Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a VIII-a

München, 6 noiembrie 1906

În aceste conferinţe am luat cunoştinţă cu modul de înălţare a omului spre vârful cunoaşterii şi înţelepciunii. V-am arătat că în Misterii deseori, cu ocazia iniţierii, se producea un fel de prefigurare, de prevestire a evenimentului din Palestina. Durata ceremoniei de iniţiere era prevăzută să dureze trei zile. Adesea, novicii care erau inițiaţi au pătruns în ceea ce se numeşte Misteriu. Cei deşteptaţi găseau în ei înşişi pe omul superior. Cel ce priveşte în lumile superioare este fericit (germ. selig), adică este pătruns cu suflet (germ. Seele). Acum a trebuit să devină fericit cel care crede şi nu vede. A venit momentul în care ceea ce mai înainte se petrecea în sufletul unui individ în cadrul Misteriilor să se petreacă pe scena istoriei, în faţa ochilor omenirii. Pentru a înţelege aceasta să vorbim mai întâi despre efectele iniţierii.

Omul de rând care, obosit după toată truda şi munca de peste zi, se cufundă noaptea în somn se află într-o stare asemănătoare plantei. El nu mai simte nimic, nu mai ştie nimic despre sine. În acest timp corpul astral lucrează asupra corpului fizic pentru a-i regenera forţele consumate. Când omul are încă un ecou al vieţuirilor în corpul eteric şi corpul fizic din timpul nopţii, spunem că somnul i-a fost animat de vise. De cele mai multe ori însă, la oamenii de factură medie, aceste imagini rămân confuze şi neinteligibile în amintire.

Pentru discipol situaţia este alta. Noi deosebim trei stări de conştienţă: conştiența clară de zi, conştienţa de vis şi somnul fără vise. Când discipolul începe să devină conştient de ce se întâmplă cu corpul său astral în timpul somnului el trebuie să vieţuiască mai întâi faptul că visele pot fi revelaţii dintr-o lume superioară. Omul are acum două conştienţe; în timpul somnului conştienţa de Eu şi conştienţa astrală sunt întrerupte. Dacă se fac un timp mai îndelungat exerciţiile corespunzătoare, în cele din urmă apare ceea ce se cheamă continuitatea, conştienţa continuă. Ea se face simţită în mod treptat. La început, când se trezeşte, discipolul are senzaţia unui înnotător care iese din apă şi îşi aminteşte nişte lucruri ce nu se întâmplă niciodată pe Pământ. Din marea lumii astrale se ivesc încontinuu detalii noi. Această capacitate de percepţie şi de amintire a discipolului se dezvoltă la început foarte lent. Mai târziu el realizează că conştienţa diurnă trece de la conştienţa de veghe la conştienţa continuă. Tot ceea ce a perceput în timpul nopţii, lumea în care a trăit şi evenimentele ei, el le poate aduce acum în această lume fizică. Pentru el începe perioada în care fiecare plantă devine expresia unei entităţi spirituale a pământului, un mădular adevărat al unui mare Spirit al pământului. Ca om pământesc el este cetăţean al acestei lumi, iar ca om spiritual cetăţean al unei lumi spirituale. În sufletul său trăiesc şi ţes curenţi spirituali, fiinţe spirituale, care apar acum şi îi devin conştiente. Conştienţa sa creşte împreună cu cea a celorlalţi oameni.

Imaginaţi-vă Pământul ca pe o fiinţă conştientă. Dumneavoastră toţi veţi ajunge cândva la această conştienţă pământească. O comparaţie adevărată ar fi să spunem că omul şi conştienţa sa sunt o reflectare a unei conştienţe mari a Pământului. Este o iluzie să crezi că omul are o conştienţă şi că ea îi este proprie doar lui. Omul este abia pe cale de a deveni una cu Pământul şi cu conştienţa acestuia, deci de a deveni un fiu al Pământului, aşa cum este Chela, într-o mare măsură. Reprezentantul acestei unice şi mari conştienţe pământeşti este Christos Iisus. El a reprezentat, în postura de Cuvânt devenit carne şi sânge, conştiența pământească şi a omenirii, la care cândva toţi oamenii se vor înălţa. Christos Iisus, ca Primul născut, este cel care ne conduce spre viaţă, lăsând să treacă această viaţă spre ceilalţi oameni şi făcând apoi ca ei să atingă mai repede această stare. Ceea ce se spune despre Christos, că a atârnat pe cruce, că a îndurat această suferinţă şi altele înainte, relatate de Evanghelia după Ioan, exprimă faptul că cel care a suferit toate acestea poartă în pieptul său conştienţa Pământului.

