Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a III-a

Berlin, 5 martie 1906

Considerațiile făcute de noi separat în legătură cu Evanghelia după Ioan ne-au introdus profund, chiar foarte profund în esenţa concepţiei creştine despre lume şi, de asemenea, ne-au învăţat ce forţă mistică puternică zace ascunsă în pătrunderea reală a documentelor creştine. Noi am văzut că Evanghelia după Ioan nu trebuie citită pur şi simplu ca o istorisire exterioară, ca o ştire sau o comunicare, ci ca o scriere capitală, astfel că fiecare frază, dacă o asimilăm în mod viu, transformă ceva în noi.

Am văzut care sunt cele şapte trepte de accedere spirituală în această viaţă ioaneică. Astăzi vom încerca, printr-un mic adaos la cele spuse, să arătăm cât de profund trebuie luate totuşi aceste lucruri. Aş dori să vă arăt prin câteva exemple că, într-adevăr, ceea ce eu am încercat să desprind ca pe un sens atât de profund din Evanghelia după Ioan nu este ceva aşternut de mine pe hârtie, ci că anumite lucruri învăţăm să le înţelegem abia cu ajutorul aşa-numitei doctrine secrete sau a ocultismului, căci altminteri ele ne apar învăluite în întuneric şi de neînţeles. Îmi permit să vă amintesc mai întâi ceva ce am prezentat deja în mai multe rânduri, şi anume cele şapte trepte de iniţiere existente în vremea în care a avut loc naşterea creştinismului.

Ultima dată am făcut cunoştinţă cu iniţierea creştină. Dar o iniţiere interioară a devenit posibilă nu numai prin intermediul creştinismului. Dintotdeauna de când există oameni ca noi pe Pământ a existat şi posibilitatea de a deveni un iniţiat, de a atinge trepte superioare ale existenţei omeneşti. Prin creştinism toate aceste lucruri s-au interiorizat şi mai mult. Omul poate obţine mult, foarte mult, de când creştinismul ne-a lăsat documente precum Evanghelia după Ioan, pe care nu trebuie decât să le lăsăm să acţioneze interior în noi, să le lăsăm să devină vii în noi, ca să urcăm la anumite înălţimi. Astfel de scrieri precum cele pe care creştinismul le-a pus în mâna oamenilor nu existau înaintea apariţiei lui. Pe atunci trebuia să fii introdus în temple de iniţiere sau în lăcaşuri de cult secrete, unde, în funcție de popor, treptele de iniţiere inferioare cunoşteau cea mai mare diversitate. Puteţi însă să vă imaginaţi că după aceea se depăşea orice ţinea de caracterul particular al unei naţiuni. Treptele superioare erau de aceea la toate popoarele, chiar şi la popoarele din Antichitate, aceleaşi.

Aş vrea să numesc încă o dată cele şapte trepte de iniţiere existente în iniţierea persană a cultului lui Mithra. Acesta era un tip de inițiere răspândit în întreaga Asie de Sud-Vest, de asemenea în Grecia şi Roma, şi chiar în regiunile Dunării. El a continuat să fie practicat mult timp după ce creştinismul a luat naştere. Aceste şapte trepte au putut fi parcurse încă mult timp şi în cultele secrete şi în templele Egiptului, săpate adesea în stânci. Ele nu erau accesibile nimănui, cu excepţia celor care, ca discipoli şi iniţiaţi purificaţi, erau familiarizaţi cu acestea după probe severe. Mai întâi exista treapta de „Corb”. În calitate de „corb”, candidatul la iniţiere aducea în viaţa spirituală acele cunoştinţe ce puteau fi obţinute în lumea senzorială exterioară. Noţiunea de „corb” s-a păstrat în mituri şi legende. Aici există corbii lui Wotan, corbii lui Ilie. De asemenea, în legenda germană despre Barbarossa există corbi, care sunt intermediari între împăratul vrăjit în munte şi lumea exterioară. În Misteriile lui Mithra denumirea de „corb” era deci parafrazare a unui grad de iniţiere.

Al doilea grad era cel al „Ocultistului”. Aşa se numeau cei cărora li s-au încredinţat unele secrete oculte importante.

Al treilea grad era cel al „Războinicului”. Războinicii erau iniţiaţii în care Sinea superioară era resimţită în aşa măsură, încât le devenea accesibil înţelesul unor maxime de genul celor pe care le puteţi afla în capitolul doi din Lumina pe cale [ Nota 9 ] – „Dă-te din calea luptei care vine, şi astfel vei lupta şi tu, nu fi tu războinicul.” – Doar un iniţiat de gradul trei poate înţelege astfel de maxime. Prin aceasta nu se vrea a se spune că nu oricine îşi poate însuşi o anumită înţelegere. Fiecare om are o Sine superioară, şi dacă el este în stare să se dezică de Sinea sa inferioară şi ceea ce este ca Sine inferioară s-o pună în slujba Sinei superioare el poate într-un anumit fel să spună: Astfel şi tu lupţi, deşi nu tu eşti războinicul. – Omul ştie exact ce înseamnă această frază însă abia după ce atinge un anumit grad de evoluţie. Atunci anumite interese, pe care în mod obişnuit le numeai interese superioare, îşi pierd importanţa. Ele devin simple interese inferioare şi simpli slujitori ai „Războinicului”.

