare om. Aceasta este vieţuirea interioară profundă avută de Ioan. Sinea interioară trăieşte inconştientă în om şi ea îi devine conştientă sufletului abia prin procesele care au fost descrise.

Ce înseamnă că ceva ne devine conştient? Poate ceva ce trăieşte doar în interiorul nostru să devină conştient? Cât timp trăieşte doar în interiorul nostru acest ceva nu ne este conştient. De ceva subiectiv, de ceva pe care omul îl poartă în sine el nu este conştient. Ca să explic aceasta aş folosi o comparaţie banală. Dumneavoastră, cu toţii, aveţi un creier fizic, însă nu il vedeţi. Ca să-l puteţi vedea ar trebui mai întâi să-l secţionaţi şi să-l scoateţi afară. Din acelaşi motiv, puţin altfel ca mod de exprimare, dumneavoastră nu vă puteţi vedea Eul superior. Eul este înăuntru, în dumneavoastră. Dacă vreţi însă să-l percepeţi el trebuie să iasă afară, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât pe plan astral. Dacă el iese afară şi se află înaintea dumnevoastră este, sub raport spiritual, acelaşi lucru cu a pune un creier fizic pe o tipsie şi a face din el obiectul contemplării dumneavoastră senzoriale.

Acest proces autorul Evangheliei după Ioan ni-l descrie după cum urmează: Eul superior propriu, care în perfecţiunea sa este Christos, îi apare înainte. Abia după ce ştiţi acest lucru veţi putea înţelege anumite sugestii, anumite adevăruri din primul capitol al Evangheliei după Ioan. Dacă luaţi şi numai acest aspect pe care l-am pomenit aici, veţi înţelege foarte bine un lucru. În limbaj ocult, locul în care locuieşte iniţial acest Eu, corpul fizic pe care el şi l-a clădit pentru a locui în el, este numit Templu. Aşa încât se spune: Sufletul locuieşte în templu.

Când pentru prima dată sufletul trebuie să iasă din templu pentru a fi vizibil în afară, procedura nu este chiar una uşoară, lipsită de durere. Această părăsire a trupului nu este nedureroasă. Tot acest complex, ce formează legătura superioară cu corpul fizic, reprezintă nişte cătuşe ce nu sunt aşa uşor de desfăcut. Presupunând că sunteţi legaţi cu cătuşe de un anumit obiect şi smulgeţi acum acest obiect din legătura pe care el o are cu dumneavoastră,

această rupere este resimţită în mod dureros. Când corpul astral iese din corpul fizic, când iese în mod sesizabil, procedeul este la fel de dureros ca smulgerea cătuşelor. Ieşirea din corpul fizic în timpul somnului este ceva diferit; omul nu percepe absolut nimic. Atunci însă când iese conştient sunt resimțite durerile.

Dacă acum omul începe să devină conştient pe plan astral, lucrurile îl întâmpină aici în oglindă. 165 nu trebuie citit 165, ci 561, deci scris ca în oglindă. Pe plan astral totul apare inversat. Chiar şi timpul este inversat. Dacă urmăriţi un om pe plan astral, porniţi mai întâi din locul în care el se află. Ulterior puteți merge în urmă până la momentul naşterii sale. Puteţi să-l urmăriţi retrospectiv; pe plan fizic – înainte, pe plan astral – înapoi. Aşa ne apare ieşirea din corporalitatea fizică. Este ca şi când am părăsi templul corpului fizic şi am fi prinşi din toate părţile. Acesta este procesul pe care vrea să ni-l descrie Ioan, proces care constă în ieşirea din sine pentru a putea să-L vieţuiască pe Christos, propria Sa Sine superioară, divină. Oamenii aflaţi în jurul Lui au corpul astral atât de puternic înlănţuit de corpul fizic, încât pare a fi prins de acesta cu cătuşe.

Citiţi acum cum este descris acest proces în formă imaginativă, simbolică, în Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetele 58 şi 59: „Iisus le-a spus lor: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. – Atunci ei au ridicat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus s-a ferit şi a ieşit din templu”, strecurându-se prin mijlocul lor, trecând de orice obstacol. Aşa se încheie capitolul 8. Acesta este procesul ieşirii corpului astral din corpul fizic. De obicei acest proces, acest ultim act care conduce la ieşirea din corpul fizic, durează, pentru ca omul să devină complet văzător, trei zile. După scurgerea acestor trei zile omul dobândeşte pe plan astral o conştienţă similară celei anterioare, de pe planul fizic. Atunci el se uneşte cu lumea superioară.

Această unire cu lumea superioară este denumită în limbaj ocult nunta sufletului cu puterile lumii superioare. Când iese din corpul fizic, acesta îi apare celui care a ieşit aşa cum i-ar apărea unui copil nou-născut mama sa, dacă el ar putea avea conştienţă. Aşa s-ar afla corpul fizic în faţa celui ce face această experienţă, iar corpul astral poate atunci foarte bine să-i spună corpului fizic: Aceasta este mama mea. Dacă şi-a serbat nunta, el poate spune aşa ceva; el priveşte atunci în urmă la unirea petrecută anterior. Acest lucru se poate întâmpla după trei zile. Aşa decurge procesul ocult pentru planul astral. Capitolul 2, versetul 1 spune: „Şi a treia zi a fost nuntă în Cana Galileii; şi era şi mama lui Iisus acolo.” Aceasta este expresia simbolică pentru ceea ce tocmai am spus. Aceasta s-a întâmptat în ziua a treia.

