Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Heidelberg, 3 februarie 1907

Evanghelia după Ioan este contestată de teologia creştină actuală. Se spune că Sinopticele, primele trei Evanghelii, cele după Matei, Marcu şi Luca, ar da o imagine unitară despre Iisus. Diferenţele se consideră lipsite de importanţă. Se spune că, potrivit sinopticelor, omul îşi poate face o imagine unitară despre Iisus. Evanghelia după Ioan, în schimb, deviază mult de la aceasta, prin faptul că ea vorbeşte despre fondatorul creştinismului pe un cu totul alt ton şi aparent în cu totul alt mod. De aceea este considerată mai puţin verosimilă. Sinopticele, se spune, au vrut să povestească viaţa lui Christos, însă autorul Evangheliei după Ioan ar fi trăit mai târziu şi ar fi exprimat într-un fel de imn ceea ce a simţit el. Teologia vede în Evanghelia după Ioan un poem al credinţei. Sunt vremuri trecute cele în care teologul Bunsen [ Nota 23 ] spunea: „Dacă Evanghelia după Ioan nu conţine adevăr istoric, atunci creştinismul nu se poate menţine”. Ştiinţa spirituală are misiunea de a dezvălui din nou omenirii actuale semnificaţia Evangheliei după Ioan.

Mai există un motiv pentru care teologii actuali acordă întâietate sinopticelor faţă de Evanghelia după Ioan. Dacă se adună conţinutul acestor trei Evanghelii, după ce s-au scos afară miracolele, atunci ele dau imaginea unui om sublim, care este însă doar un om foarte evoluat. Dar, potrivit Evangheliei după Ioan, Iisus era altceva decât un om foarte evoluat: El era o individualitate universală care a fost întrupată într-un trup pământesc. Sinopticele povestesc despre Iisus din Nazaret, Evanghelia după Ioan vorbeşte despre Christos.

Introducerea din Evanghelia după Ioan vorbeşte despre un principiu cosmic cuprinzător, Logosul, care s-a întrupat în Iisus din Nazaret: „La început a fost Logosul”. Omul actual nu vrea să ştie nimic despre o fiinţă spirituală foarte înaltă care coboară. El crede numai în existenţa oamenilor foarte evoluaţi, nu crede că un Dumnezeu a trăit pe Pământ. Aceasta provine din faptul că omul a pierdut legătura cu Evanghelia după Ioan, în ultimul secol. Despre această legătură a omului cu Evanghelia după Ioan, va fi vorba în această conferinţă.

Dacă cineva citeşte Evanghelia după Ioan aşa cum citeşte o altă carte, pentru a se informa despre ceea ce se află în ea, atunci o citeşte complet greşit. Evanghelia după Ioan nu este o carte ca ceea ce înţelege omul astăzi prin aşa ceva. Ea este o carte vie.

Trebuie să observăm de la început că în toate documentele religioase profunde fiecare cuvânt este aşezat cu o intenţie profundă. Un exemplu ar fi explicat cu ajutorul problemei: Cum se numeşte, potrivit Evangheliei după Ioan, mama lui Iisus? Oricine va răspunde: Maria. Dar acest răspuns nu se lasă dovedit din Evanghelia după Ioan. Mama lui Iisus este menţionată mai întâi la povestirea nunţii din Cana, dar fără nume. „Iar în a treia zi era o nuntă în Cana, şi mama lui Iisus era acolo”. Ulterior, ea este menţionată încă o dată, printre cele trei femei [ Nota 24 ], la cruce: „Însă lângă crucea lui Iisus stăteau mama sa şi sora mamei sale, Maria, femeia lui Cleopa, şi Maria Magdalena”. Aici, aşadar, nu mama lui Iisus, ci sora ei este numită „Maria”. În orice caz, este complet neverosimil ca amândouă surorile să se numească Maria, trebuie deci să admitem că mama lui Iisus purta alt nume.

Un alt exemplu: Autorul Evangheliei după Ioan, sau cel care este desemnat de obicei drept Ioan, este numit aici întotdeauna doar „ucenicul pe care Domnul îl iubea” – „Atunci, Iisus a privit la mama Sa şi la ucenicul de lângă ea, pe care El îl iubea, şi El i-a spus mamei Sale [ Nota 25 ]: Femeie, priveşte, acesta este fiul tău”. Aceasta este de o importanţă profundă pentru înţelegerea problemelor care ne întâmpină în Evanghelia după Ioan, dacă e să o înţelegem în sens spiritual.

