Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


IMPORTANŢA CRĂCIUNULUI DIN PUNCTUL DE VEDERE SPIRITUAL-ŞTIINŢIFIC

Leipzig, 15 decembrie 1906

Mulţi oameni din prezent nu mai au nici o altă relaţie cu sărbătoarea Crăciunului în afară de împodobirea pomului de Crăciun. Însă acest pom de Crăciun este simbolul cel mai recent al sărbătorii de Crăciun. Chiar în regiunile în care a apărut mai întâi, este cunoscut doar de circa o sută de ani. El nu este, aşa cum cred mulţi, o tradiţie păgână străveche. Pe cât este de nou obiceiul pomului de Crăciun, pe atât este de veche, de străveche, în schimb, marea sărbătoare a omenirii, care se află acum înaintea noastră. Cât timp omul a simţit, a presimţit şi a ştiut pe Pământ ceea ce conduce în sus, dincolo de omenesc, înspre omenescul divin, ceea ce îi înalţă pe oameni deasupra lor înşişi, atât timp a cunoscut el acastă sărbătoare grandioasă de Crăciun. În Evanghelia după Ioan se găseşte o expresie care poate fi valabilă drept laitmotiv pentru ideea sărbătorii de Crăciun: „trebuie ca El să crească, iar eu trebuie să mă micşorez” [ Nota 40 ]. În aceasta, noi găsim schiţată relaţia dintre două sărbători anuale importante. Ioan mărturiseşte chiar despre sine că el trebuie să se micşoreze, în timp ce Christos creşte. Când este ziua cea mai lungă din an, este sărbătoarea lui Ioan. Dar dincolo de aparenţa exterioară materială, din efemeritatea ei se înalţă ceea ce este exprimat frumos în Evanghelia după Ioan prin cuvintele: „Şi Lumina străluceşte în întuneric” [ Nota 41 ], în ziua care începe să se micşoreze, a sărbătorii lui Ioan. În interiorul întunericului trăieşte lumina, care este mai luminoasă, mai vie decât toate aparenţele materiale ale luminii – lumina spirituală. Iar viaţa marii lumini din întuneric este conţinutul sărbătorii creştine de Crăciun, care a fost sărbătorită în timpurile vechi în toate religiile, şi care a indicat în mod profetic spre marele Erou Solar spiritual, spre Iisus Christos.

Astăzi noi înţelegem sărbătoarea creştină de Crăciun, prin concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume, drept sărbătoare care a fost percepută timp de două milenii ca sărbătoare a marelui ideal. Când, în noaptea de Crăciun, în întunericul de la miezul nopţii începe serviciul divin şi sunt aprinse lumânările, atunci ele luminează în întuneric. Asta înseamnă că, atunci când totul pe Pământ va cădea cândva pradă morţii exterioare – aşa cum, de asemenea, absolut tot ceea ce este pur omenesc va cădea pradă morţii –, atunci, aşa cum a fost realizat de Christos într-adevăr, în corp trăieşte sufletul triumfător, care se înalţă din vălul corporal la o viaţă luminoasă, chiar dacă Pământul, în calitate de corp material, este sfărâmat în nenumăraţi atomi. Din acest întuneric, din acest declin al Pământului, sufletul întregului Pământ se va înălţa cu toate sufletele omeneşti care vor fi preluate în acest suflet al Pământului. Şi pentru faptul că nu numai sufletul Pământului atinge aceasta, ci şi pentru că, de asemenea, toţi oamenii de pe Pământ au aceeaşi certitudine, pentru aceasta a fost Iisus Christos modelul, idealul.

Şi astfel nu numai Soarele fizic este imaginea fiinţei lui Christos, ci şi Soarele spiritual în creştere. Când toate puterile vor fi transformate, iar trupul Pământului va fi incandescent de iubire, atunci Pământul va fi străbătut în întregime de principiul-Christos. Lumina de Crăciun este simbolul pentru aceasta.