Cel de-al patrulea grad a fost atins când a fost cucerită o deplină armonie interioară şi linişte, echilibru şi forţă. Această a patra treaptă de iniţiere este denumită „Leu”. Un astfel de iniţiat a asimilat în sine în aşa măsură viaţa ocultă, încât se poate implica nu numai prin vorbe ci şi prin fapte pentru ce este ocult.

În tot acest timp conştienta omului ce trece prin aceste patru trepte avansează tot mai departe şi mai departe. Ea se identifică cu grupuri din ce în ce mai mari de oameni. Toate aceste expresii mai au şi o altă semnificaţie ocultă. Luaţi expresia „ocultul”. Omul obişnuit, pe care-l avem în faţă, prin ce se caracterizează? El se caracterizează prin ceea ce este înăuntrul său. În calitate de „corb”, în calitate de iniţiat de gradul întâi el caută să învingă doar cele dinăuntrul său. După aceea interesele sale îşi extind aria. Actele de simţire şi voinţă ale oamenilor din imediata sa vecinătate devin totodată simţirea şi voinţa sa. Expresiile s-au conturat în vremurile în care încă mai existau comunităţi de oameni ce erau privite ca neamuri, ca familii lărgite. Ce se spunea, de exemplu, despre un neam, despre o familie în ansamblu? Se spunea că membrii acestora sunt componentele unei familii sufleteşti ce merge în urmă până la o pereche comună de străbuni. O astfel de seminţie era privită deci ca o sumă de membri ai unui Eu ascuns, ca nişte membri ai unei familii sufleteşti.

Orice inițiat de gradul doi, „ocultul”, şi-a înnobilat Eul până la stadiul Eului comunităţii sale, astfel încât interesele acesteia au devenit interesele sale. În el putea trăi latura ocultă a unei comunităti de oameni. În felul acesta o astfel de comunitate omenească, al cărei Eu iniţiatul individual şi l-a însuşit drept Eu al său, devenea pentru el sediul său. Războinicul lupta pentru comunitatea mai mare. În vechea Palestină, cel ce se ridicase până la a primi în el un întreg trib, conştienţa unui întreg trib, Eul unui întreg trib, era denumit „Leu”. Leul din seminţia lui Iuda, această expresie îl definea pe cel ajuns la o astfel de treaptă de iniţiere, în care a putut prelua Eul întregului trib.

Iniţiatul de gradul cinci şi-a învins în aşa măsură personalitatea, încât a putut prelua în sine sufletul poporului. În el trăia spiritul poporului. În Persia un astfel de iniţiat era numit „Persanul”, în Grecia el s-ar fi numit, dacă ar fi fost acest obicei, „Grecul”. Ce înseamnă deci acest grad? Pentru el, tot ce este particular a dispărut, iar conştienţa sa a devenit identică eu a întregului. Aceasta este o conştienţă superioară.

Astăzi nu mai avem această situație. Datorită dezagregării oricărui fel de comunitate, noi ne îndreptăm spre cu totul alte trepte de iniţiere. Însă atunci când a luat naştere creştinismul, când era vorba de suflete aflate la gradul cinci de inițiere, ea avea încă importanţă. Despre acest lucru vă puteţi convinge în Evanghelia după Ioan. Vă rog să citiți capitolul l, versetul 45 din această Evanghelie.

„Filip îl găseşte pe Natanael şi îi spune: Noi am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi profeţii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate veni ceva bun? Filip zice către el: Vino şi vezi! Iisus I-a văzut pe Natanael venind către El şi i-a spus: Iată, un adevărat israelit în care nu este vicleşug.”

