Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a VII-a

München, 5 noiembrie 1906

Astăzi urmează să ne preocupe treptele de iniţiere ale instrucției oculte apusene, aşa-numită rosicruciană. Tot ceea ce se menţionează în continuare nu trebuie sub niciun fel conceput drept prescripţii generale de viaţă; aceasta nu poate fi decât sarcina aceluia care se supune absolut de bună voie acestei instrucţii şi, cu ajutorul ei, se ridică din masa generală a omenirii, pentru ca mai târziu să poată da mai departe cunoştinţele cucerite. Dacă s-a hotărât pentru urmarea discipolatului, pentru el n-ar mai trebui să existe în niciun fel posibilitatea de a adresa vreo critică acestei discipline, genului de prescripţii pe care ea le dă şi comportamentului învăţătorului ocult. El trebuie să se încreadă experienţelor instructorului. Dacă acest lucru nu îi este posibil şi nutreşte o cât de mică urmă de neîncredere sau nemultumire fată de învăţătorul lui, atunci este mai bine să taie legătura între el şi învăţător. Căci numai o simpatie bazată pe încredere, o înclinaţie spre a recunoaşte autoritatea învăţătorului pot realiza relaţia justă față de învăţător şi îl pot ajuta pe discipol. Oricând discipolul are libertatea să părăsească instrucţia ocultă. Dacă vrea însă să se supună ei, atunci trebuie să-i fie clar că regulile respective sunt toate extrase dintr-un adevăr bine întemeiat şi date în sensul celor mai înalt evoluate individualităţi, pe care noi trebuie să le privim drept mari învăţători ai omenirii, şi că numai dacă urmează aceste reguli poate înainta. Trebuie, de asemenea, să-i fie clar că sute de oameni înaintea lui au verificat şi au urmat cu succes calea având aceste indicaţii.

În fiecare dintre cele trei căi discutate de noi, raportul discipolului faţă de învăţător este diferit. În disciplina yoga raportul dintre discipol şi guru este foarte strict: condiţia indispensabilă este o supunere absolută şi deplină faţă de guru. Pentru că la adoptarea căii indiene discipolul încă nu se orientează în lumile superioare, este necesar ca el să fie condus de gurul său personal.

În discipolatul creştin raportul este altul. Aici învăţătorul este îndrumătorul spre marele guru, spre Christos Iisus. Pentru discipol este neapărat necesară o legătură personală, un raport afectiv personal cu Christos Iisus. Dacă nu poate crede din toată forța sufletului în Christos Iisus şi în ceea ce a făptuit El pentru omenire, discipolul nu poate urma calea creştină.

La disciplina rosicruciană raportul este cel mai liber şi mai uşor. Învăţătorul este prietenul credincios, conducătorul discipolului său în cadrul limitelor mai înguste ale trăirilor oculte ale acestuia. El nu se interesează de viaţa sa, are încredere în el şi îi lasă deplina libertate. Niciodată nu există o constrângere sau un ordin, ci doar un sfat. Un raport de încredere prietenesc între învăţător şi discipol este însă necesar să existe aici. Fără acesta disciplina ar rămâne în domeniul manasicului, fără el nu ar putea fi nicidecum implantat Budhi. În disciplina ocultă este necesară forţa realizată prin existenţa raportului de încredere. Fără ea nu pot fi deşteptate forţele care dormitează în discipol.