Cei trei regi sunt simboluri, la fel ca şi darurile lor: aurul, simbolul adevărului şi al puterii regale, smirna, simbolul învingerii morţii, tămâia, simbol pentru substanţele eterice spiritualizate, în care se împlineşte Dumnezeul care a învins moartea. Prin cele trei simboluri, Christos se arată a fi rege, învingător al morţii, împlinire a întregii evoluţii pământeşti. Orice iniţiat în esoterism percepe astfel naşterea copilului divin, presimţit în misterii deja înainte de vremea lui Christos şi vieţuit chiar şi după aceea. Misteriile nu erau instituţii bisericeşti şi şcoli în sens exterior, ci locuri de educare şi în acelaşi timp lăcaşe de cult, în care omul învăţa înţelepciunea, răbdarea şi credinţa care este în acelaşi timp ştiinţă şi cunoaştere. Au existat misterii mari şi mici. Cel care era admis după felurite încercări în misteriile mici, vedea reprezentaţii dramatice ale adevărurilor eterne, pe care iniţiatul superior le vieţuieşte în sine însuşi. Cele mai importante momente ale evoluţiei omenirii se pot compara, la scară mică, cu experienţele de viaţă pe care le face un om născut orb, când este operat: înaintea lui se ridică o lume complet nouă. Iniţiatului i se deschid ochii spirituali. Lui i se deschide o lume a spiritului în lumină şi culoare, o lume complet nou, mult mai mare decât cea fizică, cu toate fiinţele şi locuitorii ei. Toate lucrurile îi apar vivifiate. În acel moment iniţiaţi vieţuiesc naşterea Sinei lor superioare. Aceasta se numea sărbătoarea lăuntrică a lui Christos. Ceea ce puteau vieţui aceşti aleşi, şi ceea ce mai pot vieţui şi astăzi iniţiaţii era, pentru cei din misteriile mici, un ideal pe care ei puteau spera să-l atingă, unul mai curând, altul mai târziu. Cine ştie că fiecare om trebuie să treacă prin multe vieţi, acela poate fi sigur că şi în el trezirea sa, acea iniţiere, va deveni cândva realitate; că se va realiza în el trezirea lui Christos, Noaptea sfântă*, Crăciunul, când lumina va lumina în lăuntricul său. Atunci se va inversa acel verset din Evanghelia lui Ioan: Şi lumina va fi cuprinsă în întuneric.

* În limba germană Crăciunul este „Noaptea sfântă”: Weihnacht (n. tr.).

Aşadar astfel de lucruri erau înfăţişate în misterii. Ceea ce a avut loc drept marele eveniment creştin, a fost o repetare pe planul fizic a ceea ce s-a petrecut în misterii pentru fiecare iniţiat, în micile misterii în imagini, iar în misteriile mari în lăuntrul omului. În misteriile mici, importanta vieţuire a Christosului lăuntric era înfăţişată într-un moment foarte precis al anului, în care Soarele trimitea în lume cea mai puţină lumină, în noaptea cea mai lungă a iernii – ca şi astăzi la sărbătoarea Crăciunului. Să ne aducem în faţa ochilor imaginea care simboliza, în misteriile mici, sensul evoluţiei umane. Oamenii care urmau să vadă aceasta de Crăciun erau adunaţi, în întunericul deplin de la miezul nopţii, într-o atmosferă sărbătorească sfântă. Atunci răsuna un vuiet tunător, înăbuşit, straniu, care se transforma treptat în sunete ritmice minunate, în sunete armonioase – muzica sferelor. Iar în întuneric devenea vizibil un corp luminat slab, un glob luminat slab care simboliza Pământul. Din discul slab luminat al Pământului se iveau treptat cercuri care curgeau unul în altul, cu nuanţe de culoarea curcubeului, care se răspândeau în toate părţile – divina Iris. Aşa i-a luminat Soarele pe oameni prin ceaţă în vechea Atlantidă, Nifleheim, ţara negurilor din mitologia germană. Imaginea devenea tot mai luminoasă şi cele şapte culori treceau treptat în auriu slab şi violet slab. Iar plăsmuirea lumina tot mai intens, şi lumina devenea tot mai puternică, până când se transforma în cel mai luminos corp ceresc, Soarele. În mijlocul acestui Soare apărea – în limba corespunzătoare poporului respectiv – numele lui Christos. Pentru omul care participa la această sărbătoare, erau valabile următoarele cuvinte: „Am văzut Soarele la miezul nopţii”. Asta înseamnă că i-a apărut un simbol al vederii spirituale. Omul al cărui ochi spiritual este deschis vieţuieşte că întreaga materie devine transparentă; el vede prin Pământ, el vede într-adevăr Soarele la miezul nopţii, el învinge materia. La miezul nopţii, Soarele îi apare în culoarea complementară, în culoarea violet-roşiatică. Ceea ce apare la scară cosmică în marele simbol universal, este transpus printre creştini la scară umană în apariţia lui Iisus Christos pe Pământ. Noi toţi vom vedea Soarele la miezul nopţii. Iar aceasta nu este în contradicţie cu Noul Testament.

