Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a V-a

München, 3 noiembrie 1906

Cunoaşteţi pasajul din Evanghelia după Ioan [ Nota 35 ], care zice: „Căci Legea a fost dată prin Moise, însă harul şi adevărul au venit prin Iisus Christos.” Priviţi în continuare cum Christos Iisus aduce în contrast misiunea Sa cu ceea ce s-a întâmplat în pustiu: „Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Eu vă dau o altfel de pâine, eu sunt pâinea vieţii.” [ Nota 36 ] Moise a dat pâinea în pustiu, Christos dă pâinea vieții.

Să ne mai amintim încă o dată cum s-au plăsmuit cele patru mădulare ale entităţii omeneşti în diferite epoci. Eul a apărut drept conştienţă abia către sfârşitul erei atlanteene. Facultăţile manasice, Manas-ul, apar abia într-a cincea rasă de bază, mai exact în epoca indiană veche, înăuntrul sufletului senzaţiei. Într-o formă superioară Manas-ul apare la protopersani în sufletul senzaţiei. La caldeeni şi egipteni Manas-ul apare în sufletul înţelegerii sau afectivităţii.

Să lămurim ce înseamnă aceasta. Înţelepţii-preoţi caldeeni şi babilonieni priveau stelele altfel decât astronomii din ziua de azi. Ei vedeau în ele nişte lumi sufletesc-spirituale vii. Când vorbeau despre planeta Mercur ei aveau în vedere nu doar un corp material, ci spiritul lui Mercur – aşa cum procedăm noi atunci când desemnăm omul prin numele lui. Mişcarea stelelor, scrierea lor stelară, era pentru ei expresia a ceva spiritual. Aceasta înseamnă cunoaştere manasică, o pătrundere a spațiului cosmic cu gânduri.

Dacă înţelepţii-preoţi caldeeni se limitau la nişte corelaţii cereşti, înţelepţii egipteni au atras cele cunoscute de predecesorii lor în slujba unor chestiuni din ce în ce mai pământeşti şi a unor necesităţi animalice; ei au pus entitatea manasică în slujba materiei.

Luaţi bine aminte. Un exemplu în acest sens este construcţia lacului Moris. Prin aceasta egiptenii au amplasat un rezervor în deşert pentru regularizarea fluxului Nilului. Construcţia întregului Egipt s-a făcut în urma unei cunoaşteri manasice. Manasic înseamnă: pur spiritual. Entităţile manasice au fost puse în slujba necesităţilor omeneşti supreme. Tocmai acesta este caracterul sufletului înţelegerii, faptul că el utilizează înţelepciunea manasică şi prin aceasta caută să satisfacă nişte necesităţi şi dorinţe exterioare.

Astăzi, această evoluţie, bezna egipteană, întunecarea Manas-ului, a avansat şi mai mult. Este chiar atât de esenţial dacă omul îşi macină cerealele sale între două pietre sau dacă le comandă prin cablu la New York? În teosofie o astfel de legare a conştienţei superioare de scopuri animalice, pămâneşti, materiale, se numeşte Kama Manas. Vechile religii ar fi privit spre toate aceste cuceriri ale tehnicii noastre, ale transportului şi comerţului nostru, cu sentimente foarte alambicate. Ei vedeau această folosire de către om a facultăţii sale spirituale superioare în scopul satisfacerii necesităţilor lui naturale inferioare drept o profanare a lucrurilor sfinte. Aceasta era chiar mai rău decât atunci când un animal îşi foloseşte instinctul său, care nu slujeşte niciunui ţel superior, pentru satisfacerea nevoilor sale. Ea era resimțită ca o cădere, ca o violare a Manas-ului, ce este aici pentru scopuri superioare, ca o abdicare a spiritului de la menirea sa. Această abdicare se exprimă printr-o denumire curioasă: Egipt. Prin aceasta nu se are în vedere doar ţara. Denumirea este şi un simbol pentru o astfel de decădere; căci prima dată ea s-a produs în stil mare în Egipt. Aşadar cuvântul Egipt este folosit aici nu doar ca numele unei ţări [ Nota 37 ], ci şi pentru a desemna o anumită stare sufletească, de orbire a Manas-ului, în care natura superioară este pusă în slujba naturii inferioare. Aceasta nu vrea să fie o critică, ci o descriere faptică a evoluţiei spiritual-istorice.

