Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


EVANGHELIA DUPĂ IOAN, CA DOCUMENT INIŢIATIC

Prima conferinţă. Primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan
Köln, 12 februarie 1906

Teologia actuală face o distincţie riguroasă între primele trei Evanghelii şi Evanghelia după Ioan. Primele trei sunt numite Evangheliile sinoptice. În schimb ultima este considerată adesea drept poem didactic care nu ar avea valoare istorică. Hotărâtor este însă faptul că, în tot ceea ce se referă în Evanghelii la Christos, avem de a face cu un simbol profund, şi că simbolul este în acelaşi timp o realitate istorică importantă. În realitate, primele trei Evanghelii se disting de Evanghelia după Ioan prin aceea că provin de la ucenici mai puţin profund iniţiaţi, dar Evanghelia după Ioan provine de la ucenicul cel mai adânc iniţiat.

Numele lui Ioan nu este menţionat chiar deloc în mod direct în Evanghelia după Ioan, ci el este desemnat drept ucenicul pe care Domnul îl iubea. Această desemnare este o expresie-cheie pentru iniţiatul cel mai profund. Faptul că anumiţi ucenici sunt cei mai intim iniţiaţi, se desemnează prin aceea că se spunea: Domnul îi iubea.

Ucenicul care a scris Evanghelia după Ioan descrie mai întâi o vieţuire proprie. Capitolele unu până la doisprezece sunt trăiri în lumea astrală, capitolele treisprezece şi următoarele descriu trăiri din planul devachanic. Acest lucru este foarte important şi semnificativ. Ioan descrie trăirile din planul astral fiindcă el este de părere că ceea ce a realizat Iisus Christos aici pe Pământ nu poate fi înţeles decât dacă priveşti aceasta în lumina spiritualului. Ce a făcut, ce a spus Maestrul, omul poate înţelege dacă el se transpune într-o stare mai înaltă. Printr-o evoluţie lăuntrică omul poate ajunge la faptul de a vedea efectiv în lumea astrală. La aceasta se ajunge printr-un mod de meditaţie foarte precis. Omul trebuie să se izoleze de lumea exterioară. Apoi el trebuie să lase să se ridice în suflet adevăruri eterne. O nouă lume se înalţă atunci de jur-împrejurul lui.

Ce a făcut Iisus Christos pe Pământ putea fi evaluat în mod corect doar dacă omul se transpunea într-o lume superioară. Cele vieţuite de om în mod fizic cu Iisus erau inteligibile doar dacă erau mai întâi percepute pe plan astral. Dacă omul voia să vieţuiască ce făcuse Iisus Christos, atunci trebuia să se transpună printr-o meditaţie creştină adecvată într-o stare prin care ajungea la înţelegerea sufletească a lui Christos.

Aceasta exprimă Ioan mai întâi în Evanghelia sa, în introducere. Este o rugăciune meditativă, de la început şi până la propoziţia „întunericul nu cuprinde Lumina”. Dacă sufletul vieţuieşte ce se află în aceste propoziţii, atunci sunt trezite puterile pentru a înţelege conţinutul capitolelor unu până la doisprezece. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul”. Acest adevăr vechi a fost înfăţişat clar în toate vechile misterii, şi mai ales în cele de nuanţă egipteană.

Cuvintele umplu spaţiul aerian, altfel noi nu le-am auzi. În spaţiul aerian există formele cuvintelor pe care le rostim. Dacă, în timp ce eu vorbesc, aerul ar putea fi adus brusc la încremenire, atunci undele care vibrează în aer ar cădea jos ca nişte corpuri solide, încremenite. Învăţătorul din misterii îl lămurea pe discipol astfel: Aşa cum omul vorbeşte şi îşi trimite lăuntrul său în aer, aşa a vorbit şi sufletul cosmic înlăuntrul unei materii foarte fine, în materia Akasha, iar aceasta a devenit după aceea solidă. Totul, de jur-împrejurul nostru, este Cuvânt condensat al lui Dumnezeu. Aşa spunea Învăţătorul din misterii; lumea de jur-împrejur este un Cuvânt îngheţat al lui Dumnezeu, un Logos îngheţat. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. El era încă în el, era însă în lăuntrul său, era el însuşi un Dumnezeu. Apoi el a umplut spaţiul şi a încremenit. Acest Logos este acum conţinut pretutindeni. Pretutindeni, de jur-împrejurul nostru, noi avem cristalele Logosului. Dar în timp ce ia fiinţă viaţa, Logosul se trezeşte oarecum din starea de amorţeală. În om, el devine lumina cunoaşterii. Când cunoaştem, atunci Dumnezeu, care mai întâi a coborât în lume, ne întâmpină din această lume. Omul trebuie să vieţuiască complet în lume, pentru a pătrunde atât de profund în ea încât să observe că Logosul trăieşte în lume.