Până acum câteva secole Evanghelia după Ioan a fost privită drept carte de meditaţie, care trebuia vieţuită lăuntric de către cel ce voia să aibă o concepţie lăuntrică despre Iisus. Ea era destinată preotului care voia să privească tainele creştinismului. Şi sute şi sute de oameni au realizat aceasta, şi sute şi sute de oameni au cules roade din aceasta. Cine voia să ajungă la misterele creştine, trebuia să-şi maturizeze sufletul numai prin Evanghelia după Ioan. Dar el trebuia să ştie că primele fraze au o putere magică. Discipolul trebuia să le lase să trăiască în fiecare dimineaţă un sfert de oră sau o jumătate de oră în sufletul său, dar fără a specula asupra lor, ci doar pentru a absorbi, pur şi simplu, putere din ele. Aceasta era meditaţie. Celui care trăia aşa cu primele fraze ale Evangheliei după Ioan luni de zile, ani de zile, aceste fraze îi arătau o putere deosebită: lui i se deschideau ochii spirituali. Aceste fraze sunt puteri vii, capabile de a trezi aptitudini latente. Astfel, discipolul vieţuia în viziune astrală, toate imaginile Evangheliei după Ioan. Primele cuvinte pot produce această vieţuire. Mai înainte, această putere era mai mare decât astăzi. Oamenii s-au schimbat mai mult decât se crede de obicei.

În secolul al XIII-lea, pe când încă nu exista arta tiparului, oamenii nu citeau. Cititul a schimbat oamenii foarte mult. Despre bogăţia de sentimente a oamenilor de atunci, nici cel mai evlavios om de astăzi nu-şi poate face o idee. Astăzi trebuie să dăm alte meditaţii acelora care vor să progreseze.

Ar trebui, de asemenea, să traducem corect Evanghelia după Ioan, pentru ca ea să poată fi pentru oamenii actuali, ceea ce era mai înainte:

„La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Totul a fost făcut prin el, şi nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.
În el era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Iar Lumina a strălucit în întuneric, şi întunericul nu a cuprins-o.
A fost un om trimis de Dumnezeu, cu numele său Ioan.
Acesta a venit pentru mărturie, ca să depună mărturie despre Lumină, şi pentru ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el era un martor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe toţi oamenii, trebuia să vină în lume.
Ea era în lume, şi lumea a fost făcută prin ea, dar lumea nu a recunoscut-o. Ea a venit la fiecare om în parte (ea a venit până la oamenii-Eu); dar oamenii (oamenii-Eu) nu au primit-o.”

În timpul rasei lemuriane, sufletul omenesc a coborât în prima întrupare umană. Mai înainte, el odihnea în sânul lui Dumnezeu; oamenii nu erau încă oameni-Eu.

Privirea lăuntrică. – Ce se întâmplă când omul îşi dobândeşte o privire în lumea spirituală? Omul cotidian trăieşte între veghe şi somn, care este cel mult întrerupt de vis. Omul constă din trup fizic, trup eteric sau trupul vieţii, trup astral şi Eu. Aceste patru componente sunt împreună în stare de veghe. Corpul fizic este o sumă de aparate fizice, ochiul este o cameră obscură, urechea este un instrument cu coarde. Aceste aparate sunt pătrunse de trupul eteric, care le vivifiază şi le transmite senzaţiile către trupul astral, purtătorul plăcerii şi durerii, instinctelor, poftelor şi pasiunilor şi transmite de asemenea mai departe senzaţiile către Eu. În somn, trupul fizic şi trupul eteric stau în pat, iar trupul astral şi Eul sunt ridicate în afara lor. Trupul eteric rămâne în trupul fizic şi îl vivifiază; funcţiile vitale nu sunt întrerupte în timpul somnului. Culori, sunete, bucurie şi suferinţă sunt însă ca şi cufundate într-un întuneric adânc; omul nu este conştient de ele.

Există atâtea lumi câte organe are omul pentru a le percepe. Fără ochi, nu există lumină. Dacă omul ar avea un organ pentru electricitate, atunci el ar percepe-o chiar şi pe aceasta, cam aşa cum percepe acum lumina.

