Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a III-a

München, 31 octombrie 1906

În conferinţa precedentă am aruncat o privire asupra a ceea ce este esenţa omului. Astăzi vom continua această analiză. Dacă am cunoascut sensul evoluţiei omeneşti, putem înţelege mai bine ideile ioaneice de bază. Capitolul introductiv este dedicat acestui curs evolutiv al omenirii. În primul rând el vrea să spună: Cel pe care eu vreau să vi-l fac cunoscut este acest Christos Iisus. În al doilea rând: Întregul mers al evoluţiei omenirii este influenţat într-un mod cât se poate de hotărât de către Christos. De la Christos încoace şi cursul evoluţiei fiecărui om a devenit cu totul altul. Noi trebuie să înţelegem cât se poate de clar paralela dintre cursul evoluţiei întregii omeniri şi cel al omului individual.

Cele trei mădulare fiinţiale superioare ale omului sunt încă nedezvoltate astăzi. Cu cât este mai înaltă natura lor, cu atât mai târziu are loc şi prelucrarea, cizelarea acestor mădulare. Să aruncăm o privire asupra evoluţiei omenirii pe Pământ de-a lungul diferitelor rase. Principalele rase ale perioadei arhaice sunt rasele polară, hiperboreană, lemuriană. În cadrul primei rase de bază se dezvoltă corpul fizic, în cea de-a doua corpul eteric, în cea de-a treia corpul astral sau corpul senzației. În epoca lemuriană omul ajunge până la acest stadiu.

În timpul epocii atlanteene, adică al rasei a patra de bază, din corpul senzației se plămădeşte sufletul senzației, în continuare sufletul înţelegerii şi în final, chiar spre sfărşitul Atlantidei, sufletul conştienţei-Eu, prin care se ridică cea de-a cincea rasă de bază, rasa noastră. Înainte de trezirea sufletului conştienţei, principalele facultăţi ale omului erau vorbirea şi memoria. Deocamdată el nu putea combina, nu putea face legături logice şi socoteli. Abia odată cu licărirea conştienţei în cadrul celei de-a cincea rase de bază, a cărei misiune este de a încorpora oamenilor Manas-ul sau Sinea spirituală, se poate vorbi de începutul dezvoltării lui. În zorii deşteptării Manas-ului se dezvoltă prima subrasă a rasei noastre de bază. Este vorba de cultura indiană prevedică. Ei îi urmează cultura persană, apoi, ca a treia cultură, cea caldeeano-egipteano-ebraică şi, ca a patra, cultura greco-latină. Noi înşine aparţinem celei de-a cincea subrase. Noi parcurgem a cincea treaptă a dezvoltării Manas-ului. Nouă ne va urma cea de-a şasea subrasă, cu alte sarcini, mai înalte, pentru evoluţia omenească.

Toate acestea au o misiunea comună, să dea expresie principiului Manas. Fiecare rasă face acest lucru într-un mod aparte. În particular, în fiecare din ele se întâmplă următoarele:

În cadrul primei subrase, corpul senzaţiei sau corpul astral avea ca sarcină efectuarea muncii generale de adaptare a Manas-ului. Corpul nostru fizic actual cuprinde o seamă de sisteme organice variate şi complexe. În epoca în care ne aflăm, acesta cuprinde sistemul osos şi muscular. Toate organele de simţ sunt plăsmuite de forţele corpului fizic. Corpul eteric stă la baza a tot ceea ce înseamnă sistem vegetativ, adică a organelor ce slujesc pentru hrănire, digestie şi reproducere. În tot acest complex corporal corpul astral inserează sistemul nervos. Mişcările inconştiente, reflexele, depind de sistemul nervos simpatic, care se întinde simetric pe cele două laturi ale măduvei spinării. Partea care se află în cavitatea stomacală noi o numim plex solar. În epoca lemuriană sistemul nervos simpatic reprezenta organul astral propriu-zis de percepţie. Pe atunci el avea o cu totul altă structură şi slujea clarvederii. Sub acţiunea sufletului senzaţiei a avut loc un proces de specializare, de separare a măduvei spinării, care ulterior, sub influenţa sufletului înţelegerii, a devenit creier, în timp ce cele două cordoane nervoase ale măduvei spinării au continuat să pulseze şi să se extindă oarecum la capetele lor. Creierul mare (encefalul) s-a format abia spre sfârşitul epocii atlanteene. Paralel cu această evoluţie avea loc o alta, şi anume dezvoltarea respiraţiei şi circulaţiei sangvine, a proceselor de nutriţie şi creştere.