Natanael este desemnat aici drept un iniţiat de gradul cinci. El a cunoscut deci ceea ce constituie pentru noi oamenii forţa vieţii, a cunoscut Pomul vieţii. Anterior se luase deja cunoştinţă de fructul din Pomul cunoaşterii. Fructul din Pomul cunoaşterii se mănâncă atunci când, cu adevărat, poţi să-ţi spui ţie „Eu”. Când însă în om se trezeşte latura superioară, spiritualul din el, se poate întâmpla ca Dumnezeu să vrea să-l protejeze pe om. Iehova avea ca sarcină ca oamenii, după ce au gustat din Pomul cunoaşterii, să nu mănânce şi din Pomul vieţii, pentru care încă nu sunt maturi. Iniţiatul de gradul cinci învaţă însă ceea ce face inutilă grija şi ceea ce te ridică deasupra oricărei morţi şi deasupra a orice este trecător. Acesta este elementul spiritual. Cum poate acest element spiritual să se consolideze în om? Pentru cel ce pătrunde mai adânc în teosofie, acest element spiritual este ceva ce inundă întreaga lume. Pentru cel ce este în stare să privească în lumile superioare, tot ceea ce iniţial este un stadiu interior de evoluţie se exprimă şi în planurile superioare, mai întâi pe plan astral, sub formă de imagine. Când omul a atins gradul cinci de iniţiere el percepe pe planul astral o imagine pe care mai înainte nu o văzuse, şi anume imaginea unui copac, a unui pom alb care se ramifică. Acest pom din planul astral, pe care dumneavoastră trebuie să-l luaţi ca pe un simbol al treptei de iniţiere de gradul cinci, se numeşte Pomul vieţii. Se spune despre cel care a atins acest nivel că stă sub Pomul vieţii. Aşa a stat Buddha sub pomul Bodhi şi Natanael sub smochin. Acestea sunt expresii ce definesc imaginile de pe planul astral. Ceea ce poate fi văzut acolo sunt oglindiri pentru lucruri interioare, acum şi pentru lucruri corporal-interioare. Acest pom Bodhi nu este altceva decât reflectarea astrală a sistemului nervos omenesc. Omul care poate prin iniţiere să-şi îndrepte privirea spre interior îşi vede oglindită viaţa interioară – mergând până în corporal – în lumea astrală exterioară. Ceea ce vrea să se spună aici este înfăţişat în acel capitol al Evangheliei după Ioan care vorbeşte despre Natanael privit ca un iniţiat, ca unul care este avizat. Acest lucru trebuia remarcat: Noi doi ne înţelegem. „Iisus îi spune: Înainte ca Filip să te aducă te-am văzut sub smochin.” Aceasta înseamnă: Noi suntem fraţi ai gradului cinci de iniţiere. Este o scenă prin care iniţiaţii se recunosc. „Natanael îi răspunde: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel.” După cum vedeţi, recunoaşterea este îndeplinită. Iisus îi răspunde imediat la aceasta că el se va dovedi a fi nu numai un iniţiat de gradul cinci, ci chiar un altul. El spune: „Tu crezi pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin; lucruri şi mai mari vei vedea.”

Voi încerca în continuare să vă introduc în discuţia cu Nicodim, pe care o puteţi găsi în capitolul 3. Acolo se pronunţă acest cuvânt important: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din spirit, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” Ce înseamnă să te naşti din nou şi să vezi împărăţia lui Dumnezeu? –Aceasta înseamnă să ţi se fi trezit Sinea superioară, înseamnă să te naşti astfel încât sâmburele fiinţial veşnic să se fi trezit. Ce înseamnă să intri în împărăţia cerească? Înseamnă nu doar să vezi aici o oglindire a Devachanului, aşa cum vezi cu ochii fizici, ci să vezi nemijlocit această împărăţie. Acest lucru îl poate face numai acela care nu s-a născut doar pentru această lume fizică, ci se naşte a doua oară.

Luaţi comparaţia pe care eu am mai folosit-o deja, dar care este mai mult decât o comparaţie. Luaţi-o într-un anumit fel textual. A te naşte înseamnă să treci de la stadiul embrionar la stadiul în care percepi lumea exterioară cu simţurile. Cel care nu poate transcende stadiul embrionar nu va putea niciodată să devină matur pentru a se naşte. Cine cunoaşte această stare ştie şi că viaţa obişnuită este, pentru viaţa superioară, o viaţă embrionară. Aceasta ne introduce adânc în importanţa vieţii obişnuite. Cei ce-şi îndreaptă privirea spre lumea spirituală pot foarte uşor să dobândească convingerea că există o astfel de lume spirituală şi că omul este un cetăţean al acestei lumi; ei pot dispreţui această lume fizică şi crede că omul nu poate părăsi suficient de repede această lume, nu se poate mortifica suficient de repede pe cât ar trebui pentru a ajunge rapid în lumea spirituală. Aceasta nu este o cunoaştere justă. Ea este la fel de absurdă ca atunci când nu permiţi germenului omenesc să se maturizeze suficient şi încerci să-l aduci pe lume la două luni, de exemplu, lăsându-l să trăiască aici mai departe. Ca şi aici, trebuie să te maturizezi pentru lumea spirituală, să devii matur. Este ceea ce a atins cel ce şi-a dezvoltat deplin Sinea sa superioară. Locul unde poate fi realizat acest lucru este aici, în lumea fizică. Cel care şi-a dezvoltat deplin Eul aici este matur pentru a intra în împărăţiile cerurilor, adică de a se naşte din nou. Omul trebuie să treacă mereu şi mereu prin naştere şi moarte până să dea măsura maturităţii sale depline, să primească permisiunea de a intra în împărăţia spirituală şi să nu mai aibă nevoie de organe fizice. De aceea noi trebuie să înţelegem că tot ceea ce fac aici ochii şi urechile noastre, toate celelalte simţuri pe care le mai avem, sunt bunuri câştigate pentru viaţa superioară.