În somn, omul trăieşte aşadar în lumea astrală sau în lumea devachanică, dar el nu simte nimic acolo. Numai dacă dezvoltă organe superioare prin muncă perseverentă, survine o schimbare lăuntrică: Începe să se facă lumină de jur-împrejurul lui. În somn el simte un spaţiu de jur-împrejurul lui, umplut de obiecte. I se întâmplă ca şi orbului din naştere, care este operat; iau naştere organe sensibile astrale şi spirituale; el vede lumea spirituală, somnul nu-l mai face inconştient. Ulterior, lumea spirituală începe să răsune de jur-împrejurul lui. El aude muzica sferelor pitagoreicilor, care pentru omul actual reprezintă o expresie simbolică. Goethe a înţeles-o corect. În prologul lui «Faust», el spunea:

Se-ntrece-n cântec vechiul Soare [ Nota 26 ]
Cu-al sferelor acord fratern,
Iar trecerile-i necesare
Cu bolţi de tunete s-aştern.*

* Faust I şi II, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982.

Aceasta nu poate fi considerată vorbă goală, ci trebuie să fie luată textual: Soarele este auzit răsunând, dacă se aude muzica spirituală. În partea a doua a lui «Faust», Goethe spune în acelaşi sens:

Răsunând pentru urechi spirituale, [ Nota 27 ]
Se naşte noua zi.

Lumea spirituală apare deci pentru om mai întâi în somn, însă el trebuie să poată lua şi în viaţa cotidiană ceea ce vieţuieşte în somn. Ceea ce a descoperit mai întâi în somn, trebuie să regăsească în stare de veghe printre lucrurile fizice. Aceasta se petrece în educarea ulterioară a discipolului.

După ce survine efectul primelor fraze ale Evangheliei după Ioan, prin faptul că imaginile ei apăreau înaintea sufletului său, discipolul era susţinut în dezvoltarea unor anumite sentimente. După alte câteva exerciţii, maestrul spiritual îi cerea discipolului să se formeze mult timp prin următorul sentiment: Dacă planta care creşte pe sol ar putea contempla piatra pe care creşte, atunci ea ar trebui să-i spună: Piatră, tu aparţii într-adevăr unui regn inferior celui al meu, dar fără tine, eu n-aş putea exista. Ea ar trebui să replice smerită înaintea pietrei şi să-i mulţumească pentru faptul că aceasta îi face posibilă existenţa. Tot aşa ar trebui să se plece animalul înaintea plantei şi să-i mulţumească pentru faptul că îi dă aerul necesar respiraţiei. La fel ar trebui fiecare clasă superioară de oameni să se plece înaintea clasei inferioare, şi să-i mulţumească. Fiecare om superior datorează existenţa sa, celui inferior. Acest sentiment trebuie să-l fixezi întru totul în sufletul tău, ceasuri de-a rândul, în fiecare zi, timp de săptămâni sau luni.

Dacă discipolul realiza aceasta, atunci înaintea ochilor săi apărea în sfârşit o imagine spirituală care se desfăşura la fiecare în acelaşi fel: vedea de jur-împrejurul său doisprezece oameni inferiori, cărora el le spăla picioarele. Atunci, maestrul spiritual îi spunea: Acum tu înţelegi lăuntric cel de-al treisprezecelea capitol al Evanghelia după Ioan; spălarea picioarelor. Pe lângă această imagine spirituală se producea de asemenea un simptom exterior, şi anume din nou identic la toţi. Discipolul se simţea ca şi cum apa i-ar spăla picioarele.

După aceea el trebuia să dezvolte un al doilea sentiment de-a lungul a săptămâni şi luni întregi de zile: Dacă toate durerile posibile şi toate durităţile existenţei năvălesc asupra mea, eu vreau să dezvolt puterea de a mă opune lor întotdeauna. Şi dacă dezvoltase acest sentiment în sine, atunci se producea o nouă viziune: Se vedea biciuit. Şi această viziune survenea la toţi în acelaşi fel. Simptomul exterior era o durere ascuţită şi mâncărimi pe tot corpul, vreme îndelungată.

După aceea el trebuia să dezvolte un al treilea sentiment: A suporta durităţile existenţei, încă nu este suficient. Se poate acoperi cu batjocură şi dispreţ ceea ce ai tu mai bun. Totuşi, să rămâi vertical. Dacă discipolul dezvoltase acest sentiment, atunci survenea a treia viziune: El se vedea cu coroana de spini. Drept simptom exterior, el simţea puternice dureri de cap.