A fost necesar să se parcurgă acest stadiu, Manas-ul a trebuit să se cufunde în cursul a trei subrase în forţe de natură inferioară, pentru ca apoi să învie din propria natură. În cadrul Egiptului s-a maturizat însă şi acel popor chemat să purifice, să zicem aşa, Manas-ul, să-l ridice la o conştienţă superioară. Poporul israelit a fost chemat să preia sarcina de a dezvolta, de a extrage Manas-ul din propriul popor. Iar marele misionar pentru aceasta a fost Moise. Israeliţii au fost transplantaţi în Egipt, unde au primit imboldul pentru Manas. Ieşirea din Egipt este totodată ieşirea Manas-ului în realitatea superioară.

Pentru a ajunge aici a fost nevoie să se întâmple ceva, ceva ce a acţionat în sens transformator asupra Eului. Moise devine mai întâi legiuitorul lui Israel. Cele zece porunci trebuiau să înceapă prin a lucra asupra Eului conştient. Dumnezeu trebuia să se vestească drept o expresie a Eului în om.

În capitolul 3 din cartea a II-a a lui Moise (Exodul) se povesteşte cum acesta, pe când păzea oile lui Jetro, zăreşte un rug aprins din care răsună vocea lui Iahve: „Eu sunt Dumnezeul Tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Aceasta reprezintă naşterea Manas-ului în conştienţa de sine. Moise îi spune lui Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să mă duc la faraon şi să scot pe copiii lui Israel din Egipt?” Dumnezeu îi răspunde: „Eu sunt cu tine. Iar semnul care îţi arată că eu te-am trimis este acesta: Când vei scoate poporul meu din ţara Egiptului vă veți închina lui Dumnezeu pe muntele acesta.” Moise întreabă în continuare: „Când voi veni în faţa copiilor lui Israel şi le voi spune: Dumnezeul părinților voştri m-a trimis la voi şi ei vor spune: Care este numele lui? ce să le spun?” Iar Dumnezeu îi răspunde: „Eu sunt Eu sunt-ul. Deci spune copiilor lui Israel: Eu sunt-ul m-a trimis la voi.” Aceasta este naşterea conştienţei clare de sine, care mai înainte trăia confuz.

Acum se pune problema descoperirii lui Dumnezeu în spiritualitatea sa; de a-l considera sacru şi în fapt pe Dumnezeul ce se vesteşte în interior. Legea se referă deja la ceva superior. Dumnezeul Iehova îi vorbeşte poporului [ Nota 38 ]: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, cel ce te-a scos pe tine din Egipt. Tu nu trebuie să ai alţi Dumnezei în afară de mine.” Poporul şi-a făcut însă un idol [ Nota 39 ], viţelul de aur, şi i s-a închinat lui, cu toate că i se poruncise să nu-şi facă idoli şi să nu folosească în mod abuziv numele lui. Dumnezeu a vrut deci să fie pentru ei Dumnezeul fără chip, Dumnezeul fără formă.

Dacă vrem să înţelegem mai îndeaproape tot acest proces, trebuie să observăm încă un lucru. Eul are de fapt o istorie lungă în evoluția omenirii. Pentru ca Eul să se poată naşte a trebuit ca şi corpul omenesc ce-i venea în întâmpinare să sufere o mulţime de prefaceri.

La vechii atlanteeni, o parte a capului eteric mai era încă în afara corpului fzic. Acestei părţi îi corespunde creierul nostru mare. Capul a trebuit să crească pe potriva corpului eteric, a trebuit să se maturizeze corespunzător spiritualităţii. Aceasta a fost premisa pentru ca şi conştienţa de sine să poată găsi o gazdă potrivită. Posibilitatea de a fi independent s-a ivit în cursul evoluţiei fizice în momentul în care pentru prima dată s-a putut sedimenta în om un sistem osos. Stabilitatea pe care a căpătat-o astfel omul este în strânsă legătură cu predispoziţia sa spre spiritualitate. Iar dacă ne uităm la cum va arăta omul în viitor, ne va fi cu atât mai clară importanța formării acestui sistem osos. Cum se va metamorfoza în viitor spiţa umană în ce priveşte trupul său, nu sufletul? El se va densifica din ce în ce mai mult. Omul îşi va stăpâni corpul său ca pe un instrument, din afară, precum stridia scoicile ei. Pentru a înţelege aceasta, nu trebuie decât să vă gândiţi la ce se întâmplă în starea de somn, în care sufletul dirijează organismul fizic din afară. În epocile viitoare sufletul va dirija în mod conştient corpul din afară ca pe un instrument al său. Structura osoasă este de aceea germenele, predispoziţia, pentru ceva măreţ, minunat. De aceea vechile precepte religioase spuneau: Păstraţi-vă intact sistemul vostru osos. Nu vă zdrobiţi oasele voastre. – Expresia simbolică a acestui fapt a oferit-o jertfa instituită în Egipt ca amintire pentru salvarea de la strangulare a primului născut la egipteni [ Nota 40 ], care a avut loc atunci. Ca semn exterior trebuie mâncat un miel, semnificative fiind aici cuvintele [ Nota 41 ]: „Si niciun os nu i se va zdrobi!” Astfel, în pasajul în care se instituie eliberarea prin Manas, în prescripţia privind ritualul sacrificârii mielului de Paşte, se indică în mod expres importanţa sistemului osos. – De asemenea, nici Mielului cel mare, Reprezentantului omenirii, lui Christos Iisus, nu i-au fost zdrobite picioarele – lucru de altfel obişnuit pentru ceilalți răstigniţi – „... pentru ca să se împlinească Scriptura, care spune: «Niciun os nu i se va zdrobi».”