Întreaga Evanghelie după Ioan vorbeşte într-un limbaj imaginativ ciudat. Să luăm un exemplu. Ce înseamnă: discipolul pe care Domnul îl iubea? – Imaginaţi-vă că autorul Evangheliei după Ioan spune despre el însuşi „pe care Domnul îl iubea”, „care stătea la pieptul lui Iisus”. Acest discipol este reprezentantul exterior al inimii. În spiritul ei, Evanghelia după Ioan trebuie privită în ambele sensuri.

Să luăm capitolul 13: Spălarea picioarelor. Ce semnifică această spălare a picioarelor? Omul este o fiinţă dublu ancorată, este o fiinţă duală: cu capul este îndreptat spre soare, cu picioarele este îndreptat spre pământ (13, 1-20). Ce trebuie să mai devină curat la om? Partea aferentă pământului, aceea mai trebuie purificată de către reprezentantul omenirii desăvârşite (13, 8-10). Petru, care înseamnă stâncă, este partea îndreptată spre pământ. Pentru ca şi ea să devină curată, ea trebuie să fie spălată de către Christos. De aici şi cuvintele lui Christos: „Dacă partea ta pământească nu va fi spălată, nu vei avea parte de mine.” La răspunsul lui Petru: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”, Christos îi spune: „Cine este spălat nu trebuie să-şi mai spele decât picioarele, căci este tot curat. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toți.” Christos ştia bine cine urma să-i aducă moartea: Iuda Iscarioteanul, reprezentantul principiului egoist.

Şi, în continuare, versetul 18: „Cel care mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele.” Cum poate Iisus, El, care are conştienţa întregului Pământ şi care simte Pământul ca pe propriul Său trup, să spună aceste cuvinte? El o poate spune. Transpuneți-vă în conştienţa Pământului aşa cum v-ați transpune în conştiența unui om. Dacă Pământul ar avea o conştienţă, el i-ar spune omului: „Cel care mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele.” Christos are această conştienţă, Christos, ca reprezentant al întregii conştiențe pământeşti, are voie să spună asta.

Ce se va împlini când acea iubire, pe care el a transpus-o exemplar în viaţă, se va extinde cândva în întreaga omenire şi când toţi oamenii vor deveni fraţi? Un lucru va fi aici ca prototip. Oamenii şi-au împărţit bunurile pământului între ei, însă un lucru nu poate fi împărţit: Acesta este învelişul exterior al pământului, atmosfera terestră. Şi aşa cum această „cămaşă” a pământului nu poate fi împărţită, la fel şi bunurile vor fi în viitor în comun. Acest lucru este exprimat, de asemenea, simbolic la Răstignirea lui Christos prin împărţirea hainelor sale între ostaşi (19, 24). Cămaşa lui Christos Iisus, ca înveliş al conştienţei pământeşti, este dintr-o bucată şi nu este cusută. Haina de deasupra, ce este împărţită în patru părţi, reprezintă prin această împărţire cele patru continente principale, cămaşa dintr-o bucată este atmosfera ce nu poate fi divizată. Sublimul, care este imanent creştinismului, latura morală şi spiritual-cosmicul, exprimate atât de grandios în Evanghelia după Ioan, reies din faptul că în toate exprimările, în toate manifestările lui Christos Iisus se indică acelaşi lucru: în viitor se va trăi aşa cum ne-a arătat Christos Iisus.

Ceea ce a făcut Christos Iisus atunci când a împlinit cuvântul: „Eu sunt pâinea vieţii” (6, 48), această hrănire a celor cinci mii, nu reprezintă doar un eveniment petrecut în prezentul de atunci, ci un eveniment de importanţă durabilă, profundă. Pământul este corpul lui Christos Iisus: cele câteva grăunţe, discipolii, vor fi multiplicate. Prin aceste lucruri este mare creştinismul, prin faptul că partea fizică şi cea morală se acordă într-un mod atât de minunat. Cel mai minunat monism este redat în creştinism în felul arătat de Ioan.

De asemenea nu există nicio contradicţie între creştinism şi karmă. Creştinismul a apărut într-un moment în care avea ceva de oferit omenirii bolnave, pe moarte. El a adus atunci viaţă, şi încă mai trăieşte şi acum. Înaintea creştinismului a fost o perioadă în care doctrina despre reîncarnare era un bun general-omenesc. Omul privea viaţa sa prezentă doar ca ceva trecător: sclavul egiptean, care avea parte de soarta cea mai dură, se pleca adânc şi îşi spunea: Este o existenţă între multe altele. În aceasta găsea el consolare, speranţă şi forţă pentru prezent şi viitor. El îşi spunea: Viaţa mea este acum întunecată, mai târziu se va lumina. – Sau: Aceasta mi-am atras-o prin vina mea proprie, acum o voi duce şi o voi face mai bună.