La debutul celei de a cincea rase de bază, cel mai puternic dezvoltat la om era corpul senzaţiei, aşa încât în prima subrasă, cea indiană, Manas-ul a fost cufundat în corpul senzaţiei. Conducătorii acestei epoci au căutat să deştepte din nou în ei vechea clarvedere. Forţele superioare ale intelectului, care încă nu erau suficient de puternice, au fost lăsate deoparte. În felul acesta s-a dezvoltat, cu ajutorul sistemului nervos simpatic, o clarvedere de vis. Manas-ul s-a cufundat în sistemul nervos simpatic şi prin acesta în corpul senzaţiei. În felul acesta se explică toată acea lume minunată de reverie ce caracterizează vechea Indie, întreaga măreţie şi vastitate de cuprindere a brahmanului, dar şi modul crepuscular şi confuz de înţelegere al acestuia, starea de a fi în afara ta din vechiul sistem yoga.

În cadrul celei de-a doua subrase Manas-ul urcă o treaptă mai sus, până la nivelul sufletului senzaţiei. Vechii persani întruchipează cel mai bine acest suflet al senzaţiei. La ei Manas-ul sau Sinea spirituală trăieşte în sufletul senzaţiei. Prima expresie a acestui fapt este confruntarea dintre lume şi suflet, dintre lume şi Eu. Acest lucru este exprimat prin figurile spirituale ale lui Ormuzd şi Ahriman. Omul caută să învingă conflictul care apare prin aceasta, prin muncă. Nici aici nu există încă o activitate intelectuală, raţională, nu există încă facultatea combinatorie, aptitudinea de a socoti, însă vedem un puternic dualism în mit.

Cea de-a treia subrasă se exprimă prin popoarele egiptean, asirian şi israelian. Manas-ul sau Sinea spirituală urcă până la sufletul înţelegerii sau rațiunii. Manas-ul din el caută acum să înțeleagă lumea din jur prin raţiune sau intelect. Sau, cu alte cuvinte, omul tinde să găsească Manas în Cosmos. De aici rezultă sistemele pline de înţelepciune ale astrologiei caldeene, combinaţiile dintre legile veşnice ce conduc şi mişcă Cosmosul şi destinele oamenilor. Înțeleptul-preot caldeean priveşte în sus către stele, luând astfel naştere acea minunată ştiinţă despre mişcarea planetelor. Manas-ul se impune însă cu cea mai mare intensitate într-un singur popor, poporul ales. Israeliţii utilizează principiul manasic, astfel încât poporul însuşi este orânduit conform intelectului, ca o comunitate etnică închisă. Legile date de Moise sunt o reflectare a înţelepciunii stelare a preoţilor caldeeni.

În cea de-a patra subrasă, rasa greco-latină, Sinea spirituală urcă până la sufletul conştienţei. Abia aici avem o trezire a conştienţei, care, să zicem aşa, se apucă singură de chică. Conştienţa deplin trezită nu doar transpune în Cosmos intelectul şi sufletul său afectiv, precum în Legea lui Iehova, ci introduce întregul său Eu în zei, care apar sub formă pur umană, ca la poporul elen. Romanii însă îşi recreează un Eu al lor idealizat în statul lor. Aşadar zeii grecilor şi statul roman sunt imaginea a ceea ce Eul are în sine şi caută apoi să facă obiectiv.

Cea de-a cincea subrasă este rasa noastră anglo-germană, care trebuie să dea expresie Sinei spirituale în Sinea spirituală, Manas-ului în Manas. Aceasta înseamnă că omul va învăţa să înţeleagă ce înseamnă de fapt Sinea spirituală; omul se va situa înăuntrul Manas-ului. Manas-ul va acţiona în sfârşit în el însuşi. Doar foarte puțini înţeleg astăzi propriu-zis Manas-ul. A înţelege gândirea cu ajutorul gândirii, a lua gândirea din gândire, a închide cercul şarpelui cel din veşnicie, aceasta este misiunea celei de-a cincea subrase. Gândirea este organul prin care fiinţa omenească se cuprinde iniţial pe sine ca de pe o culme. Cartea mea Filosofia libertății are drept scop stimularea acestui proces în om.