Când din această lume omul intră în lumea astrală, el se află într-un domeniu din care porneşte un alt urcuş, un urcuş într-o lume mai înaltă, lumea mentală sau devachanică. Această intrare în lumea mentală sau devachanică trebuie răscumpărată printr-o completă anulare, mortificare a naturii inferioare. Omul trebuie să treacă timp de trei zile printr-o moarte şi apoi să fie înviat. Dacă a devenit văzător pe plan astral, dacă i-au apărut imaginile de pe planul astral, el devine acum matur să şi înţeleagă, să devină ştiutor pe planul mental sau devachanic. Acest lucru înseamnă că el poate după aceea să descrie deşteptarea sa în planul devachanic. Regăsirea mentală, conştientă, pe plan superior a Sinei sale – iată ce înseamnă învierea lui Lazăr.

Ioan descrie şi această înviere a lui Lazăr. Anterior el arătase că prin tot acest proces se poate intra în lumea superioară, că acesta este poarta spre lumile superioare. În capitolul 10, versetul 9 se spune: „Eu sunt poarta; de va intra cineva prin mine se va mântui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” Aceasta înseamnă deşteptarea a ceea ce stătea învăluit în somn şi este trezit acum pe plan devachanic. Ioan traversează această stare de deşteptare. Ioan este Lazăr, şi Ioan nu vrea să spună nimic altceva decât ceea ce este scris în primele douăsprezece capitole ale Evangheliei sale: el descrie sub forma unei vieţuiri astrale că a fost deşteptat pe planul astral. Apoi s-a petrecut iniţierea pentru planul devachanic. El a zăcut în mormânt trei zile, după care a primit învierea. Învierea lui Lazăr este însăşi învierea lui Ioan, cel care a scris Evanghelia. Recitiţi tot ceea ce s-a scris până la capitolul care vorbeşte despre învierea lui Lazăr şi vedeţi dacă apare undeva numele lui Ioan, dacă se face undeva vreo referire la el. Vedeţi ce se spune despre Lazăr şi ce se spune despre Ioan. Despre Ioan se spune [ Nota 5 ]: „Dintre ucenici era însă unul care la masă stătea la pieptul lui Iisus, pe care Iisus îl iubea.” Despre Lazăr se spun exact aceleaşi cuvinte, că Domnul îl iubea. Este una şi aceeaşi individualitate. Ea nu este menţionată înainte de înviere. Ea apare abia după ce este „înviată din morţi”.

Iată tainele ce dormitează în Evanghelia după Ioan. Ucenicul pe care Domnul îl iubea – acesta este cel pe care l-a iniţiat El însuşi. Autorul Evangheliei după Ioan a fost cel pe care Domnul îl iubea. Şi prin ce a devenit el capabil să scrie aceasta? Acest lucru a fost posibil prin faptul că el a fost iniţiat mai întâi pe plan astral şi apoi pe plan devachanic. Evanghelia după Ioan va fi înţeleasă cu adevărat abia atunci când veţi fi aprofundat în acest fel concepţia în care ea a fost scrisă. Ea va deveni atunci unul din cele mai măreţe documente care au fost scrise vreodată. Ea reprezintă o descriere a iniţierii în profunzimile vieții sufleteşti. Ea este scrisă cu scopul ca tot ce stă spus în ea să poată fi urmat. Iar acest lucru este posibil. Omul poate afla în el însuşi, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în timpul ridicării sale pe un plan superior tot ceea ce este descris în Evanghelia după Ioan. Nu este o biografie a lui Christos, ci o biografe a sufletului omenesc în evoluţie. Iar cele descrise sunt veşnice şi ele se pot întâmpla mereu în pieptul fiecărui om. O mostră şi un exemplu îl dă chiar această carte. Tocmai de aceea ea are acea forţă trezitoare şi însufleţitoare care nu numai că-l face pe om un creştin, ci îl şi invită să imite sau să repete deşteptarea la o realitate superioară. Evanghelia după Ioan nu este o scriere în care se expune un crez, ci o scriere care dă cu adevărat forţă şi viaţă independentă superioară. Aceasta încolţeşte şi răsare din această Evanghelie după Ioan, iar cine o primeşte în aşa fel încât nu vrea numai să o înţeleagă, ci şi s-o trăiască, a înțeles-o în mod just.

N-am putut să arăt decât în câteva cuvinte cele ce sunt conținute în această scriere. Data viitoare vom intra în unele chestiuni de amănunt. Veţi vedea atunci că fiecare frază în parte poate fi pentru dumneavoastră o confirmare a celor afirmate de noi astăzi în linii generale despre Evanghelia după Ioan. Treptat, treptat, veţi vedea că această Evanghelie după Ioan nu se adresează doar intelectului omului, ci forţelor sale sufleteşti în ansamblu şi că din Evanghelia după Ioan răsar realmente conţinuturi sufleteşti.