Christos este astfel entitatea care va transfigura ceea ce acum mai are legătură cu cele inferioare, va îndumnezei ceea ce mai are legătură cu cele lumeşti. El este Soarele în sfera spirituală. Aşa îl percepe esotericianul creştin sau creştinul teosof pe Christos. Trezirea spirituală are loc în timpul când frigul şi întunericul sunt cele mai mari pe Pământ, şi iniţiaţii ştiu că atunci anumite puteri străbat spaţiul cosmic şi atunci este constelaţia cea mai favorabilă pentru trezirea spirituală. Discipolii au fost instruiţi că nu trebuiau să se mulţumească doar cu ştiinţa omenească obişnuită, ci trebuia să înveţe să cuprindă cu privirea întreaga omenire, întreaga istorie a Pământului. Priviţi către timpul – li se spunea discipolilor – când Pământul mai era unit cu Soarele şi Luna. Omenirea de atunci trăia în lumina Soarelui. Ceea ce trebuia să devină Pământul mai târziu, era umplut cu putere spirituală care strălucea simultan în fiecare fiinţă. Apoi a venit momentul când Soarele s-a desprins de Pământ, când lumina a strălucit din afară, de sus în jos, asupra Pământului, când în lăuntrul omului s-a făcut întuneric. Acest moment este începutul evoluţiei sale către acel viitor îndepărtat, când el va purta din nou în sine lumina Soarelui. Atunci se dezvoltă în el omul superior, omul solar, care poartă în sine lumina şi are puterea iluminării.

Aşa a luat naştere Pământul din lumină; el trece prin întuneric şi va ajunge din nou la lumina solară. Aşa cum spre toamnă şi în timpul iernii scade forţa razelor solare, tot aşa spiritualul se retrage complet în perioada în care omul trebuie să înveţe să cunoască lucrurile exterioare ale Pământului, materia. Dar puterea spirituală creşte din nou, iar la Crăciun are loc ceea ce este exprimat de către apostolul Pavel prin parabola bobului de grâu [ Nota 42 ]. Dacă bobuţul semănat în pământ nu este distrus, nu poate lua naştere un rod nou. În perioada Crăciunului, vechea viaţă se stinge, iar în locul ei ia naştere noua viaţă. Sevele copacilor urcă începând din această zi, noua viaţă se trezeşte, lumina începe să crească din nou în întunericul aflat până acum în creştere. Iar pe toate acestea creştinul le înţelege transpuse în spiritual. Toată coborârea în materie trebuie să dispară pentru a face loc încolţirii. Christos a venit în lume ca să nască oarecum din ceea ce este inferior, ceea ce trebuie condus în sus, spre înalturi. În staulul povestirii din Evanghelie vedem o transformare, o variantă a ceea ce numea vechea înţelepciune: peşteră. Sărbătoarea era ţinută în peşteri din stânci, în mod diferit, potrivit popoarelor. În ziua următoare avea loc o a doua sărbătoare, prin care se arăta cum viaţa ce răsare pe Pământ provine din spirit. Aceasta era, de asemenea, un simbol al creşterii spiritului din pământescul muribund.