Cea de-a şasea subrasă este cea care va urma. Sinea spirituală accede până la Budhi; atunci, în Manas, Budhi va străluci de sus în om, ca o lumină. Mai întâi însă Budhi este un dar de sus. Acestei lumini a lui Budhi care străluceşte în interior îi corespunde conceptul creştin de har. Începutul influxului acestuia în fiinţa omenească merge în urmă până la subrasa a patra. Momentul în care a început aceasta îl putem desemna drept începutul creştinismului. Iar cel care a coborât pe Budhi în sfera terestră a omului este Christos Iisus. Christos Iisus a apărut ca cel care a adus această forţă, până atunci complet străină.

Rezumând vom spune: Ceea ce şi-a însuşit omul în timpul celor cinci rase este Manas-ul – Manas-ul sau Sinea spirituală. Lui îi vine în întâmpinare, ca un dar de sus, Budhi, care corespunde ideii fundamental-creştine a harului. Acesta constituie deci tema Evangheliei după Ioan. Totuşi cum s-a făcut primul început în acest sens? Două lucruri trebuiau să se întâlnească pentru a face ca Budhi să devină într-adevăr activ: mai întâi oamenii trebuiau, ca purtători ai evoluţiei de până atunci, să aibă un organ plăsmuit din Manas pentru Budhi. Ei trebuiau să fie însetaţi după Budhi, însetaţi să depăşească ceea ce le oferea raţiunea. Dezvoltarea creierului, dacă nu are o legătură cu mădularele superioare, sfârşeşte întotdeauna într-o fundătură, ea nu depăşeşte dezvoltarea manasică, nu depăşeşte lucrurile astrale.

Au existat oameni care, pornind din Manas, au adus în întâmpinarea lui Budhi un organ sufletesc superior dezvoltat. Aşa trebuie să fie. Lumina poate să strălucească oricât de mult, dacă nu există un ochi care s-o vadă ea nu este percepută. La fel este şi cu Budhi. Exista un nume, un nume generic, pentru toţi oamenii care îşi dezvoltaseră un astfel de organ, care erau însetaţi după Budhi: Ioan. El poate fi la fel de bine folosit şi pentru Botezător. Sub raport spiritual, Christos şi Budhi reprezintă acelaşi curent.

Va trebui acum să luăm în considerare şi celălalt aspect: Manas-ul metamorfozează şi omul fizic. Treptat organele s-au anchilozat, treptat s-a încorporat măduva spinării în curs de întărire, formându-se centre de forţă noi. Acestor procese spirituale trebuia, ca întotdeauna, să le corespundă nişte procese trupeşti. Misiunea celei de a cincea rase de bază era de a fonda Manas-ut şi, corespunzător lui în corp, de a forma creierul. Celei de a şasea rase de bază îi revine ca sarcină fundamentarea lui Budhi, respectiv desăvârşirea organului inimii ca un muşchi complet voluntar. În cea de a şaptea rasă de bază se va înstăpâni Atmanul şi se va desăvârşi respiraţia.

Am văzut cum s-au format inima şi organele respiraţiei. În sistemul circulator, prin inimă s-a prefigurat evoluția Budhi. Inima se află deci abia la începutul evoluţiei sale. Anatomia stă în fața inimii ca în faţa unei enigme, căci lasă un gol în teoria despre ea. Inima este un muşchi cu striaţie transversală, aşa cum sunt toţi muşchii voluntari, ea fiind însă totodată un muşchi involuntar. Prin aceasta ea se comportă în virtutea faptului că este destinată să devină un muşchi voluntar, şi anume în viitor, atunci când Budhi va fi complet dezvoltat. Inima este organizată pentru viitor. Atunci ea va fi un organ deosebit de important. Aşa cum Manas-ul este întreţinut acum în om prin circulaţia sangvină, în viitor el va acționa în inimă şi din inimă.