Ceea ce s-a petrecut la început, a fost dezvoltarea omului fizic. În acest om fizic a intrat omul spiritual. Aici a strălucit Lumina în întuneric. Dar întunericul, mai întâi, nu a cuprins-o. Apoi, în evoluţia în continuare a omului, apare conţinutul clarviziunii astrale. Atunci, lui îi devine clar cine era Iisus Christos şi ce semnifică învăţătura sa: faptul că pe atunci era timpul potrivit de a crea un Adam inversat. Omul a coborât în corp şi prin aceasta s-a ivit naşterea şi moartea. Lumina pătrundea în întuneric.

Apoi omul a trebuit să fie condus iarăşi în sus, la înţelegerea faptului că viaţa este biruitoare asupra morţii. A apărut Înainte-mergătorul, Ioan Botezătorul. Botezătorul propovăduia că tradiţia, care se află încă întru totul sub semnul a ceea ce au creat odinioară puterile divine, va fi acum schimbată cu o nouă Împărăţie. Până acum se spunea: Dumnezeu vă va distruge dacă acţionaţi împotriva Legii sale. Noua Împărăţie este însă aceea pe care omul o poate vieţui în sine însuşi, când îl vieţuieşte pe Dumnezeu. Ideea Vechiului Testament este: Noi trebuie să ne supunem poruncii Dumnezeului nostru. Noul Testament spune: Omul trebuie să-l urmeze pe Dumnezeu de bună voie în lăuntru. Aceasta este iubirea Binelui. Ea este propovăduită mai întâi în mod profetic; ea trebuie să crească. Christos, reprezentantul noului, trebuie să crească, iar Ioan, care este doar Înainte-mergătorul său, trebuie să se micşoreze.

Aici se ating două mari momente. Aceasta apare în viziunea lui Ioan. Aici totul apare în stare metaforică. În acelaşi timp însă, în faţa ochiului spiritual al lui Ioan apare şi adevăratul Botezător şi misiunea sa istorică. Acum îi apare întreaga misiune a creştinismului. Pe aceasta o descrie el în capitolul al doilea.

Să privim înapoi în timpurile străvechi, în acele timpuri care existau cu cel puţin două mii de ani înainte de Christos. Atunci existau înţelepţi care ajunseseră atât de departe încât au fost iniţiaţi în misterii. Un anumit simbol era în acest sens, jertfa apei. Preoţii înţelepciunii foloseau apa drept simbol. Există o lege, anume că omul se izolează de lumile spirituale superioare prin intermediul alcoolului. Dacă omul vrea să trăiască sus, în lumile spirituale, atunci el nu are voie să bea vin, şi nici vin de jertfă.

Prin nunta din Cana este caracterizată misiunea creştinismului. Înţelepţi preoţi antici posedau învăţături spirituale sublime, care fuseseră date din cea mai profundă cunoaştere. Dar cultura păgână antică nu deţinea o anumită învăţătură: cucerirea lumii fizice. Uneltele erau încă extrem de primitive, întreaga cultură exterioară era primitivă. Oamenii nu aveau încă legătura nemijlocită cu ceea ce se întâmpla aici, pe Pământ. Pentru ca omul să înveţe să stăpânească Pământul, trebuia să se limiteze la fizic. El trebuia să devină puternic şi să sfinţească omul inferior.

Această cultură este pregătită prin intermediul marilor Învăţători, care arătau importanţa planului fizic. Arta egipteană este grandioasă în concepţia ei spirituală, dar nu ca organizare a planului fizic. Întreaga artă greacă este o coborâre a omului în planul fizic. Dreptul roman este de asemenea ceva ce coboară omul în planul fizic. Cultul lui Dionysos se află în legătură cu toate acestea. Chiar şi reprezentantul vinului este înfăţişat ca zeu. Introducerea vinului în evoluţia omenirii este înfăţişată într-o formă măreaţă în povestirea nunţii din Cana Galileii. Într-adevăr, este vorba de a arăta că apa este superioară vinului. Dar fiindcă omul trebuia să fie condus în jos în planul fizic, a fost transformată apa în vin.

Astăzi noi am coborât cu toată organizarea noastră în planul fizic. Dacă, alături de cultura planului fizic, nu funcţionează şi o cultură morală, atunci cuceririle pe plan fizic acţionează distructiv. Prin evoluţia moralităţii omul va putea crea complet alte forţe decât cele care există acum în planul fizic. Keely [ Nota 17 ] a pus motorul său în mişcare prin intermediul vibraţiilor pe care le-a provocat în organismul său. Asemenea vibraţii depind de natura morală a omului. Aceasta este o primă rază a dimineţii pentru ceea ce va apărea drept tehnică a viitorului. În viitor vom avea maşini care ajung în mişcare doar atunci când din om vin puteri morale. Oamenii imorali nu vor putea pune în mişcare astfel de maşini. Mecanismul pur mecanic trebuie să fie transformat în mecanism moral.

Concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume pregăteşte această înălţare. Creştinismul trebuia să-i conducă pe oameni mai întâi în jos. Acum creştinismul trebuie să conducă omenirea din nou în sus. Vinul trebuie transformat iarăşi în apă.

Privirea lui Ioan depăşeşte realitatea fizică. Ceea ce a făcut Domnul, misiunea Sa, a apărut ucenicului Ioan în imaginea nunţii din Cana Galileii. În felul acesta trebuie înţelese primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan. Acolo nu scrie că Maria i-a cerut să o facă, ci mama lui Iisus. Avem de a face aici cu un mod mistic de exprimare. Prin „mamă” se înţelege, în mistică, ceea ce trebuie să fie fecundat, când omul se înalţă pe o treaptă superioară. Iisus trebuia să aducă întreaga conştienţă a umanităţii de până acum, la o treaptă superioară. Întreaga conştienţă a omenirii îl invită să o aducă pe o astfel de treaptă. De aceea putea spune Iisus: Femeie, ce am eu de a face cu tine? – Iisus nu i-ar fi spus mamei sale aşa ceva.

În a treia zi era o nuntă. Asta înseamnă că Ioan a stat timp de trei zile în somnul iniţiatic. Atunci a avut loc viziunea nunţii din Cana Galileii. În timpul somnului de trei zile, el trecea prin ceea ce se desfăşura în faţa lui în lumea spirituală. În a treia zi, el a trăit viziunea nunţii din Cana. Toate cele ce urmează, sunt evenimente pe care el le vede în viziune astrală.

În al treilea capitol urmează discuţia cu Nicodim. În viziunea astrală, lui Ioan îi apare mereu Domnul însuşi. Ceea ce trebuie să se întâmple cu Ioan, îl întâmpină în discuţia cu Nicodim. Domnul se exprimă clar. Mai întâi, Nicodim nu-l înţelege. Trebuie să-i fie clar lui Ioan însuşi – i se lămureşte în viziune – că este vorba despre o moarte a omului inferior şi despre o înviere a omului superior. Lui îi devine clar, în mod treptat, cine este de fapt Iisus; că în Iisus trăiesc puterile originare ale lumii, ale Tatălui lumii. De aici modul de a vorbi al lui Christos despre Tatăl. Puterea forţelor oculte pe care le are Iisus îl întâmpină pe Ioan drept imagine astrală reflectată a evenimentelor reale. Totul s-a petrecut în mod real, dar Ioan le vieţuieşte în viziune astrală. Aşa cunoaşte Ioan, prin Domnul însuşi, cele mai profunde adevăruri.

În capitolul al patrulea urmează întâlnirea cu femeia samarineană. Domnul îi spune: „Cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău”. Ea trebuie să fie înălţată până la Sinea superioară. Pentru asta, ea trebuia să treacă prin trupurile inferioare. Aceştia sunt vechii soţi. Acum, ea trebuie să fie unită cu Sinea superioară, acesta este noul soţ. În povestirea despre orbul din naştere, este clar că acesta este nevăzător datorită karmei sale.

Vieţuirile astrale sunt primele evenimente din Evanghelia după Ioan. Nu este firesc faptul că Ioan însuşi nu este prezent, de vreme ce el vieţuieşte totul în conştienţa imaginativă? Ioan nu apare în primele douăsprezece capitole. Aici, el nu este încă ucenic, fiindcă vieţuieşte toate acestea în planul astral.

Aşadar el doarme somnul iniţiatic. Apoi urmează să ajungă la un grad superior. Aceasta se petrece în timp ce se trezeşte din vieţuirile celor trei zile, în a patra zi. Iniţierea durează trei zile şi jumătate. Lui îi apare propria iniţiere drept învierea sa din morţi. Aceasta este învierea din morţi a lui Lazăr. Lazăr este autorul Evangheliei după Ioan. Marta şi Maria sunt stările de conştienţă ale sufletului său, sufletul divin şi sufletul orientat spre viaţa pământească. Descrierea minunii lui Lazăr este descrierea unei iniţieri superioare. În capitolul al doisprezecelea este pregătită cunoaşterea propriu-zisă a personalităţii lui Iisus. Aceasta o spune Ioan însuşi: Acum, eu îl conduc pe cel care m-a înviat din morţi.

Cu capitolul al treisprezecelea începe evoluţia superioară a lui Ioan. Fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan ne este inteligibil dacă îl concepem drept o vieţuire a lui Ioan. El devine acum conştient în Eul său, fără conştienţa imaginativă. Acum el devine, în mod conştient, ucenicul pe care Domnul îl iubea.