S-ar putea crede, întrucât calea rosicruciană indică drept primă treaptă studiul, că această disciplină nu ar fi pentru oricine. Acest lucru nu este totuşi corect; ea este aici pentru orice om, chiar şi pentru cel mai simplu. Căci prin studiu se înţelege o teosofie populară şi tot ceea ce dumneavoastră puteți auzi şi citi aici în aceste conferinţe sau în scrierile spiritual-ştiinţifice, ale mele sau ale altora; acestea sunt deja un astfel de studiu. Este învăţătura ocultă elementară care i se dă omului. Prin ea omul trebuie să se elibereze de prejudecăţile vieţii, de sugestia ştiinței, care îl stăpâneşte complet şi care deja a pricinuit mult rău, care îi barează privirea lipsită de prejudecăți în deplină libertate, calea către lipsa de prejudecăţi pe care el trebuie să o găsească pentru a avea o judecată clară. În apus, gândirea liberă nu se mai foloseşte; aici totul este sugestie, dogmă prestabilită prin forţă şi autoritate. Această influenţă de tip sugestiv există chiar şi în noţiunile simple: sugestia venită prin savanţi, sugestia prin ştiinţă, sugestia ce porneşte de la fiecare individ. Viaţa noastră modernă este dominată de familie, de relaţiile reciproce dintre sexe. Teosoful trebuie să pătrundă însă mai profund în gândirea pregătitoare, logică, lipsită de senzualitate şi senzorialitate. El trebuie să se adâncească pe cât posibil în astfel de cursuri de gândire. Cele două scrieri, Adevăr şi Ştiinţă şi Filosofia libertății au fost scrise de mine în acest scop, pentru educarea acestui fel de gândire, pentru adâncirea în astfel de procese de gândire. Este mai puţin important dacă înţelegi conţinutul respectiv, important este să trăieşti în aceste cursuri de gândire. Este necesară o gândire liberă, ascuţită, rațională, întrucât ea conferă discipolului o anumită independenţă, însă această gândire este şi un îndrumător sigur pentru lumile superioare. În diverse lumi ne întâmpină de fiecare dată altceva, ceva nou; factorul comun în toate aceste lumi rămâne acelaşi, şi el este gândirea. Pretutindeni avem alte percepţii, alte trăiri, însă logica este în toate aceeaşi. Acest lucru se schimbă doar pe planul Budhi [ Nota 59 ]. În discipol apare acum o modificare importantă: gândurile sale se extind, cuprind alte cercuri cosmice. Gândurile obişnuite, gândurile pe care le are omul aici, nu sunt ceva mental [ Nota 60 ], ele se referă doar la planul fizic. Ele nu sunt decât imaginile-umbră ale realităţii mentale. Acum el se apropie de realitatea lor.

După studiu urmează imaginaţia. Fiecare trebuie să o cunoască, să o exercite o dată. Treptat, omul se eliberează de privirea senzorială searbădă a lucrurilor. El va încerca să vadă în ele doar expresia a ceea ce se află îndărătul lor, şi va începe să observe lumea în sens goethean, conform zicalei: „Tot ce e trecător e doar un simbol.” [ Nota 61 ] Discipolul trebuie să exerseze sistematic acest mod de gândire. Lucrurile trebuie să devină pentru el simboluri. Dacă privim un trandafir, el va fi pentru noi simbolul unei anumite forme de frumuseţe, brânduşa de toamnă, iarăşi, simbolul unei uşoare izolări melancolice în sine.

Şi tot aşa, la baza fiecărui lucru există o semnificaţie. Lucrurile sunt, aşadar, simboluri în realitate. Întreaga lume sensibilă este o iluzie, lumea spirituală este realul. Între oameni şi lumea spirituală trebuie să existe şi să se tindă spre o interacţiune, spre un schimb reciproc. Imaginile noastre mentale, viaţa noastră sufletească noi trebuie să le menţinem într-o stare fluidă, să nu le închidem în forme rigide. Când ai avansat în aşa măsură încât toate lucrurile îţi curg uşor prin suflet, ajungi treptat în situaţia de a avea experienţe de genul celor descrise în cartea Cum se dobândesc cunoștinţe despre lumile superioare? Astfel, dintr-o plantă se ridică o flacără de culoare albastră, din lucruri se ridică oarecum diverse proprietăţi ale lor, inundând spațiul.

În al treilea rănd trebuie să înveți scrierea ocultă. Aceasta ne ajută să înşirăm în mod corect, precum mărgelele pe o aţă, multiplele fenomene care apar. Scrierea ocultă nu este o invenţie arbitrară a cuiva, ci reprezintă curenţii care străbat lumea. Un lucru care joacă un mare rol în realitatea spirituală sunt două spirale răsucite una în alta, formând un vârtej. La rădăcina nasului se află în stare de germene floarea de lotus cu două petale, care în viitor se va dezvolta şi va deveni un organ de percepţie superioară. Acestui organ eteric îi corespunde, de asemenea, şi semnul de vârtej. Semnul este asemănător cu simbolul constelariei Racului, în care s-a aflat Soarele în perioada de debut a rasei atlanteene. În calendare mai există încă acest semn şi alte semne ale constelaţiilor zodiacale. Un semn foarte important în scrierea ocultă este caduceul lui Mercur cu şarpele încolăcit pe el. El este forma originară a consoanei S. Cine cunoaşte scrierea ocultă poate chema semnele respective sub formă de gânduri; în anumite cazuri el poate avea apoi putere asupra celorlalţi. În Evanghelia după Ioan 8, 3-11, unde este vorba despre Christos şi femeia adulteră, se spune: Christos scria cu degetul pe pământ semne ale scrierii oculte, pentru a produce în mulţimea celor care acuzau femeia formele de gânduri juste şi pentru a-i determina să aleagă fapta justă pentru clipa respectivă. „Cine este fără vină să arunce primul piatra asupra ei.” Christos încredinţează greşeala ei karmei, justiţiei compensatoare. Christos voia să spună: Fiecare faptă are în ea răsplata sa. „Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti.” O instrucţiune pentru a vedea aceste semne oculte o primeşte Moise în convorbirea sa cu Dumnezeu (Cartea a II-a a lui Moise – Exodul –, 3 şi 4). Prin ea Moise face cunoştinţă cu scrierea ocultă şi este dotat cu puterea care îl ajută să-şi împlinească misiunea. Faptul că a trebuit să-şi arunce toiagul, care a devenit şarpe, aceasta înseamnă că el a învăţat scrierea ocultă.