Evreii au fost scoşi deci din Egipt. Să vedem dacă la o analiză atentă a Bibliei concepţia noastră se confirmă. Fără discuţie, cuvânt cu cuvânt! Aceasta este una dintre marile cuceriri ale ştiinţei spiritului, că poţi citi la modul concret indicaţiile privitoare la vechi acţiuni simbolice descrise în textele religioase. Poporul lui Israel merge în pustiu. Ce este pustiul? Când Eul se adânceşte în sine pentru a-l căuta acolo pe Dumnezeu, el trebuie să intre în pustiu, în singurătate, iar după trezirea Manas-ului omul trebuie să însufleţească din nou în el însuşi acest pustiu. Când copiii lui Israel cârteau [ Nota 42 ] fiindcă erau cât pe-aci să moară de foame, Domnul le-a făgăduit că în dimineaţa următoare vor avea pâine din belşug. În cealaltă dimineaţă, „iată, se afla pe faţa pustiei ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios, ca grindina pe pământ. Atunci israeliţii se întrebau unii pe alţii: „Man hu [ Nota 43 ] – ce e asta?” Aceasta este întrebarea pe care şi-o pune omul atunci când trebuie să recunoască ceva. Ei au numit hrana venită din cer „mană”, care este unul şi acelaşi cuvânt cu Manas. Desigur, filologii vor aduce o mulţime de obiecţii faţă de această explicaţie, însă aşa stau lucrurile. Misiunea poporului evreu a fost de a transporta în viitor Manas pur.

Ca să înţelegem mai bine acest lucru trebuie să ne apropiem puţin de ce vrea să spună un anumit mister, al patrulea din seria celor şapte mistere de neexprimat. Ieri au vorbit despre misterul numărului, astăzi vom încerca să descriem fugitiv cel de-al patrulea mister, cel despre naştere şi moarte.

Naştere şi moarte, ce sunt ele în sens ocult? O dată trebuie să-ţi limpezeşti acest lucru. Sunt ele întotdeauna legate în mod necesar de viaţă? Să privim înapoi în era prelemuriană, înainte ca omul să coboare în materia fizică grosolană.

Prelemurian
Lemurian
desen
desen

Atunci el avea un fel de corp de lumină şi de foc, era încorporat în materie eterică. Contemporanii lui pe Pământ erau ființe în corpuri fizice, aflate cu puţin deasupra animalelor. În corpul animal se formează un fel de cavitate, de scobitură. Omul eteric coboară în cavitate şi umple corpul fizic. Omul de lumină s-a condensat într-un om de aer, care acum intră în corpul fizic. În istoria creaţiunii (Facerea) acest moment este descris prin cuvintele: „Şi Dumnezeu a suflat peste el suflare de viaţă, şi el a devenit un suflet viu.” [ Nota 44 ] Odată cu respiraţia noi inspirăm efectiv corpul nostru eteric. Omul eteric s-a condensat până la nivel de aer, prin care s-a putut realiza legătura sa cu trupul pământesc şi el a intrat în plămâni. Cu fiecare respiraţie inspirăm realmente în noi corpul nostru eteric.

Întregul mod de viață era altul în epoca lemuriană timpurie decât mai târziu. Din corpul eteric al omului lemurian timpuriu se desprindeau continuu anumite părţi, alte substanțe eterice noi luându-le locul. Se petrece o continuă eliminare şi înnoire. În corpul eteric interveneau mereu modificări importante, corespunzătoare gradului de fineţe superior al acestuia; aceasta se întâmpla fără alternanţa bruscă a naşterii şi morţii. Aşadar, nu exista naştere şi moarte, ci doar o transformare. Starea de moarte şi naştere a putut apărea abia după intrarea corpului eteric în materie.