După aceea el trebuia să dezvolte un alt sentiment: Toţi oamenii spun corpului pe care îl poartă, eu. Dar trupul tău nu trebuie să fie mai important decât orice alt lucru. Tu trebuie să-ţi simţi corpul drept ceva străin. Dacă discipolul parcurgea aceasta, atunci survenea viziunea crucificării, însoţită exterior de apariţia stigmatelor lui Christos la mâini şi la picioare şi la partea dreaptă a pieptului – nu pe partea stângă a pieptului, cum se spune de obicei. În timpul meditaţiei, aceste simptome reveneau adesea.

După aceea, Învăţătorul spunea discipolului: Acum poţi vieţui moartea mistică. Aceasta poate fi descrisă doar aproximativ. Discipolul are o trăire ca şi cum întreaga existenţă ar fi stinsă pentru un moment, ca şi cum toate lucrurile nu ar mai exista, fiind ascunse în dosul unui văl. Apoi vălul se sfâşie de sus până jos şi discipolul vede în lumea spirituală. Înainte de aceasta, mai intervine şi un alt moment. Înainte de moartea mistică, discipolul are viziunea a tot răul care poate exista în lume; el trebuie să coboare în Infern înainte de a vieţui moartea mistică.

După aceea urmează a şasea etapă, când discipolul începe să nu-şi mai simtă corpul drept ceva propriu lui. El îşi extinde conştienţa la întregul Pământ. Dacă el a dezvoltat aceasta, atunci treapta respectivă se numeşte punerea în mormânt. A şaptea etapă nu mai poate fi descrisă în cuvinte pământeşti. Este învierea, şi aşa mai departe; această stare este mai înaltă decât îşi poate imagina un om.

Evanghelia după Ioan descrie aceste şapte trepte. Cine le parcurgea, acela îl cunoştea pe Iisus aşa cum a trăit el pe Pământ. Evanghelia după Ioan este calea de a-l cunoaşte pe Iisus Christos. De aceea ea a fost dată acelora care voiau să devină înţelepţi, drept o carte de evoluţie, şi nu doar drept carte de înălţare sufletească. Fiecare parte din ea poate fi vieţuită.

Amănunte: Faptul că acest adevăr a fost dezvăluit omenirii, formează o etapă din evoluţia omenirii, care nu se lasă comparată cu nici o altă etapă. Prin Iisus a fost adus în lume următorul lucru: Omul avea o structură cvadruplă deja la prima sa întrupare, dar el a evoluat mai departe. Să privim un om neevoluat: trupul său astral a rămas aşa cum l-a primit. Să-l comparăm cu un trup astral al unui european mediu sau cu cel al unui idealist ca Schiller, sau cu cel al unui om foarte evoluat, ca Francisc de Assisi. Europeanul de factură medie nu-şi mai urmează toate instinctele. Pe unele le respinge, el aşează de asemenea alte sentimente în locul lor, poruncile morale. Eul a lucrat la trupul astral. Trupul său astral constă din două părţi: partea nepurificată, care este încă aşa cum a primit-o, şi partea purificată. La Schiller, partea purificată este deja foarte mare faţă de cea nepurificată. Iar trupul astral al lui Francisc din Assisi mai constă doar din parte purificată. Această parte purificată a trupului astral se numeşte Sine spirituală sau Manas. Omul are atunci cinci părţi esenţiale.

Tot aşa poate lucra omul în trupul eteric. Sentimentele religioase şi cele artistice lucrează la trupul eteric şi creează din acesta Spiritul vieţii, Buddhi: Dacă omul poate deveni stăpân peste trupul său fizic, atunci ceea ce a spiritualizat din acesta, este Atma. În evoluţia exterioară, acest proces decurge foarte lent. În Grecia, Buddhi se numea „Chrestos”, iar acesta este astăzi, la cei mai mulţi oameni, doar la primele începuturi.

Puterea cea mai mare pe care a primit-o vremea noastră pentru a dezvolta Buddhi, a venit prin Christos. El a făcut posibilă formarea celui de-al şaselea principiu, Buddhi, în întreaga omenire. El a spiritualizat omenirea. Al şaptelea principiu este cel al Tatălui. Prin Spiritul Sfânt este format Manas, prin Christos este format al şaselea principiu, iar dacă acesta este dezvoltat, la scară mare, la o rasă întreagă, atunci apare ceea ce s-a aflat ascuns în ea, şi anume principiul al şaselea. Atunci toţi oamenii care aparţin acestei rase vor fi atins a şasea treaptă a iniţierii: punerea în mormânt.