Sigur, noi am discutat de multe, multe ori că omul trebuie să-şi dezvolte simţuri superioare, că trebuie să-şi formeze chakrele sau roţile sfinte, care îl fac capabil să ajungă în lumea spirituală şi să o vadă. Dar prin ce anume ajunge să posede aceste roţi sfinte? Prin munca pe care o depune aici, pe planul tizic. Aici este locul unde se poate pregăti aceasta. Ceea ce noi prestăm aici ne pregăteşte organele pentru o lume superioară. Aşa cum omul este pregătit în pântecele mamei, la fel ceea ce trebuie să ne facă apţi de a privi şi a acţiona în lumile superioare este pregătit în trupul mare al Mamei cosmice, în trupul Mamei cea mare – şi aici ne aflăm atât timp cât ne petrecem viața noastră pe Pământ. De aceea sunteţi perfect îndreptăţiţi să vorbiţi de o lume superioară şi să o consideraţi superioară faţă de lumea noastră inferioară. Această expresie însă trebuie s-o luăm doar în sens tehnic. În principiu, toate lumile sunt expresii la fel de îndreptăţite ale inteligenţei supreme. Noi nu trebuie să dispreţuim nicio lume. Trebuie să ajungem să avem un raport just faţă de lumile inferioare şi un raport just față de lumile superioare. Acest lucru constituie premisa pentru capitolul 3 al Evangheliei după Ioan.

Trebuie să ne fie clar că Iisus îi vorbeşte lui Nicodim de o renaştere justă, şi el vrea să-l avertizeze că din această perspectivă viaţa obişnuită trebuie să se nască şi să fie privită ca o viaţă superioară. Cine citeşte în mod mai intim şi analizează mai exact acest capitol va vedea că aici tocmai despre aceasta este vorba.

Lucrul pe care îl reproşează cel mai des anumite cercuri teosofiei este că ea propovăduieşte reîncarnarea, maturizarea treptată a omului în vederea renaşterii prin vieţile pământeşti repetate. Se spune că creştinismul n-ar şti nimic despre această învăţătură a renaşterii. Un semn clar în acest sens există chiar în Evanghelia după Ioan. Iisus, când vorbea în cercul intim al ucenicilor, învăța despre reîncarnare. De exemplu, legat de capitolul 9 – Vindecarea în zi de Sabat a orbului din naştere –, putem afla un sens doar dacă avem în vedere doctrina reîncarnării. Trebuie ţinut seama că el folosea limbajul obişnuit din acea vreme. Pe atunci, în Grecia nu se obişnuia să se vorbească decât despre forța care-l străbate şi îl stimulează în forul cel mai intim pe om pentru a progresa. Forţa care îl plăsmuieşte şi îl dezvoltă pe om: aceasta era pentru greci, dar şi pentru toate celelalte popoare din acea vreme, Zeul. Acele timpuri nu cunoşteau încă un Dumnezeu pur exterior, un Dumnezeu de Dincolo. De aceea, ceea ce trăieşte în interiorul omului era denumit înainte de orice Dumnezeul din om. Aşadar, când se vorbeşte despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov se are în vedere Sinea superioară. Puteţi înţelege Vechiul Testament doar dacă ştiţi că Dumnezeu trebuie conceput în acest fel. Şi Iisus, atunci când se adresează cercului său intim de discipoli, vorbeşte despre Dumnezeul din om: „Ucenicii săi L-au întrebat spunând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? – Iisus a răspuns: Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu.”

Aceste trei propoziţii vorbesc destul de clar. Nu a păcătuit nici el, deci partea fizică, şi nici părinţii; ca urmare nici legea iudaică, cum că Dumnezeu pedepseşte păcatele părinţilor până la a nu ştiu câta spiţă, nu este valabilă. Însă lucrările lui Dumnezeu în om, respectiv ale Sinei din om, care trece prin toate reîncarnările, trebuie să iasă la lumină. Cuvintele pe care Iisus le-a rostit astfel către ucenicii Săi sunt cât se poate de clare. Dumneavoastră cunoaşteţi, desigur, interpretarea ortodoxă. Imaginați-vă că cineva ar vrea să înţeleagă ceea ce se spune aici: Prin orbul din naştere ar trebui să se reveleze Gloria lui Dumnezeu. – Aceasta presupune că dacă cineva a devenit orb faptul a fost aranjat pentru ca Iisus să-l poată vindeca, pentru a se putea arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Este acest lucru compatibil cu un creştinism profund înţeles? Nu, căci aceasta ar descalifica în sens moral creştinismul. În interpretare teosofică, acest orb are o semnificaţie mare, o semnificaţie frumoasă şi minunată.