desen

Să ne reprezentăm un vârtej, şi să ne imaginăm cele două părţi ale lui în roşu şi albastru. Reţinem această reprezentare şi o îndreptăm spre inima proprie sau spre o inimă străină. Vom observa cei doi curenţi eterici ce stau la baza sângelui roşu şi sângelui albastru.

În al patrulea rând avem ritmul de viaţă. Pe el se bazează întreaga viaţă superioară. Natura şi Cosmosul cunosc numai legi ritmice. Orbitele astrale, fiecare floare, însăşi viaţa interioară a animalului cunosc un ritm exact. V-aţi putea imagina cumva o viorea care înfloreşte în luna august în loc de martie? În natură, pretutindeni există ritm. Însă cu cât ne apropiem mai mult de om cu atât ritmul se transformă în haos. Un adevărat noroc că copiii noştri mai au un orar săptămânal la şcoală. Omul trebuie să-şi impună singur un anumit ritm, să-şi creeze un nou Cosmos. Acest lucru se face prin acţiuni repetate zilnic, prin meditaţii făcute la o anumită oră a zilei, chiar şi printr-o reglare a procesului respiraţiei.

A cincea etapă este corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmos. Omul începe să se cunoască pe sine cu adevărat abia atunci când descoperă în sine ceva ce corespunde unei realităţi din macrocosmos. De unde poate şti omul când s-a desprins Soarele de Pământ? El poate afla acest lucru dacă se adânceşte în interiorul ochiului său. Un alt moment este cel în care omul a început să-şi spună sieşi Eu. Acest lucru s-a întâmplat în Atlantida pe vremea străvechilor semiţi, atunci când un anumit punct din capul fizic s-a suprapus cu un altul din capul eteric. Pământul era încă acoperit de o ceaţă groasă, iar anumite condiţii din afara şi din interiorul omului au corespuns reciproc. Un exerciţiu important constă în aceea că discipolul se concentrează pe un anumit loc dintre sprâncene şi se dedică unei reprezentări pe care i-o dă învătătorul său.

Într-o a şasea treaptă, contemplaţia, discipolul iese din sine şi îşi extinde conştiența asupra întregii lumi. Sinea superioară este în afara noastră, noi trebuie să o căutăm în toate fiinţele, căci toate suntem noi. Ea vorbeşte şi din Jupiter şi din Venus. Există teosofi care nu vor să caute divinul decât în ei. În realitate, ceea ce vorbeşte din ei este personalitatea inferioară. Un astfel de teosof se plimba cândva în sus şi în jos şi repeta mereu: Eu sunt Atman, eu sunt Atman. – Acesta era singurul lucru pe care îl ştia. Această clocire în tine însuţi nu duce la nimic. Noi suntem toate şi noi trebuie să ne adâncim în toate fiinţele. Adâncirea în interiorul propriu nu este decât o cale ocolitoare într-acolo.