Naşterea şi moartea sunt, mai exact spus, o transformare a stării de conştienţă. Moartea poate şi trebuie să intervină numai acolo unde un suflet locuieşte într-un trup care, de fapt, îi este străin şi în care se foloseşte de organe străine lui. Conţinutul vital de până atunci al sufletului se desprinde în clipa în care corpul fizic a fost depus. Aceste două corpuri se supun unor legi şi lumi complet diferite, având în vedere că trupul aparţine pământului, iar sufletul lumii astrale. Omul-spirit, care vine de sus şi locuieşte în corp, primeşte acest corp la intrarea sa în lume, după care pământul i-l ia înapoi. Este ca şi când eu aş locui pe Pământ cu chirie: casa de închiriat se supune prescripţiilor şi legilor proprietăţii – la fel ca şi trupul pământesc. Prin intermediul lui omul poate privi în exterior. Această privire în exterior este condiţia primordială a cunoaşterii; de aceea naşterea şi moartea sunt inseparabile de actul cunoaşterii. Biblia afirmă aceasta prin cuvintele: „Ochii voştri se vor deschide şi voi veţi cunoaşte ce este bine şi ce este rău.” [ Nota 45 ]

Aşadar, Manas-ul a fost pregătit încă din Lemuria, organizat în aşa fel încât să facă faţă la ceea ce se dezvolta în regnurile inferioare. Prin simţuri Manas-ul intră în corpul fizic; prin Manas este provocată moartea, fără Manas nu ar exista moarte. Pasajul în care se spune aceasta în Evanghelia după Ioan este acesta: „Părinţii voştri au mâncat mană şi au murit.” Prin pâinea vieții nu se poate muri. Christos este cel care aduce din nou dezvoltarea eterică. Impulsul christic este pătrunderea în om a principiului Budhi.

Manas-ul este deci un punct de tranzit, care a avut loc când în Lemuria corpul eteric a intrat în corpul fizic. Budhi este introdus prin Christos în corpul eteric, însă din interior. Creştinismul aduce acest principiu al însufleţirii, al vivifierii dinăuntru spre afară. „Eu sunt pâinea vieții.” Atât timp cât în lume a domnit ataşamentul faţă de corpul fizic, principiul eredităţii, omul nu a avut nicio posibilitate să privească dincolo de moarte. Aceasta se întâmplă însă în momentul în care corpul vieții, corpul său eteric, este vivifiat dinăuntru spre afară de către Budhi, prin care Manas-ul primeşte Budhi. Moise este deci mesagerul Manas-ului, Christos cel care aduce Budhi. Pe această treaptă iniţiatul se poate afla în afara trupului său.

Şi acum să mai vedem un lucru: un popor este făcut a fi purtător al evoluţiei manasice, întreaga conştienţă a poporului este concentrată într-un singur iniţiat. În momentul în care poporul evreu era aproape să-şi irosească, să-şi compromită misiunea sa [ Nota 46 ], Domnul a spus: Pe ei îi voi stârpi, pe tine însă, Moise, te voi păstra, voi face din tine un popor mare. – Acest pasaj trebuie luat textual, este o iniţiere superioară a lui Moise. Prin aceasta, lui Moise i se încredinţează misiunea sa, fiind iniţiat cu o conştiență a poporului.

Un alt factor de cea mai profundă însemnătate îl constituie rolul pe care îl joacă sângele în procesul manasic, căci în sânge trebuie să se reflecte natural procesul care se întâmplă sus. Moise ia sângele de jertfă şi stropeşte cu el poporul [ Nota 47 ]. Acesta este semnul care arată adevărul unirii prin rudenia de sânge. Când Manas a primit sângele şi, de asemenea, Budhi, înţelegem pasajul din Evanghelia după Ioan care spune: „Cine mănâncă carnea mea şi bea sângele meu acela rămâne în mine şi eu în el.” [ Nota 48 ] Dacă Christos vrea să poată acţiona asupra omenirii, El trebuie să încheie cu ea o alianţă prin sângele Său. Pentru ca Christos să poată sădi în om Budhi a trebuit ca omul să primească sângele lui Christos în cadrul Cinei cea de taină.

Mai trebuie să analizăm acum câteva adevăruri cosmic-omeneşti – lumea este într-adevăr foarte complicată. Entităţile care astăzi sunt pietre, plante, animale stau într-o strânsă legătură cu omul. Omul nu este cea mai târzie făptură a Creaţiunii, ci cea mai timpurie. Vom face abstracţie astăzi de încorporările precedente ale Pământului şi ne vom ocupa de om.

Când Pământul a apărut din Pralaya şi s-a densificat devenind un Pământ eteric, el era alcătuit de fapt doar din corpuri omeneşti eterice, simbolic putând fi comparat cu o mură uriaşă. Pe atunci omul era o fiinţă complet spiritualizată, dotată exclusiv cu un corp eteric.