O faţă veselă sau tristă ne lasă să deducem un suflet vesel sau trist, pe exterior se vede lăuntricul; totul este o exteriorizare a sufletului. Dacă ne imaginăm Pământul drept trupul unei entităţi sufleteşti, atunci, când oamenii s-au contopit corporal cu Pământul, sufletele lor s-au dizolvat în sufletul Pământului. Acesta ar putea exista în Pământ, aşa cum sufletul omenesc există în trupul uman.

Omul îşi preia hrana din trupul Pământului şi îl calcă în picioare. „Cine mănâncă pâinea mea, acela mă calcă în picioare”, spune Iisus. În scrierile vechi apar des aşa-numite expresii-cheie, denumiri foarte precise pentru anumite lucruri. Când, de exemplu, un maestru spiritual merge cu discipolii săi în cel mai lăuntric sanctuar, atunci „el merge pe munte”. Predica de pe munte este o predică doar pentru discipoli: „Dar când Iisus a văzut mulţimea, a mers cu ucenicii săi pe munte”.

Tot aşa, „templul” este expresia pentru trupul fizic. De obicei el este numit natură inferioară. Este el într-adevăr inferior în raport cu trupul astral? În realitate, trupul fizic este astăzi mult mai evoluat decât trupul astral. Mai târziu, trupul astral va fi, desigur, mult mai evoluat decât trupul fizic. Să privim osul femurului unde, cu cel mai mic consum de material, se furnizează o forţă cât se poate de mare. Sau să privim inima, care este atât de înţelept organizată încât rezistă zeci de ani atacurilor neîncetate ale trupului astral.

Despre iniţiaţi se spunea, atunci când trupul astral se destinde şi devine conştient: „el a ieşit afară din templu”. În Evanghelia după Ioan, Christos vorbeşte despre templu: „Atunci, ei au luat pietre ca să arunce în el [ Nota 28 ]. Dar Iisus s-a ascuns şi a ieşit din templu”. În acest sens vorbeşte el mai departe despre purificarea templului şi despre distrugerea şi reconstruirea lui în trei zile.

Felul cum a păşit Christos în lume poate fi cunoscut în felul următor. Principiul a şaselea, Buddhi, este născut din al cincilea, când acesta a ajuns la înălţimea deplină, din Sinea spirituală sau Manas sau, cum numeau pe atunci grecii al cincilea principiu, din Sophia. Toţi gnosticii partizani ai Evangheliei după Ioan numeau pe mama lui Iisus, Sophia.

Prin apariţia lui Iisus, Pământului îi este dat principiul al şaselea. Are loc unirea Spiritului vieţii cu omenirea. Pentru aceasta, Sophia trebuia mai întâi să se maturizeze complet. Când Spiritul vieţii se uneşte cu omenirea, atunci omenirea este Sophia. La nunta din Cana ne este povestită aceasta, în parabole.

Domnul a îngăduit revelarea Evangheliei după Ioan prin ucenicul pe care îl iubea. Acest nume îl poartă întotdeauna discipolul preferat al unui maestru spiritual. În Evanghelia după Ioan apare pentru prima dată expresia despre ucenicul pe care Domnul îl iubea, în capitolul unsprezece, la învierea din morţi a lui Lazăr. În acele vremuri iniţierea se petrecea astfel încât discipolul petrecea trei zile în templu. Acolo nu era destins numai trupul său astral, ci şi trupul său eteric. El murea oarecum, şi era din nou înviat la sfârşitul celor trei zile. Pe acest ucenic, pe care Domnul îl iubea, l-a iniţiat El, iar învierea din morţi a lui Lazăr semnifică această iniţiere.

Ucenicul care stătea lângă cruce era deci, de asemenea, Lazăr, şi acelaşi iniţiat este autorul Evangheliei după Ioan. Pentru a îngădui concordanţa dintre lucruri, ucenicul pe care Domnul îl iubea nu este menţionat mai înainte de învierea din morţi a lui Lazăr, în capitolul unsprezece. Această interpretare exista în toate şcolile gnostice şi rosicruciene, şi ea va reveni.

Evanghelia după Ioan este o carte plină de mistere, plină de puteri pentru omenire.