Aşa se întâmpla mereu atunci când Iisus discuta cu cercul intim al ucenicilor. Că aşa era se arată mai ales într-o scenă pe care noi o numim Transfigurarea sau Schimbarea la faţă. Ea însă nu apare în Evanghelia după Ioan. Această scenă a Transfigurării o găsiţi la Matei în capitolul 17 şi la Marcu în capitolul 9. La Ioan nu o întâlnim. Singurul lucru pe care îl găsim la Ioan şi care ar putea avea o tangenţă cu cele de mai sus este pasajul din capitolul 12, versetul 28: „Tată, revelează-ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Eu l-am revelat şi iarăşi îl voi revela.” Și, în continuare, versetul 31: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar eu, când mă voi înălţa de la Pământ, îi voi trage pe toţi la mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară. Atunci i-a răspuns lui mulţimea: Noi am auzit din Lege că Christos rămâne în veac; şi cum zici tu că Fiul omului trebuie să se înalţe? Cine este acesta, Fiul omului? Atunci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi: Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă cuprindă întunericul. Cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.”

Scena Transfigurării o găsiţi la toţi evangheliştii, nu însă şi la Ioan. Acest fapt are darul să ne introducă ceva mai adânc în această scenă. Să ne lămurim în privinţa sensului exact al scenei Transfigurării. Ce se întâmplă aici? Iisus merge cu trei dintre ucenici, cu Petru, Iacov şi Ioan, pe munte, aceasta însemnând în sanctuarul interior, acolo unde eşti iniţiat în lumile superioare, unde deci se vorbeşte într-un limbaj ocult. Când se spune: Învăţătorul a urcat cu ucenicii Săi pe munte, aceasta înseamnă că El a mers în locul unde le-a tălmăcit parabola. Ucenicii au fost răpiţi într-o stare de conştienţă superioară. În această stare ei văd nu ceea ce este trecător, ci ceea ce este veşnic. Apar Moise şi Ilie şi între ei însuşi Iisus. Ce înseamnă aceasta? În ştiinţa ocultă cuvântul Ilie (Elias) înseamnă acelaşi lucru cu EL – ţelul, ţinta, calea. Moise (Moses) este cuvântul folosit în ştiinţa ocultă pentru adevăr. Aşadar, în apariţia triplă a lui Ilie, Moise şi, la mijloc, Iisus aveți adevărul originar creştin: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Iisus însuşi spune [ Nota 10 ] – acesta este un adevăr mistic creştin originar –: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

La baza tuturor acestor lucruri stă faptul că aici veşnicul stă faţă în faţă cu temporalul, că ucenicii pătrund cu privirea într-o lume aflată dincolo de lumea aceasta. Mai târziu ei i-au spus Învăţătorului: Toate acestea trebuiau totuşi să se întâmple abia după ce Ilie a revenit. – Ei vorbeau, aşadar, cu El ca şi când ar fi fost de la sine înţeles că există o reîncarnare, după cum şi în diverse alte locuri din Evanghelie este adusă în discuţie învăţătura despre reîncarnare. Ioan întreabă: Tu eşti Ilie reînviat? – Atunci îi spune lui Învăţătorul: Ilie a revenit – Ioan Botezătorul este Ilie, numai că oamenii nu l-au recunoscut. Nu spuneţi însă asta nimănui până ce eu nu revin. – Aici, în convorbirea intimă dintre Învăţător şi discipolul Său, aveţi exprimat adevărul general, plin de înțelepciune, religios al reîncarnării. În acelaşi timp este stipulat ca testament: Nu o spuneţi nimănui până ce eu nu revin. Această revenire trimite spre o epocă viitoare foarte îndepărtată, epocă în care oamenii Îl vor recunoaşte iarăşi pe Christos prin înţelegerea lor superioară. Dacă aşa va fi, El le va apărea lor din nou. Această epocă este pregătită chiar de către concepţia teosofică despre lume. Christos va reapărea în lume. Pentru acea epocă însă trebuie ca învăţătura despre reîncarnare şi karmă să fie păstrată ca învăţătură populară. Acum însă oamenii ar trebui feriţi să ştie ceva despre doctrina reîncarnării şi a karmei, prin aceasta ei fiind obligaţi să ia viaţa dintre naştere şi moarte ca pe ceva deosebit de valoros şi important. Oamenii trebuie să parcurgă toate stadiile experienţei de viaţă. Până în vremea lui Christos situaţia era de aşa natură încât se vorbea îndeobşte despre reîncarnare. Viața dintre naştere şi moarte era doar un episod trecător. Acum însă omul trebuia să înveţe să privească această viață de aici de pe Pământ ca pe ceva important. O formă radicală a acestei învăţături era învăţătura despre pedeapsa veşnică şi răsplata veşnică. Aceasta este o formă cu totul radicală. Ceea ce se urmărea era ca fiecare individualitate omenească, fiecare om-Dumnezeu să treacă printr-o încarnare în care să nu ştie nimic despre reîncarnare şi karmă, printr-o încarnare în care să recunoască însă viața dintre naştere şi moarte ca extraordinar de importantă.