Pretutindeni, în sanctuarele Egiptului, în misteriile eleusine şi în cultul orfic în Grecia, în Asia de sud-vest, la babilonieni şi caldeeni, în cultul persan al lui Mithra şi în misteriile indiene, pretutindeni Crăciunul era sărbătorit în acelaşi mod: participanţii la misteriile mici vedeau o imagine sensibilă a ceea ce vieţuiau iniţiaţii. Ceea ce era înfăţişat era o indicaţie profetică asupra naşterii lui Christos în om. Iniţiaţi care au atins deja aceasta, au ajuns, aşa cum se spune, pe treapta a şasea. Existau şapte astfel de trepte: Pe prima treaptă era Corbul, care media relaţia dintre spiritual şi lumea exterioară. Se vorbeşte astfel în Biblie despre corbii lui Ilie, legenda povesteşte despre corbii lui Wotan sau, de asemenea, despre corbii împăratului Barbarosa din Kyffhäuser.

Pe treapta a doua se afla Ocultistul. Acesta era deja primit în sanctuar, el se afla în interiorul acestuia.

Al treilea grad era acela al Războinicului sau al Luptătorului. Cine îl obţinuse, avea voie să intervină în exterior pentru adevărurile spirituale.

Cel care atinsese al patrulea grad, era numit Leul. Conştienţa sa se extinsese peste individualitatea sa, în afară, asupra conştienţei întregii sale seminţii. Să ne gândim de exemplu la Leul din seminţia lui Iuda.

Iniţiatul de gradul al cincilea nu avea numai conştienţa seminţiei, ci el primea în sine şi conştienţa spiritului poporului. El primea, de aceea, numele poporului său; la persani de pildă se numea „Persanul”. Pe Natanael, Iisus îl numeşte un „adevărat israelit” [ Nota 43 ]; Iisus recunoaşte în el pe iniţiatul de gradul al cincilea.

Desemnarea celui care atingea a şasea treaptă se referă la o însuşire importantă. Când privim în jur în natură, vedem că fiinţele naturii evoluează de la fiinţa cea mai simplă şi până la om, şi de la omul obişnuit până la cel care lasă pe Christos să se nască în sine. La fiinţele inferioare vedem pretutindeni ritmul în viaţă, un ritm care le este impus fiinţelor de către Soare. Plantele înfloresc mereu în acelaşi anotimp, potrivit speciei lor, şi îşi deschid florile, fiecare specie în acelaşi timp al zilei. Şi animalele prezintă în funcţiile lor vitale, ritmurile anuale. Doar omul pierde tot mai mult această regularitate. El se eliberează de necesitatea ritmului impus şi lui la început. Însă când se trezeşte în el iubirea faţă de toate fiinţele şi îl inundă, atunci se naşte din el un ritm nou, propriu. Acesta este atunci la fel de regulat ca şi ritmul Soarelui, care nu se abate niciodată, câtuşi de puţin, de la orbita lui – consecinţa unei abateri cu greu ne-am putea-o imagina. În iniţiatul de gradul al şaselea se vede o imagine a drumului Soarelui binecuvântător în spaţiul cosmic, imaginea lui Christos în om şi în lumea spiritului. De aceea, al şaselea grad a fost numit Eroul Solar.

Un fior trecea prin sufletul discipolului care zărea un astfel de Erou Solar. În acesta, Christos era născut lăuntric. Asta reprezenta un eveniment care era perceput drept naştere pe plan spiritual. Naşterea lui Iisus istoric a fost fixată, de către iniţiaţii primului secol, în timpul cel mai întunecat moment al anului din punct de vedere exterior, fiindcă prin aceasta răsărise Soarele spiritual. De aceea a fost introdus la primii creştini, de asemenea, slujba religioasă de la miezul nopţii, un cult pentru ora întunecată de la miezul nopţii, când apărea deodată o revărsare de lumină la altar. Cel mai înalt grad de iniţiere era cel de Tată.