Dacă ai ajuns atât de departe încât să poţi să te adânceşti în toate fiinţele ai ajuns la treapta a şaptea, cucernicia. Întreaga fiinţă a Cosmosului primeşte o fizionomie spirituală. Tot ceea ce omul vede în jurul său devine expresia a ceva superior. După cum lacrimile nu sunt doar nişte picături sărate având o anumită compoziţie chimică, ci expresia unei trăiri sufleteşti, tot aşa pătura vegetală a pământului este expresia sufletului pământului, care este o realitate. Unele flori ne apar ca nişte ochi ce privesc prietenos, altele ca nişte lacrimi ale spiritului pământului, care plânge datorită tristeţii ce domneşte în Cosmos. Este foarte adevărat ceea ce Goethe îi pune să spună pe Spiritul pământului:

În valul vieţii şi-al faptei durez, [ Nota 62 ]
Mă ridic şi cobor,
Pretutindeni în toate lucrez.
Naştere sunt şi mormânt,
O veşnică mare,
Mereu schimbătoare lucrare,
Viaţă în toate arzănd
Pe pământ şi-n văzduh –
La războiul în freamăt al vremii
Dumnezeirii îi ţes viu veşmânt.

Am luat cunoştinţă astfel de osatura disciplinei rosicruciene. Cărei discipline vă dedicaţi dumneavoastră, asta este mai puţin important. Puteți să vă dezvoltaţi forţele sufieteşti şi să dobândiți cunoştinţe despre lumile suprasensibile pe toate cele trei căi. Este bine însă dacă la alegerea căii ţineţi cont pe ce parte vă aflaţi deja la baza muntelui pe care vreţi să-l urcaţi.

Ce obţine discipolul când iniţierea l-a dus până acolo sus, în vârf? Obține ceva foarte real. Amintiţi-vă puţin descrierea entității omeneşti. Pe vremea lui Christos Iisus majoritatea oamenilor îşi dezvoltaseră o parte a corpului astral, o parte a corpului eteric. În ce-l priveşte pe iniţiat, situaţia era alta. Ce trebuia acesta să dezvolte, înainte de a fi admis pentru iniţiere? El trebuia să fi terminat de transformat întregul său corp astral. În corpul său astral nu mai exista nimic pe care să nu-l fi stăpânit. În general pasiunile îl stăpânesc pe om şi nu omul stăpâneşte pasiunile. Omul, dacă vrea să devină discipol spiritual, trebuie să-şi domine poftele şi pasiunile. Apoi el trebuie să înceapă să lucreze la corpul său eteric, trebuie să-şi metamorfozeze însuşirile temperamentale până într-atât încât să-şi poată modifica în mod conştient mişcările, mersul, scrisul etc. Nu este vorba deci doar de a deveni moral, ci trebuie să devii un cu totul alt om.

Dacă întregul corp astral a fost prelucrat de Eu, el devine Manas, Sine spirituală, se metamorfozează în Sine spirituală. Metamorfozarea corpului eteric înseamnă Budhi, el devine Spirit al vieţii. – Dacă iniţiatul începe să lucreze la metamorfozarea corpului fizic, el ajunge să influenţeze planetele şi se transformă pe sine în centru al forţelor cosmice; el dezvoltă atunci în sine Atman, pe Tatăl, Omul-spirit.

Prima dată omul depune o muncă inconştientă pentru transformarea corpului său eteric şi a corpului său astral. Aceasta se realizează în cursul evoluţiei generale a omenirii. Chela începe să-şi ia în propriile mâini această muncă. Printr-un exerciţiu neîntrerupt ajungi la un moment dat să metamorfozezi întregul corp astral. Atunci tot ceea ce există în corpul astral se poate imprima în corpul eteric. Acest lucru trebuie să se întâmple abia atunci şi nu mai înainte, căci altminteri ar apărea acolo nişte însuşiri rele. Cele dobândite trec apoi împreună cu corpul cauzal [ Nota 63 ] prin toate încarnările. Eternizarea, reînvierea celor conţinute de corpul astral este un proces extrem de important. Pe acestea el nu le poate arunca, de ele nu se poate debarasa în nicio Kamaloca, ci le poartă în sine pentru totdeauna. De aceea, purificarea prealabilă este foarte necesară.

