Omenirea a plecat de la o concepție fundamentală atotcuprinzătoare și, potrivit caracterelor popoarelor, potrivit condițiilor climatice în care trăiau, aceste lucruri s-au reliefat în mod diferit în crezurile religioase. La fel ca în rugăciunea Tatăl nostru, concepții fundamentale spiritual-științifice ne întâmpină în toate celelalte formule și crezuri religioase. Unora le place să spună că cei care le văd acolo doar visează, dar în realitate ele sunt conținute în acestea. Însă cum ajung ei înăuntru? Pentru aceasta trebuie să ne lămurim că ceea ce ne este predat astăzi, nu era expus în cele mai vechi concepții în chiar același mod. Formulele crezurilor religioase au fost foarte diferite, în diferite timpuri. Concepțiile mai vechi vorbesc în imagini, nu în idei, cum facem noi astăzi. Aceste imagini au fost păstrate într-un fel, iar noi le găsim iar și iar. Astfel, despre cunoaștere se vorbea mereu ca despre o lumină, iar despre înțelepciune se vorbea ca despre apa curgătoare. Cum se face însă că la popoarele mai vechi se vorbea în imagini? Vreau să ne lămurim o dată cum vorbeau învățătorii religioși popoarelor, înainte de Hermes, înainte de Buddha, Zarathustra și Moise, înainte de cei mai mari întemeietori de religii, înainte de Christos.
Noi trebuie să facem distincția între conștiența cotidiană și cea imaginativă. Conștiența obiectivă, cotidiană, o avem de dimineața până seara. Atunci vedem lucrurile așa cum se arată ele simțurilor noastre. Celelalte stări de conștiență ne sunt pentru început ascunse. Am auzit cu toții despre starea de somn fără vise. Aceasta are o cu totul altă semnificație pentru inițiat decât pentru oamenii obișnuiți. De la adormire până la trezire inițiatul se află într-o stare conștientă. El percepe o lume, chiar dacă altfel, într-un cu totul alt mod decât de obicei. Omul obișnuit nu știe nimic despre această stare. Conștiența somnului cu vise este cunoscută deja mai bine. Noi trebuie să ne lămurim acum somnul fără vise prin intermediul celui cu vise.
Somnul cu vise arată totul în simboluri. El este asemănător stării de conștiență a inițiatului, când acesta se află în lumea spirituală. Și inițiatul vede imagini, dar nu imagini de vis haotice, deși imaginile sale se schimbă neîncetat. Pe planul fizic, fiecare lucru are doar o formă, de exemplu o masă, o piatră. Dar cu cât urcăm mai sus, cu atât forma este concepută mai mult în schimbare. Planta se transformă și se mișcă, animalul și mai mult, omul se mișcă cel mai mult și are cea mai mare capacitate de transformare. În Devachan, totul este cuprins într-o mișcare neîncetată. Prin anumite exerciții omul poate face ca, dacă privește o plantă, să se detașeze culoarea din ea și să plutească liberă în spațiu, în sus și-n jos. Apoi trebuie să învățăm să conducem astfel de culori care se mișcă liber, și chiar și sunete, înspre anumite lucruri și entități. Atunci culoarea devine o expresie a vieții lăuntrice. Așa acționează și aura omului, în culoare și formă. În ea se exprimă viețuirea sufletească lăuntrică. Nici ea nu este niciodată în repaus. Ea este o mișcare eternă, iar o mișcare eternă este esențialul lumii superioare. Acesta este, de asemenea, și aspectul zăpăcitor al lumii spirituale pentru cel care intră pentru prima dată în ea. Pe cel neexperimentat îl zăpăcește ceea ce se manifestă potrivit momentului. Înaintea celor care privesc cu ochi spirituali, nici o ființă spirituală nu-și poate ascunde viața sufletească. Omul obișnuit trebuie să tragă concluzii din exterior asupra lăuntricului. În lumea spirituală, lăuntricul oricărei ființe este liber și deschis. Noi viețuim acolo împreună cu esența cea mai lăuntrică a lucrurilor. Aceasta se poate obține acum doar de către inițiatul care poate adăuga la exterior, lăuntrul lucrurilor. Și anume, el o face conștient. Cu mult timp în urmă, oamenii puteau face aceasta în mod inconștient. Cu cât oamenii sunt mai de demult, cu atât mai puțin puteau ei face ceea ce putem noi: ei nu puteau nici socoti, nici număra. Despre logică, nu știau nimic. Așa era la mijlocul perioadei atlanteene. În schimb, atlanteeni puteau face altceva. Ei puteau simți un sentiment foarte precis urcând în ei când, de exemplu, priveau o plantă. Sentimentele noastre față de aceasta sunt palide și fantomatice. Primii atlanteeni nu aveau încă imagini colorate așa de limpezi ca noi. Atlanteanul vedea cum se ridică din plantă culoarea ca o ceață, și plutește liber. Nici culoarea unui cristal nu o vedea. De exemplu, de jur-împrejurul unui rubin, el vedea o aureolă de culori, pe rubinul însuși îl vedea numai ca o incizie înăuntru. Înaintea acestei perioade omul nu vedea încă nici măcar contururile oamenilor, animalelor și plantelor. Însă dacă se apropia de un dușman, atunci vedea înălțându-se o plăsmuire de culoare maro-roșcat. La un prieten, vedea o frumoasă culoare albastră-roșiatică. Așa percepea el viața lăuntrică în culori individuale.