Astfel, ceea ce se petrecuse adesea în mod individual în misterii, departe de orice evenimente exterioare, s-a petrecut în mod public în istoria lumii prin Iisus Christos. Sufletul omenesc nu poate vieţui ceva mai înalt decât ceea ce a fost adus în mod exterior în lumea fizică în învingătorul morţii, aducătorul zălogului pentru o viaţă eternă a sufletului. Ceea ce a crescut din lumea muribundă drept rod nou al vieţii, a fost perceput în lumea spirituală de către iniţiaţi drept naşterea copilului Christos. Cine nu gândeşte spiritualul separat de lumea fizică, simte o legătură profundă între Soarele din noaptea de Crăciun şi cel din viaţa spiritului, care se dezvoltă din viaţa pământească. În noaptea de Crăciun este aşezată naşterea celui mai mare ideal care există pentru lume, care se realizează când Pământul îşi atinge ţelul. Ceea ce este anunţat acum în mod profetic, devine cândva realitate. Aşa cum se înviorează iubirea învingătoare de moarte în pomul de Crăciun, tot aşa se va înviora ea însăşi în viitor, în toţi oamenii. Ea există acum ca perspectivă.

Noi simţim astfel, în sensul sărbătorii de Crăciun, ceea ce vine la noi de la mare depărtare, ceva ce a fost sărbătorit însă mereu, din timpuri străvechi. Când această sărbătoare va fi recunoscută în mod just, ea va dobândi pentru noi din nou o mult mai mare importanţă. Şi pomul va deveni pentru noi mai important decât simbolul acelui pom din Paradis, pe care-l cunoaşteţi toţi din Geneză. Paradisul este, desigur, o imagine pentru natura superioară a omului, de care nu se ataşează nici un rău. Cunoaşterea a putut fi cucerită doar în contul vieţii. Felul cum a fost considerată aceasta de către cei care ştiau atunci, trebuie să-l explice o legendă: Pe când Set voia să intre din nou în Paradis, l-a lăsat înăuntru un Heruvim cu sabia învăpăiată. Acolo el a aflat că Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii se împletiseră unul într-altul. La indicaţia Heruvimului, el trebuia să ia trei seminţe din acest pom unit. Pomul reprezintă ce trebuie să devină cândva omul şi ce a ajuns deja iniţiatul. După ce Adam a murit, Set a luat cele trei seminţe şi le-a pus în gura lui Adam. Din ele a răsărit un tufiş arzând, pe care se aflau cuvintele: „Ejeh Asher ejeh” – „Eu sunt cel care este, a fost şi va fi”. Mai departe, legenda povesteşte că Moise şi-ar fi făcut din el toiagul miraculos. Mai târziu, poarta templului lui Solomon ar fi fost construită din acelaşi lemn. Apoi, o bucată din el ar fi căzut în lacul Betesda şi i-a conferit putere miraculoasă. Şi, în final, crucea lui Christos ar fi fost făcută din acesta. Este o imagine pentru viaţa muribundă, care se scurge în moarte, care are în sine puterea de a crea viaţă nouă.

În faţa noastră se află un mare simbol: viaţa care a învins moartea, lemnul din seminţele din Paradis. Această viaţă care se stinge şi ia naştere din nou, ne-o înfăţişează crucea cu trandafiri. Nu fără temei spunea marele Goethe, aşadar:

Şi cât timp nu îl ai pe acest
„Mori şi devino!”
Eşti doar un trist oaspete
Pe întunecatul Pământ.

Ce legătură minunată între pomul Paradisului, lemnul crucii şi viaţa care ţâşneşte din acesta! Simţirea naşterii omului etern în viaţa trecătoare trebuie să fie pentru noi prin ideea de Christos, Crăciunul. Omul trebuie să aplice chiar acum asupra sa aceasta: „Lumina străluceşte în întuneric”, şi treptat întunericul trebuie să fie cuprins de lumină. Toate sufletele în care Crăciunul stimulează scânteile juste, vor simţi în mod viu ce lasă Crăciunul să se nască în ei, capacitatea care li se va dezvolta în puterea care-i va pune în starea de a vedea, de a simţi, de a voi, astfel încât versetul se întoarce şi se spune: Lumina străluceşte în întuneric, iar întunericul, treptat, a cuprins-o cu înţelegerea.