Următoarea stare a fost oarecum o separare a oamenilor eterici în două curente, unul urcător şi altul coborâtor. Din cel coborâtor provin animalele. Este ca şi cum noi avem doi fraţi şi unul devine mai puţin decât a fost tatăl şi unul mai mult. Tot astfel şi oamenii se împart în două grupe: oameni şi oameni degeneraţi, animalele. Mai târziu, aceste două grupe devin trei: se adaugă plantele. Ulterior se desprinde şi o a patra grupă, mineralul.

Întotdeauna când se adaugă un nou element fiinţial omul dezvoltă în sine o predispoziţie naturală nouă. În momentul în care se desprinde animalul, în om ia naştere senzaţia astrală, în momentul în care se desprinde planta apare creşterea eterică. În momentul în care se desprind pietrele microcosmosul formează oase. De fiecare dată când se dezvoltă un nou regn fiinţial în om ia naştere ceva similar, astfel că despre fiecare animal, plantă sau mineral se poate spune ce le corespunde în om. Leul există şi în om, însă biruit. De aici corespondenţele şi analogiile dintre organele corporale şi obiectele terestre, fie ele leu, mătrăgună sau azbest. Paracelsus spune [ Nota 49 ]: Afară, în lumea terestră, sunt doar litere, omul este sensul interior care le leagă, cuvântul lor. Întreaga natură nu este decât un om demontat în bucățele; în om avem cuvântul format, plăsmuit. Toate cele ce s-au separat din curentul evolutiv al omenirii nu au rămas în afara unei anume evoluţii; din contră, ele au atins chiar mai devreme decât omul nespecializat anumite ţeluri ale evoluţiei. De exemplu, pregătirea viitoarei durifcări a corpului omenesc; ea a fost atinsă în forma ei inferioară de mult timp de către plantele lemnoase. De asemenea, anumite otrăvuri ce prezintă un anumit devans în evoluţie faţă de om. Otrava pe care o găsim într-o plantă a avut-o şi omul în sine odată. Dacă omul s-ar fi dezvoltat în acelaşi sens ca aceste substanţe, atunci el ar putea secreta, de exemplu, arsen. Când omul se îmbolnăveşte de holeră, se instaurează aceleaşi simptome ca şi când ar fi luat arsen. Din acest motiv Paracelsus numea pe bolnavul de holeră Arsenicus [ Nota 50 ].

După cum lemnul, după cum otrăvurile sunt substanţe ce au devansat evoluţia omului, la fel şi sucul vegetal, vinul. Putem analiza şi mai exact acest lucru. Vinul, sucul care curge prin viţa-de-vie, este o evoluţie unilaterală a sângelui. Ceea ce respiră sângelc produce dioxid de carbon, alcool. Alcoolul este, să zicem aşa, sângele viitorului. Sucul de plantă ce emană dioxid de carbon este, comparativ cu sângele de astăzi, un fel de sânge al viitorului. Înrudirea dintre vin şi sânge o vieţuim din cunoaşterea cosmică. Christos poate să spună despre vin: Acesta este sângele meu. – Căci Christos este reprezentantul omenirii viitoare. Însăşi învăţătura Sa este un izvor viu, spre care omenirea avansează. Să ne gândim la parabola butucului şi a lăstarului viţei-de-vie [ Nota 51 ], la parabola transformării apei în vin. Butucul viţei-de-vie reprezintă doar o anticipare a evoluţiei, analoagă durificării anticipate a lemnului. În timp ce astăzi planta transformă în vin sucurile sale apoase, omul nu poate face deocamdată aşa ceva. El va putea transforma însă în viitor sângele său.

De aici se răsfrânge o lumină asupra misterului transformării apei în vin, la nunta din Cana [ Nota 52 ]. De ce tocmai în Cana Galileii? Galileea (= el gojim) este tărâmul amestecurilor de populaţii, al amestecurilor de rase. În acel loc a avut loc cel mai puternic amestec de rase care s-a petrecut vreodată, deci o ştergere a barierelor care separă popoarele; chiar în acest loc a avut loc o nuntă între persoane de sânge diferit. Mama lui Iisus, se spune, era şi ea de faţă, ca şi mai târziu de altfel, lângă cruce. Nicăieri în Evanghelia după Ioan ea nu este numită „Maria”. În schimb, celelalte două femei aflate sub cruce sunt numite explicit „Maria”, iar una dintre ele este numită Maria, sora mamei lui Iisus. Mama lui Iisus nu este Maria.