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
La conferinţa de la Heidelberg, 3 februarie 1907

Ce este corpul cauzal?

La moartea omului actual, trupul eteric, trupul astral şi Eul se separă de trupul fizic. Un timp, trupul eteric rămâne încă lângă principiile superioare, şi în acest răstimp, după abandonarea trupului fizic, înaintea sufletului uman apare ca un tablou ultima sa viaţă pământească, în întregime. Aceasta provine din faptul că trupul eteric nu este numai purtătorul funcţiilor vitale, ci şi purtător al memoriei. În timpul vieţii, el este însă restrâns prin creierul fizic, el nu-şi poate desfăşura funcţiile. Însă de îndată ce limitele fizice cad, întreaga memorie se află ca desfăşurată înaintea sufletului uman. Aceasta durează până când trupul eteric se desprinde după câteva ore, de asemenea, de trupul astral şi de Eu. Se desprinde însă doar ceea ce este material-eteric, în timp ce acest tablou-amintire este luat cu sine de către om. Omul păstrează această esenţă a trupului eteric, iar suma acestor esenţe ale tuturor vieţilor pământeşti este corpul cauzal.


Cum trebuie înţeleasă sărbătoarea Cinei celei de taină în Evanghelia după Ioan, în special oferirea pâinii lui Iuda, trădătorul?

Un procedeu foarte precis la iniţierea veche constă în aceea că discipolul este adus în templu şi, într-o „moarte de trei zile”, timp în care şi trupul său eteric este desprins, este condus prin vieţuiri astrale şi devachanice. Una dintre aceste vieţuiri era că fiecare parte a corpului era transformată într-o formă umană. Se însumau douăsprezece părţi, iar discipolul vedea douăsprezece forme, şi drept a treisprezecea se vedea sufletul celor douăsprezece.

Senzorialul a adus egoismul, care trebuie învins. Aşa a fost instruit îndeosebi discipolul medieval. Un Învăţător ar fi putut vorbi pe atunci discipolilor săi, cam aşa: Priveşte planta, ea îşi îndreaptă în sus, în mod cast, Soarelui, organele dătătoare de rod. Poate lua fiinţă un fruct doar dacă floarea este sărutată de către Soare. Omul este o plantă inversată. Animalul se află la mijloc între plantă şi om. Sufletul lumii trece prin plantă, animal, om. Sufletul lumii este răstignit pe crucea Pământului. Omul şi-a întreţesut substanţa cu pofte. Carnea sa este inferioară cărnii plantei. Mai târziu, omul va deveni din nou lipsit de pofte şi se va oferi razelor solare în mod cast. Ia fiinţă ceea ce se numeşte Sfântul Graal, creaţia spirituală.

La Cina cea de taină din Evanghelia după Ioan, egoismul inferior apare drept Iuda, trădătorul. Ucenicul pe care Domnul îl iubea, stă la pieptul său. Puterea purificată pătrunde în sus, la inimă, care în viitor va deveni organ de creaţie spirituală. Aceasta se vede deja astăzi, în construcţia anatomică a inimii. Inima aparţine muşchilor involuntari şi trebuia să prezinte, ca atare, fibre netede. Dar ea nu este aşa, ci are fibre transversale, ca muşchii voluntari. Prin aceasta ea indică deja de pe acum către timpul când va deveni un muşchi voluntar.

La trezirea de după iniţiere, discipolul pronunţă cu greu cuvintele: „Eli, Eli, lama sabachtani!”, care înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai transfigurat!”. Acest text se lasă uşor reorientat în textul originar, într-o altă versiune, care spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

Casa în care a avut loc Cina cea de taină era o casă de iniţiere.


Ce semnifică transformarea apei în vin, la nunta din Cana?

Potrivit interpretărilor teologilor actuali, aceasta semnifică transformarea Vechiului Testament în Noul Testament, care trebuie să semnifice vinul înspumat.

Aici, în nord, Siegfried era iniţiatul precreştin care s-a menţinut înainte de iniţierea creştină. Aceasta s-a arătat prin locul vulnerabil al lui Siegfried. Siegfried cel invulnerabil, era vulnerabil în locul unde Christos a purtat crucea.

Va veni unul care arată sensul Pământului. Sângele acestei fiinţe este apa. În toate misteriile, apa a fost numită sângele lui Christos.