Printre popoarele care trăiau atunci într-o cultură exterioară primitivă, servindu-se de cele mai simple unelte, găsim o cultură spirituală înaltă. Pe atunci omul nu era încă atât de ataşat de pământ. Pentru aceasta el trebuie mai întâi educat. Cucerirea lumii materiale, tot ceea ce avem noi astăzi în jurul nostru, n-ar fi fost posibil dacă omul n-ar fi învăţat să iubească pământul. A fost nevoie de aceea ca să-i fie abătută privirea de la vieţile sale pământeşti repetate. Faptul că pentru o perioadă s-a pus în centru viaţa unică reprezintă o pedagogie creştină înţeleaptă. Acest lucru trebuia să fie astfel pentru ca adevărul reîncarnării să-i fie redat mai târziu omului pe o treaptă superioară. De aceea în cuvântările sale pentru popor Christos nu vorbeşte despre aceasta, o face însă în cercul intim al discipolilor săi, cărora le spune despre existenţa karmei.

În lumea morală totul se întâmplă conform legăturii dintre cauză şi efect, iar îndreptarea ţine de ceea ce este săvârşit prin intermediul celei mai profunde şi mai pure fiinţe pământeşti. Tot ceea ce a făcut omul este înscris în scrieri oculte, în Cronica Akasha. Când odată, în viitor, ea va fi înţeleasă nu va mai exista pedeapsă lumească. Felul în care va funcţiona justiţia în viitor este arătat de Christos în capitolul 8, versetele 1-11 din Evanghelia după Ioan: Este vorba despre episodul adulterei. Ceea ce spune şi face acolo Christos vrea să arate că în Cronica Akasha a pământului este înscris tot ceea ce a făcut omul. Pronunţarea sentinţei este încredinţată direct legii karmei, ce se împlineşte prin ea însăşi, Christos însuşi este conştienţa vie a Cronicii Akasha a pământului. De aceea judecata îi este încredinţată lui de către Tatăl, şi el are putere să ierte păcatele şi să le ia asupra sa (5, 21-23): „Căci după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cine nu Îl cinsteşte pe Fiul, nu Il cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis.”

În Christos trăieşte întreaga karmă pământească a oamenilor, el este întruparea vie a karmei pământului. De aici provine învăţătura creştinismului despre raportul personal, viu al omului cu Christos, care dă totodată conştienţa că Christos iartă păcatele, că într-un fel sau altul compensarea trebuie căutată în Christos Iisus. Mântuirea, salvarea, trebuie căutată în el, el reprezintă justiţia pământească. Studiind în felul acesta Evanghelia după Ioan şi adâncindu-vă mereu şi mereu în ea pentru a o pătrunde mai mult, cel puţin în acea parte pe care o puteți înţelege teosofic, veţi ajunge să înţelegeţi orice frază din ea.

Omul urcă încet spre conştienţa superioară. La început el încă mai deosebeşte: pe mine mă doare, eu mă bucur. Dacă omul a depăşit această etapă urcă, prin iniţiere, o treaptă mai sus, de la conştienţa fizică de zi cu zi la conştienta astrală, în care lumea astrală îi apare într-un fel de tablouri vii. În înţelepciunea orientală se deosebesc cinci astfel de trepte de conştienţă. Prima este conştienţa fizică obişnuită = Jagrata; cea de-a doua, conştienţa de vis = Swapna; cea de-a treia conştienţă, conştienţa devachanică = Sushupti; a patra este conştienţa Turija; a cincea, conştienţa Nirvana.

Pe prima şi cea de-a doua treaptă nu se poate face deocamdată altceva decât să-ţi aminteşti cele trăite în somn; aici nu ai încă cunoaşterea care intervine pe treapta a treia, cea a conştienţei devachanice. Această treaptă se încheie după ce discipolul vieţuieşte, în afară de lumea astrală, şi lumea pur spirituală. Dacă prin aceasta îşi poate umple conştienţa diurnă şi poate vedea astfel lumea străbătută şi îmbibată cu spirit, el a atins treapta Turija. Dacă ajunge să perceapă esenţa originară a lumii, el a atins Nirvana.

Când Christos spune: „Eu sunt înainte ca să fi fost Tatăl Avraam”, El indică faptul că în El trăieşte o conştienţă superioară. Când mulţimea vrea să-L omoare cu pietre, El „iese afară din templu” (8, 58, 59), ceea ce înseamnă că se ridică la o conştienţă la care urmăritorii lui nu au acces.