Să analizăm evoluţia istorică de dinainte ca Budhi să fi luminat în lume şi după aceea. Să ne îndreptăm în primul rând atenţia asupra sângelui. Sângele este influenţat de sistemul nervos. Raportul faţă de sânge se va schimba abia pe măsură ce evoluţia manasică va avansa. În preistoria tuturor popoarelor avem fenomenul deosebit de curios al aşa-numitei căsătorii apropiate. Existau mici grupe de populaţii care, toate, practicau căsătoria între rudele de sânge. În fiecare popor întâlnim însă tranziţia spre căsătoria depărtată, amestecul de sânge fiind tot mai intens. Se venera totuşi un străbun comun din care se trăgeau cu toţii, de exemplu la triburile germanice strămoşul Tuisto [ Nota 23 ].

Legendele ne-au păstrat într-un mod fidel conflictele care au luat naştere prin ruperea tradiţiei căsătoriei între rudele de sânge. În căsătoria apropiată Manas-ul era dezvoltat doar în sufletul înţelegerii sau rațiunii. El acționează asupra sângelui prin terminaţiile inferioare ale sistemului nervos. Când apare căsătoria depărtată posibilitatea vieţuirii aspectelor localizate în sistemul nervos inferior se întrerupe: darul clarvederii dispare, iar contemplarea începe a se face din exterior. Omului îi era dat efectiv prin sânge sentimentul binelui şi răului. În cea de-a treia subrasă instinctul moral dispare, în locul lui apărând Legea. Instinctul moral iese din noaptea inconştientului. După trezirea deplină a conştienţei nu mai este posibilă cufundarea în sistemul nervos simpatic. Din acest motiv apare Legea şi, ca o abolire a acesteia, Lumina lui Christos, care avea să joace acelaşi rol hotărâtor pentru individ precum instinctul moral pentru comunitatea de rasă. Prin intervenţia lui Budhi apare o cotitură hotărâtoare. Instinctul moral încetează odată cu căsătoria la distanţă; avem apoi, ca o pavăză a moralei, Legea mozaică, şi în final creştinismul, Lumina lui Christos, conducerea spirituală.

Ceea ce era instinctul moral pentru un trib luat separat este Budhi sau principiul christic pentru întreaga omenire. În Christos acest fenomen a devenit carne. Christos a venit când legăturile de sânge tribale erau suficient de slăbite pentru ca Dumnezeui tribului să se poată transforma într-un Dumnezeu al tuturor oamenilor, când frăţia de sânge s-a extins până la a deveni datorie faţă de toţi semenii, când fidelitatea faţă de trib s-a extins la o fidelitate faţă de sine şi faţă de Dumnezeu. Ceea ce este lumina Soarelui pentru materie, ceea ce este adevărul inteligibil pentru intelect este Lumina lui Christos în cadrul lui Budhi, a harului venit de sus. Prin Budhi, tot ce a fost înainte, instinctul moral dat de legăturile de sânge şi legea preoţească, Moise şi orice autoritate tribală, ultima find Iehova, şi-a pierdut importanţa. Acum este valabilă fraza: „Cine nu-şi lasă tatăl şi mama şi fratele pentru mine nu poate să fie ucenicul meu.” [ Nota 24 ] Acest lucru înseamnă că cine nu uită vechile principii tribale şi nu extinde iubirea de sânge la toţi oamenii, acela nu-i poate urma lui Christos. Vechii zei tribali încheiaseră cu popoarele lor căsătorii de nedesfăcut, veşnice; ele trebuiau să piară odată cu popoarele lor. Christos prezintă în lume un spirit cu totul nou. Acest spirit a intrat în omenire şi s-a unit cu sufletul omenesc. El însoţeşte întreaga evoluţie. Cei care purtau numele de Ioan, conducătorii omenirii acelor timpuri, ajunseseră să resimtă cu cea mai mare intensitate un dor arzător după ceva aflat mai presus de simpla legitate şi dreptate. Aceasta înseamnă că ei însetau după noul Fiu al omului. Cel care a împlinit, care a satisfăcut acest dor, a fost Christos, Mirele întregii omeniri. Mireasa era omenirea. Astfel, Christos sau Budhi este în realitate Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu: „El trebuie să crească, eu însă trebuie să scad” [ Nota 25 ], aceasta a fost expresia lui Ioan Botezătorul.