Dacă mergem mai departe în urmă, în perioada lemuriană, atunci existau acolo chiar alte impulsuri de voință. Voința acționa încă magic, ea își arăta în exterior înrudirea cu forțele naturii. Dacă pe atunci un om ținea mâna deasupra unei plante și lăsa să acționeze voința sa prin aceasta, atunci planta creștea văzând cu ochii. Prin faptul că omul s-a izolat în pielea sa, el și-a îndepărtat puterile sale de forțele naturii.
Puterile gândirii sunt cel mai puțin asemănătoare naturii. Și mai înainte existau ființe pentru care era considerată o absurditate să spună: Eu exprim un concept despre un lucru exterior. Căci ele vedeau conceptele afară, lucrând, drept entități. La început, conceptele plăsmuiau lucrurile. Astăzi, noi vedem un ceas și ne formăm un concept despre el. Dar noi nu ne-am putea forma conceptul „ceas” dacă, înainte de a exista ceasul, nimeni nu ar fi plăsmuit acest concept și apoi nu ar fi construit un ceas. Tot așa este cu conceptele tuturor lucrurilor. Conceptele pe care noi ni le formăm despre lucrurile lumii, au existat ca realități în trecutul foarte îndepărtat. Pe atunci ele erau așezate în lucruri. Totul ia naștere din asemenea concepte, așa cum fac și astăzi oamenii cu creațiile lor. Acele ființe de atunci au primit lucrurile ca niște șefi de echipă. Ei au avut un intelect creator. Ei nu erau încă întrupați într-un corp fizic. Ceea ce trăiește astăzi în trupul fizic, odihnea pe atunci încă în sânul Divinității. Jos, pe Pământ, existau deja o viață fizică și ființe care se aflau la un nivel situat între animalele și oamenii de astăzi și erau mature pentru a primi suflete omenești. Aceasta se poate reprezenta printr-o imagine. Când multe bucăți mici de burete sunt scufundate în apă, atunci fiecare bucată va absorbi picături de apă, și astfel apa este divizată în picături clar separate. Pământul fizic, cu mulțimea sa de ființe, era înconjurat pe atunci de un înveliș spiritual, așa cum suntem noi astăzi înconjurați de o atmosferă. Abia atunci lua ființă fiecare suflet în parte, când fiecare ființă absorbise o picătură spirituală. Cu aceasta a început și procesul prin care omul își menține o conștiență obiectivă izolată.
Mai înainte, sufletul primea totul ca din interior în afară, de la sufletul cosmic, căci sufletul cosmic știa totul. Aceasta este diferența între știința actuală și cea de atunci. Lumea lăuntrică se cufundă în întunericul somnului fără vise când intervine conștiența luminoasă de zi. Trupul astral este cel care percepe lumea exterioară: el vede culori, aude sunete, simte plăcere și durere, dar nu poate face acestea fără trupul fizic. Trupul astral este tot același cu cel care era odinioară în substanța comună sufletească. Dacă toți oamenii ar adormi în același timp și trupurile lor astrale ar fi amestecate și, de asemenea, dacă ele ar fi amestecate cu ceea ce nu s-a cufundat din sufletul cosmic în fiecare trup în parte, atunci somnul fără vise ar înceta, iar culorile și sunetele s-ar înălța în trupurile astrale, exact așa cum a fost odinioară, pe când toate sufletele mai odihneau încă în sufletul cosmic. Ceea ce este astăzi noapte, a fost cândva umplut de lumină, umplut de percepții din lumea spirituală. Așa a perceput în mod astral, cândva, întreaga omenire.