În vechea iniţiere, imprimarea conţinutului corpului astral în corpul eteric se făcea aducându-l pe discipol într-o criptă, unde acesta era aşezat într-un fel de coşciug. Uneori el mai era legat de un fel de cruce şi transpus într-o stare de letargie, în care corpul eteric ieşea din corpul fizic simultan cu corpul astral. Ceva asemănător, şi anume ieşirea unei părţi a corpului eteric din corpul fizic, se întâmplă la amorţirea unui mădular al corpului; se poate vedea atunci partea respectivă a corpului eteric atârnând în afara corpului. Iniţierea în sine o facea un iniţiat de grad deosebit de înalt. Se mai făceau şi alte multe lucruri acolo, după reguli prestabilite. Un astfel de somn era ceva diferit de ceea ce înseamnă un somn obişnuit. În aşa-zisul coşciug rămânea pe loc doar corpul fizic, iar corpul eteric şi corpul astral ieşeau afară; era, aşadar, un fel de moarte. Această punere în libertate a corpului eteric era necesară, căci numai atunci corpul astral se poate imprima în corpul eteric. Această stare dura trei zile şi jumătate. Când novicele era dirijat apoi de către hierofante din nou spre corpul fizic, lui i se mai întipărea o ultimă formulă, prin care se trezea. Aceste cuvinte erau: „Eli, Eli, lama sabahtani!” [ Nota 64 ], ceea ce înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” În acelaşi timp, în faţă îi strălucea o anumită stea, Sirius în inițierea egipteană. Acum el devenise un om nou. Dintr-un motiv bine precizat corpul astral, complet spiritualizat, era numit acum cu un nume cu totul special: „feciorelnic”, „Fecioara Sophia” era numit acest corp astral. Corpul eteric, care primeşte ceea ce poartă în sine Fecioara Sophia, era numit „Duhul Sfânt”. Iar ceea ce rezulta din unirea celor doi, acesta era „Fiul omului”. Buna Vestire şi Naşterea lui Iisus din Nazaret au la bază aceste conținuturi misteriale.

Această trăire interioară s-a mai reprezentat simbolic şi printr-un porumbel, care pluteşte ca Duh Sfânt deasupra unui pocal. Acest moment este descris în Evanghelia după Ioan în capitolul 1, versetul 32: „Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel şi a rămas peste EL.” Dacă vă imaginați aceasta vieţuită pe plan astral, aveţi un eveniment real. Cel care a avut voie să transpună în mod exemplar în lumea fizică, în afara Misteriilor, aceste mari probleme acela a avut dreptul să iniţieze, ca iniţiator, şi pe alţii. Evanghelia după Ioan 11, 1-45, Învierea lui Lazăr, nu este altceva decât o iniţiere întreprinsă asupra lui Lazăr.

Nu putem aborda suficient de profund Evanghelia după Ioan. La fel şi atribuirea numelor este ceva extraordinar de important. Atribuirea numelor despre care se vorbeşte în Biblie este conformă ființei interioare a oamenilor. Un exemplu în acest sens sunt numele celor doisprezece apostoli. Ele fac trimitere la relația dintre ei şi Domnul, Christos, care este capul şi are drept semn Berbecul sau Mielul. Ioan înseamnă cel ce vesteşte Budhi. Omul poate fi împărţit în douăsprezece părţi, omul întreg este o sumă de doisprezece. Omul, aşa cum este el în prezent, a luat naştere treptat. De fiecare dată când Soarele intra într-o nouă constelaţie, în om lua naştere un organ nou. De exemplu, când Soarele se afla în semnul Leului s-a format inima. Când omul urcă pe o treaptă superioară, include în sine un suflet-grup. Aceste părţi ale omului dumneavoastră le regăsiţi în numele celor doisprezece apostoli, ele sunt încifrate în acestea. Cei doisprezece apostoli sunt în trupul colectiv al lui Christos ceea ce sunt cele douăsprezece componente fiinţiale ale omului într-un corp obişnuit. Partea care reprezintă Eul, în care domneşte egoismul, care îi aduce moartea lui Christos, este numită Iuda Iscarioteanul. La această atribuire a numelui s-a mai adăugat faptul că el ţinea punga cu bani, care simbolizează principiul inferior al avidităţii.

Importanţa acestei atribuiri de nume o puteţi vedea şi din faptul că însuşi cel care, în marele plan cosmic, este reprezentantul spiritual al evoluţiei omenirii primeşte numele de „Fiu al omului”. Tatăl său este „Spiritul sfânt” şi mama sa „Fecioara Sophia”. Şi iarăşi puteți găsi aceasta în Evanghelia după Ioan 19, 25-27, în scena de sub cruce: „Femeie, iată, acesta este fiul tău!” „Iată, aceasta este mama ta!” Autorul Evangheliei după Ioan, ucenicul pe care însuşi Christos l-a iniţiat, a luat înţelepciunea la sine şi a scris Evanghelia după Ioan, ce conţine înţelepciunea creştinismului.

Aceste lucruri nu avem voie să le uităm. Ele sunt în acelaşi timp realități, însă, ca atare, sunt expresia unor legături spirituale profunde.