Dacă parcurgeţi cărţile teosofice, veţi găsi că timpul între două încarnări este de circa cincisprezece până la optsprezece secole. Acesta este cu aproximaţie timpul de la naşterea lui Iisus până în prezent. Cei care au trăit în acea epocă apar acum din nou. Ei pot primi aşadar noua învăţătură acum. De aceea a fost pregătită concepţia teosofică despre lume pe muntele Tabor prin Christos Iisus. Dacă privim în mare istoria lumii, noi nu trebuie să credem că mereu avem de-a face cu ceva adevărat sau cu ceva fals, pe care îl putem critica. Nu se poate vorbi de ceva absolut adevărat şi de ceva absolut fals, ci de ceva ce este de folos oamenilor. Dacă eu aş sta aici şi aş avea în faţă un grup de băieţi nu mai mari de zece ani, şi le-aş preda matematică, ceea ce i-aş învăţa ar fi ceva adevărat – şi totuşi ar fi ceva nesăbuit. Eu trebuie să le dau oamenilor ceea ce le este de folos pentru o anumită epocă de evoluţie.

Aşadar, nu este just din partea noastră, ca unii ce trăiese mai târziu, să întocmim o scară de referință şi să spunem că Christos a propovăduit ceva fals. Nu, pentru ca să putem cuceri planul fizic ar trebui să considerăm importantă una dintre vieţi. Cu siguranță, înţelepţii-preoţi caldeeni au adus pe lume adevăruri spirituale măreţe. Ei au coborât pe Pământ o ştiinţă colosală despre lumea spirituală, însă ei trăiau cu instrumentele cele mai primitive, fără a cunoaşte forţele naturale cele mai generale. Mai întâi trebuia cucerit planul fizic. Pentru a realiza aceasta trebuia mai întâi armonizată întreaga lume de sentimente. Creştinismul a pregătit omenirea pentru a cuceri lumea fizică. Acest lucru a fost stabilit ca lege, a fost testamentul de pe muntele Tabor. Astfel, ceea ce stă la baza acestui testament are drept consecinţă ceva minunat.

Cel ce pătrunde mai adânc va ajunge şi la alte concluzii. Dacă vrem să înțelegem nişte documente religioase din vremurile în care nu se gândea materialist şi în care exista o cunoaştere adevărată despre lumea spirituală trebuie să ştim că felul de a gândi de atunci era cu totul altul, că omul, când vorbea despre om, o făcea în cu totul alt mod.

Acum aş dori să vă spun ceva ce pentru intelect este uşor de înţeles, însă pentru structura sufletească a omului de astăzi este mai greu. Epoca în care s-a creat Evanghelia corespunde zorilor creştinismului. Pe atunci se mai utilizau nume, precum cele pe care vreau să le dezvălui acum. Atunci nu te adresai organismului fizic. Omul din acele vremuri vedea prin organismul fizic spiritualul, lumea superioară vedea prin acest organism fizic. Sub un anumit nume el înţelegea şi resimţea cu totul altceva decât noi, astăzi. Printr-un nume se desemna ceva plin de sens. Imaginați-vă că pe cineva îl chema Iacov. Iacov înseamnă de fapt apă. Apa este expresia ocult-ştiinţifică pentru sufletesc, aşa că dacă eu îl numesc pe cineva Iacov spun prin aceasta că prin corpul său transpare elementul sufletesc. Într-o exprimare cu tâlc eu îl desemnez pe acesta ca pe unul aparţinând elementului apă. Dacă deci dau cuiva numele Iacov ca iniţiat, el reprezintă pentru mine simbolul apei (în ebraică – Jam). Iacov nu este altceva decât numele ştiințific pentru un iniţiat ce stăpâneşte în principal forţa apei oculte. Cei trei discipoli luaţi de Christos pe muntele Tabor şi numele lor ca iniţiaţi erau: Iacov, care înseamnă apă, Petru, care înseamnă pământ – stâncă (în ebraică – Jabasha), Ioan, care înseamnă aer (Ruach). Ioan îl desemnează deci pe cel care a ajuns la Sinea superioară. Aceasta vă conduce adânc înăuntrul învăţăturii oculte. Transpuneţi-vă în epoca în care oamenii nu aveau decât principiile inferioare, deci în cea de-a treia rasă originară, în epoca lemuriană a Pământului. Pe atunci oamenii nu respirau încă aer. Ei respirau prin branhii. Plămânii au apărut abia mai târziu şi odată cu aceasta şi respiraţia pulmonară. Acest proces a coincis cu fecundarea prin Sinea superioară. Aerul nu este altceva, conform principiului hermetic, decât „Cele de jos”, în comparaţie eu „Cele de sus” sau Sinea superioară. Dacă eu denumesc pe cineva Ioan, el este unul care a reuşit să trezească Sinea superioară, unul care stăpâneşte forțele oculte ale aerului. Iisus este cel ce stăpâneşte forţele oculte ale focului (Nur). Astfel, în cele patru nume dumneavoastră aveţi reprezentanţii pentru pământ, apă, aer şi foc. Acestea sunt numele celor patru [ Nota 11 ] care urcă pe muntele Tabor.