Cel care se ridică la o conştienţă superioară trebuie să-şi purifice toate componentele fiinţiale şi să arunce afară tot ceea ce-l trage în jos. În rasa a şasea, din templul corpului vor fi eliminate mentalitatea de zaraf, spiritul de comerţ şi speculă, aviditatea după bani. Acesta este sensul curăţirii templului şi totodată un simbol pentru viitorul omenirii. După alungarea speculanţilor şi neguţătorilor, Iisus spune: „Dărâmaţi acest templu, şi în a treia zi îl voi ridica din nou.” Şi în continuare se spune: „El însă vorbea despre templul trupului Său” (2, 14-21). Am vorbit deja de cele trei zile cosmice. Vechea ordine trebuie să piară, şi într-a treia zi cosmică se va ivi un corp ce nu mai conţine latura inferioară.

Să ne amintim totodată că atunci când Chela ajunge la un grad înalt de măiestrie este pus pentru trei zile şi jumătate în mormânt. Templul corpului îi este dărâmat şi apoi reconstruit. Aşa se întâmplă lucrurile pentru individ şi aşa s-au întâmplat ele pentru omenire în ansamblu prin moartea lui Christos şi învierea Sa. În Evanghelia după Ioan dumneavoastră trebuie să presimţiţi răsfrângerea în multe direcţii a luminii din propoziţii, căci aceste propoziţii au un sens profund şi multiplu, ce îmbrăţişează întregul mister al lumilor.

În cadrul iniţierii sufletul este separat de trup, însă acesta este conştient în lumile superioare. Nicodim vine la Christos „noaptea”, deci nu în timpul conştienţei diurne (3, 1-21). Christos îi spune: „De nu se va naşte cineva din apă”, adică din lumea astrală, ce este vieţuită ca o plutire pe valuri, „şi din Duh” – Devachan – „nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”, deci nu va vieţui lumea spirituală. El vrea să spună aici că atât timp cât conştienţa de zi tace, adică în timpul iniţierii. Fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan înseamnă ceva profund, iar tălmăcirea acestei Evanghelii nu sfârşeşte niciodată.

Scopul acestor ore a fost ca dumneavoastră să vedeţi cum trebuie înţeleasă această carte stranie. În cadrul lor trebuie să se fi profilat felul în care trebuie noi să o folosim. Să sperăm că am reuşit să v-o aduc mai aproape.

Şi eu trebuie să spun aici la fel: „Mai am multe să vă spun, însă deocamdată voi nu le puteţi duce.” [ Nota 65 ] Christos a fost născut din Mama Sophia. Ioan, adică Lazăr, autorul Evangheliei după Ioan, a luat-o la el şi noi trebuie să studiem încorporarea ei, cea a Fecioarei Sophia, dacă vrem să găsim acolo mijloacele de a forma în noi Christosul interior. Dacă vom folosi fiecare verset în mod meditativ, vom putea vieţui faptele la care aceste versete fac referire, şi atunci vom înţelege sensul extraordinar de profund al acestei Evanghelii. Ea ne indică totodată modul în care se prezintă evenimentul cel mai mare al istoriei, evenimentul din Palestina, în stările spirituale cele mai înalte în care l-a văzut Ioan.

Singurul mod de a înţelege Evanghelia după Ioan este prin cercetare spirituală şi prin concepția spiritual-ştiinţifică despre lume. Nouă trebuie să ne fie din ce în ce mai clar modul în care trebuie să lucrăm la înţelegerea spiritului cel mai profund de pe Pământ. Christos reprezintă pentru noi o fiinţă cum n-a mai fost o alta pe Pământ. La sfârşitul zilelor Pământului „Cuvântul” va fi din nou ultima expresie pentru entitatea spirituală a lui Christos. Christos se va încorpora atunci în toţi oamenii. Posibilitatea de a se încorpora în carne nu i-o putea da decât o fiinţă superioară. Dumneavoastră n-aţi putea vedea niciodată Soarele, dacă nu aţi avea ochi. Cine a făcut însă ochiul omului? Soarele! Christos este Soarele, pe care sufletul omenesc trebuie să-l primească în sine cu ajutorul ochiului prin care noi Îl privim pe Christos. Evanghelia după Ioan este acest ochi. Acesta însă n-ar putea vedea fără adevăratul Christos Iisus, care mai întâi a deschis acest ochi discipolului pe care Domnul îl iubea, pe care El însuşi l-a trezit, care a fost discipolul intim al Său. Astfel, în Evanghelia după Ioan sentimentul nostru se înalță, pe aripile gândirii, simţirii şi voirii, pe căile pe care ni le deschide cunoaşterea spirituală.