Unul din simbolurile cele mai mari pentru această sărbătoare a nunţii este nunta din Cana Galileii [ Nota 26 ], un loc unde confluaseră tot felul de popoare într-un amestec internaţional pestriţ. Vedem cum acolo se serbează o nuntă. „Şi era şi mama lui Iisus acolo”, aşa se spune. În Evanghelia după Ioan niciodată mama lui Iisus nu este numită „Maria”, după cum nici autorul Evangheliei după Ioan, ucenicul pe care Domnul îl iubea, nu este numit „Ioan”. Mama lui Iisus este de fapt sufletul omenesc, iar acesta trebuie mai întâi să se maturizeze pentru ca Christos să poată acţiona în el. De unde şi cuvintele: „Femeie, ce am eu cu tine. Ceasul meu încă nu a venit.” Niciodată o individualitate atât de înaltă n-ar fi vorbit în felul acesta cu mama sa.

Capitolul 4 din Evanghelia după Ioan ni-l arată pe Iisus împreună cu femeia samarineană lângă fantâna lui Iacov. Aici îl aveţi pe Iacov, reprezentantul divinităţii seminţiei; fântâna: vechea tradiţie, din care trebuie să te adapi şi care nu mai satisface. „Şi i-a spus femeia samarineană: «Cum tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineană?» (Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii).” Aici aveţi Legea veche. În locul a ceea ce curgea ca sânge al seminţiei trebuia să vină însă un principiu de viaţă nou: Budhi. „Cel ce va bea însă din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică.”

Dumnezeul omului s-a unit cu sufletul omenesc, Budhi s-a coborât în Manas şi de aici încolo omenirea a putut să-şi soarbă conştienţa despre bine şi rău dintr-un alt izvor, izvorul „apei vii”, şi nu din fântâna patriarhului Iacov, care dă Legea mozaică. Căci în felul acesta şi nu în alt fel trebuie înţeleasă discuţia lui Christos Iisus cu femeia samarineană, lângă fântână.

Cine era Christos? Şi ce a făcut el pentru evoluţie? Acestea sunt întrebările mari, de care vrem să ne apropiem treptat. Multe lucruri sunt, probabil, încă greu de înţeles. De aceea trebuie ca abia treptat să se facă auzite sunete, care mai târziu să răsune mai puternic.

Prezentare schematică a subraselor (epocilor) rundei a cincea

Prima subrasă (indiană)

Sinea spirituală pătrunde corpul senzaţiei
A doua subrasă (persană)

Sinea spirituală pătrunde sufletul senzaţiei
A treia subrasă (caldeo-egipteană)

Sinea spirituală pătrunde sufletul înţelegerii
A patra subrasă (greco-latină)

Sinea spirituală pătrunde sufletul conştienţei
A cincea subrasă (europeană)

Sinea spirituală pătrunde Sinea spirituală, Manas-ul
A şasea subrasă (slavă)

Sinea spirituală pătrunde Spiritul vieţii, Budhi

De acum Budhi începe să radieze înăuntru.

În următoarea rundă (eră), cea de a şasea, Budhi ar trebui să facă tot ceea ce a făcut Manas-ul într-a cincea; în cadrul acestei a cincea rase de bază, către sfârşitul celei de-a patra subrase, arătătorul ceasului cosmic s-a oprit. Într-a şaptea rundă (eră) ar urma să fie dezvoltat Atmanul.

Schema pentru cele cinci rase de bază (ere)

Prima rasă de bază (polară)

dezvoltă corpul fizic
A doua rasă de bază (hiperboreeană)

dezvoltă corpul eteric
A treia rasă de bază (lemuriană)

dezvoltă corpul senzaţiei, corpul astral
A patra rasă de bază (atlanteeană)

dezvoltă conştienţa de Eu
A cincea rasă de bază (ariană)

dezvoltă Manas-ul, Sinea spirituală