schemă

Dacă vi-i imaginaţi pe toți aceşti patru împreună pe muntele Transfigurării, aveţi totodată pe iniţiaţii ce stăpânesc cele patru elemente – stăpânii celor patru elemente: foc, apă, aer, pământ. Ce se întâmplă deci? Atunci a fost făcută dovada spirituală că prin apariţia lui Iisus se înnoia întreaga forţă a elementelor, într-un mod în care viaţa ce pulsează prin elemente traversează un punct nou, important în evoluţie. Aceasta este, din punet de vedere ocult, Transfigurarea. Dacă, acum, cineva cunoaşte Transfigurarea având în sine treptele apei, pământului şi aerului şi ajunge chiar la forţele focului, el este unul care a înviat din nou, care a suferit Răstignirea. De aceea, la ceilalţi evanghelişti această scenă nu este cu adevărat altceva decât o pregătire a scenei propriu-zise, mai profunde, a Răstignirii însăşi. În schimb, la Ioan totul ne apare pregătit. Scena pregătirii nu apare absolut deloc, ci doar moartea pe muntele Golgota. Jam–Nur–Ruach–Jabasha = INRI – aceasta este semnificaţia cuvintelor scrise pe cruce.

Puteţi să vă adânciţi astfel tot mai profund, niciodată nu veţi sfârşi tot ceea ce este de învăţat din scrierile religioase. Câteodată, când auzi aşa ceva, pare a fi o explicaţie forţată. Fiecare pas pe care dumneavoastră îl faceţi mai în profunzime vă va aduce însă dovada că nu este vorba de ceva căutat. Veți vedea că tocmai la explicaţiile comune se caută să se respingă în mod forţat „profunzimea”. Profunzimea există însă în aceste scrieri. Cine cunoaşte ceva poate întotdeauna să-şi spună: Probabil în ele va fi fiind cu mult mai mult decât atât; eu va trebui să mai învăţ mult. – Acesta este respectul pe care noi îl putem arăta scrierilor religioase.

Acest respect, această veneraţie este cel mai bun lucru pe care îl putem face, întrucât ea devine apoi forţa pe care noi o câştigăm din străfunduri. Vreau să mai fac o referire la o frază importantă. În Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 33, se spune: „Dar, venind la Iisus, şi dacă au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele. [...] Căci s-au făcut acestea”, scrie apoi în versetul 36, „ca să se împlinească Scriptura: «Niciun os nu i se va zdrobi»”. După cum ştiţi, aceasta aminteşte de un pasaj din Cartea a II-a a lui Moise [ Nota 12 ]. Deja şi acolo ea are, just înțeleasă, un sens profund. Aş dori să explic pe scurt şi acest pasaj, care are în el o simbolică profundă.

Dacă vă uitaţi peste tot în lumea în care noi trăim, trebuie să vă spuneţi că omul, aşa cum se prezintă el acum, întrupat în carne şi oase, nu are iniţial nicio putere asupra vieţii şi asupra a ceea ce se află deasupra vieții. Ceea ce stăpâneşte el este forţa lipsită de viaţă, forţa anorganică. Omul nu poate face să crească o plantă, nu poate s-o determine să crească mai repede. Pentru aceasta ar trebui mai întâi să-şi însuşească forţele oculte. Asupra ceea ce se află mai sus ca forţă de viaţă, deja omul nu mai poate exercita niciun fel de influenţă. Ceea ce poate stăpâni omul este lumea fără viaţă din exterior. Acolo îşi exercită el stăpânirea în munca de zi cu zi, în substanţele pe care i le oferă natura. El face opere de artă, tablouri şi imagini ale Celui preaînalt, însă nu le poate insufla viață. El nu poate decât să reproducă viaţa, să o imite. Nu poate decât să trezească senzaţia de viaţă în lumea nevie, chiar şi în operele de artă creştină cele mai sublime. Aceasta este realmente situaţia, deoarece omul a învelit forţa sa astrală şi eterică cu trupul fizic solid, dens. Prin aceasta el a dezvoltat o anumită relaţie cu lumea înconjurătoare exterioară, aceea de a fi stăpân doar peste neviu. Omul trebuie să se slujească de propriile sale instrumente fizice, iar acestea sunt stăpâne doar peste elementul lipsit de viaţă. Dacă ar fi să se trezească forţele superioare ce nu sunt legate de elementul fizic, omul ar deveni iarăşi stăpân peste viaţă. Oamenii pot deveni stăpâni doar peste forţele fizice, nu şi peste viaţa însăşi.