În secolul VIII înainte de naşterea lui Christos s-a dezvoltat cultul lui Dionysos; şi împreună cu el, creştea excesiv plăcerea de a bea vin. În perioada atlanteană nu se cunoştea vinul. Astăzi vinul şi-a împlinit funcţia. Un semn pentru dispariţia vinului este apariţia filoxerei. Pe când încă nu exista vinul, toţi oamenii aveau o conştienţă despre esenţa eternă care trecea dintr-o viaţă în alta. În credinţa în reîncarnare îşi aveau consolarea muncitorii egipteni, despre ale căror eforturi pentru construcţia piramidelor noi nu ne putem face nici o idee. Aceştia erau oameni care nu consumau vin. Prin consumul de vin, omul este separat de cunoaşterea principiilor superioare. Această stare de lucruri trebuia să apară odată. Dacă omul ar fi rămas fără vin, el ar fi ajuns să se plictisească de Pământ, dar aceasta nu avea voie să se întâmple. Pentru a produce cultura, omul trebuia să ajungă să iubească Pământul, el trebuia să fie separat de întrupările sale anterioare pentru a iubi numai realitatea în care tocmai trăia. Întreaga omenire trebuia să parcurgă o perioadă în care să nu ştie nimic despre principiile ei superioare şi despre încarnările anterioare. Creştinismul nu a predat public reîncarnarea în primele două mii de ani, ci numai iniţiaţilor, aşa cum a făcut şi Christos: „Să nu spuneţi nimănui aceasta, până nu revin eu” [ Nota 29 ], ceea ce înseamnă până când nu se îndeplineşte în mod lent dezvoltarea celui de-al şaselea principiu. Acum, timpul a venit. Întreaga omenire a trecut printr-o încarnare în care a fost separată de cele de sus.

În vremurile vechi, exista căsătoria cu cei apropiaţi, căsătoria între rudele de sânge. O consecinţă a trecerii la căsătoria cu cei neînrudiţi a fost stingerea clarvederii. Astăzi, căsătoria cu cei apropiaţi ar produce degenerări. Pe vremea căsătoriilor între rude oamenii nu aveau numai amintirea a ceea ce trăiau ei înşişi, ci şi a vieţii părinţilor lor. Această memorie ereditară purta un nume: Adam, Seth, Enoh. În afară de memorie, prin naştere se moşteneau Binele şi Răul, păcatul strămoşesc.

Pentru ca aceasta să se schimbe, trebuia ca în locul iubirii consanguine să se manifeste iubirea umană universală: „Cine nu îşi lasă tatăl, mama, femeia, copiii acela nu poate fi ucenicul meu” [ Nota 30 ].

Iisus merge de asemenea la străini, la femeia samariteană. „Iudeii nu au amestec cu samaritenii” [ Nota 31 ]. Christos provine din Galileea, ţara în care exista un amestec de sânge cât se poate de mare.

Dacă o fiinţă de pe o stea îndepărtată ar putea observa Pământul, atunci ar vedea Pământul fizic pătruns şi înconjurat de un trup eteric şi de un trup astral. Dacă această fiinţă ar observa aproximativ evoluţia Pământului, de la Avraam până astăzi, atunci ar vedea o schimbare a culorii aurei în momentul când curge sângele din rănile lui Christos. O iniţiere ca aceea a apostolului Pavel nu ar putea avea loc înainte de apariţia lui Christos. Aceasta a fost o iniţiere exterioară, care a fost posibilă prin aceea că întreg trupul astral al Pământului a fost schimbat.


Întrebare privind viitorul creştinismului.

Creştinismul are o profunzime infinită, astfel că evoluţia sa este complet imprevizibilă. Creştinismul este ultima religie. El poartă toate posibilităţile de evoluţie. Teosofia este doar un slujitor al creştinismului.

Diferenţa dintre Christos şi ceilalţi mari fondatori de religii constă în aceea că în celelalte religii se crede în ceea ce învăţau fondatorii lor; în creştinism însă, omul crede în ceea ce este Christos.


Influenţa trupului eteric asupra vindecării trupului fizic.

Bolile se întemeiază parţial pe faptul că trupul eteric nu are puterea de a acţiona asupra numitor părţi ale trupului fizic. Dacă trupul eteric este prea slab pentru a domina o parte a trupului, atunci această parte se îmbolnăveşte. Dacă fortificăm trupul eteric, atunci am ajutat.