Acest lucru este în strânsă legătură cu faptul că trupul omului era odinioară plastic şi maleabil, însă acum a devenit din ce în ce mai rigid. Dacă vă întoarceţi înapoi pe firul evoluţiei, veţi vedea, că omul s-a schimbat complet. În epoca lemuriană sistemul osos nu exista încă. El s-a format abia mai târziu. Astfel, sistemul osos este ultimul venit în organismul omenesc. Acesta îi va aparţine omului până ce el ajunge să se spiritualizeze din nou, până ce ajunge să trezească din nou forțele interioare şi să înveţe lecţia pe care trebuie s-o parcurgă în corpul său condensat până la nivelul sistemului osos. Christos Iisus, prin misiunea Sa cosmică, este spiritul care S-a încorporat într-un astfel de trup, pentru a arăta din nou oamenilor drumul care duce din această lume într-o lume superioară. El este conducătorul, ghidul spre o astfel de lume superioară. Totodată, ceea ce trebuie să găsească drumul în această lume superioară este simbolizat prin elementul solid, prin scheletul omului. Pe vremea când omul arăta încă altfel, când nu avansase încă până la sistemul osos, el nu avea nevoie de un Mesia. El are însă nevoie de un Mesia, de un Mântuitor, tocmai pentru această epocă.

Aşadar, este clar că pentru neamul omenese actual nu intră în discuţie forţele din Iisus care au legătură cu lumea superioară. Modul de exprimare este acum acesta: scheletul este numit „exteriorul”, apa este numită „corp eteric”, sângele „corp astral”, şi apoi spiritul. De aceea la Ioan puteţi citi următoarele [ Nota 13 ]: Cele care dau mărturie aici sunt trei lucruri: sângele, apa şi spiritul. De aceea din trupul lui Christos poate să se scurgă sângele şi apa. Acestea nu intră în discuţie pentru ciclul actual de evoluţie a omenirii. În schimb, ceea ce trebuie să menţină întregul, ceea ce trebuie să-l înalţe pe om până la tronul Celui veşnic şi prin care trebuie învăţată lecţia trebuie păstrat neatins. Acesta este scheletul, simbolul neviului din natură. Prin sistemul osos a fost posibilă unirea lui Christos cu ciclul actual de evoluţie al omenirii. El trebuie menţinut până în epoca în care omenirea va fi atins treptele superioare. Aceste lucruri pot fi urmărite până la pasajul de care spuneam din Cartea a II-a a lui Moise. Aceasta o vom face însă cu o altă ocazie.

Astăzi am vrut să vă prezint încă un argument, încă un indiciu care să vă arate că Evanghelia după Ioan nu trebuie niciodată cercetată, că ea conţine forţă şi viaţă. Asimilând-o în noi, ea chiar dă forţă şi viaţă. Prin aceasta ea devine o scriere de căpătâi pentru toţi cei ce vor să pătrundă mereu mai adânc în creştinismul teosofic. Dacă deci va fi ca teosofia să acţioneze în slujba creştinismului, ea va trebui în primul rând să se conecteze la Evanghelia după Ioan. În afară de asta – de acest lucru trebuie să fiţi convinşi –, dacă aş vrea să explic integral Evanghelia după Ioan aş avea nevoie de o iarnă întreagă. Ar trebui să iau la rând fiecare frază. Aţi vedea atunci ce profunde sunt cuvintele care i se atribuie lui Ioan, adică celui care prin însuşi numele său indică că este un vestitor al Sinei superioare. El este reprezentantul aerului, cel care stăpâneşte forţele superioare şi care a scris Evanghelia după Ioan în urma contemplării Sinei superioare. Zadarnic şi fără sens ar fi să încerci să investighezi sau să faci o analiză critică a Evangheliei după Ioan cu forţele inferioare ale intelectului omenesc. În epoca noastră intelectul serbează mari triumfuri, însă Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă pentru intelect. Poate să o înţeleagă cu adevărat abia acela care a biruit raţiunea inferioară şi a putut-o canaliza în înălţimile forţelor spirituale, aşa cum a făcut-o Ioan. Teosofia nu alege cea mai bună cale dacă se hotărăşte să înceapă o analiză critică, intelectuală a Evangheliei după Ioan, ci doar dacă se va adânci fără niciun fel de oprelişti în profunzimile ei, prin aceasta ajungând chiar să o şi înţeleagă. Vom vedea atunci cum din Evanghelia după Ioan poate izvorî un spirit nou al creştinismului – nu doar spiritul creştinismului vechi ci unul al creştinismului viitor – şi că noi vom putea intui câte ceva din adevărurile profunde ale uneia din cele mai frumoase şi importante cugetări creştine, că ea ne va indica chiar prin gura creatorului creştinismului însuşi că creştinismul nu înseamnă doar ceea ce a trăit în trecutul îndepărtat, ci că aceeaşi forţă continuă să trăiască, căci adevărat este ceea ce a spus Christos: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.” [ Nota 14 ]