Ce a perceput omenirea acelui timp? Ce și-a cucerit omul, de atunci încoace? Conștiența sa de Eu, posibilitatea de a-și spune „eu”. Întreaga conștiență veche era doar o conștiență de vis intensificată, oamenii nu mai erau conștienți de sine. Conștiența de sine era dăruită oamenilor la coborârea în trup. Și aceasta se amplifică din ce în ce mai mult. Aceasta formează conținutul evoluției actuale. „Eu sunt Eu sunt-ul” s-a revelat oamenilor. Acesta este adevăratul nume al lui Iahve [Nota 44]: „Eu sunt Eu sunt-ul” sau, exprimat mai pe larg: „Eu sunt Cel care a fost, Cel care este și Cel care va fi”. În acest trecut foarte îndepărtat [Nota 45], nu exista la om această conștiență. Unde era atunci o conștiență a lui „Eu sunt”? În ființa în care erau conținute sufletele ca picăturile de apă. Spiritul Sfânt este cel care avea, sus, înainte de întrupare, conștiența Eului. Spiritul în sine este cel care ajunge în om la conștiența de Eu.
În acel trecut foarte îndepărtat, învățătura era o revărsare a adevărului: ea venea din lăuntru, nu din exterior. Din acel timp și până la noi, a existat un interval de timp, și anume perioada atlanteană. La mijlocul acesteia oamenii vedeau deja contururile lucrurilor și ale ființelor. Totuși, lor le era încă totul învăluit într-o ceață colorată și pătruns de sunete care aveau ceva de spus, care erau înțelepte. Pe atunci a luat naștere o învățătură care s-a dezvoltat mai departe drept învățătură religioasă. În urmă cu perioade imense de timp, exista acolo o mare școală de adepți. Tot ceea ce învățăm noi astăzi, provine de la ei, de la adepții turanieni. Aceasta s-a transmis prin discipoli, până în ziua de azi. Pe atunci însă, omul învăța complet altceva decât astăzi. El trebuia să țină seama de faptul că omenirea se afla într-o stare intermediară. Oamenii cei mai înțelepți nu ar fi putut număra nici măcar până la cinci. Dar maestrul spiritual putea, dacă acționa asupra lăuntricului lor, să-i ilumineze, să le aducă înțelepciunea la modul imaginativ. Nu li s-ar fi putut spune filosofii, căci nu le-ar fi înțeles. Oamenii de atunci nu aveau conștiența de zi așa de luminoasă ca cea a noastră. De aceea ei puteau fi din nou transpuși ușor în acea stare în care divinitatea îi ilumina din lăuntru. Maeștrii spirituali îi aduceau pe discipoli într-o stare de hipnoză. Aceasta nu era starea de hipnoză de care se face astăzi caz atât de mult, ci era ceva asemănător. Maeștrii spirituali foloseau această stare de somn pentru a-i ilumina pe discipoli. Pe atunci exista scrierea ocultă și ceea ce se poate numi, de asemenea, vorbirea ocultă. Există încă mantre care au mai mult decât valoarea de idei. Dar acestea au un efect redus față de combinația de sunete de atunci. Combinațiile acelea de sunete erau simple, dar când era intonat un sunet, atunci era înlocuită capacitatea de iluminare pierdută. Atunci intra în om, în mod artificial, acea lume a iluminării lăuntrice; el vedea spiritele cosmice la lucru, ca odinioară. Discipolul primea atunci de la Învățător formule și anumite desene. El percepea atunci nemijlocit, tainele lumii. De exemplu, acest desen îi spunea felul cum se naște o nouă plantă dintr-o sămânță:
Omul actual nu-și poate imagina nimic și nici nu poate simți nimic în fața acestui desen, fără interpretare. Acest desen acționa nemijlocit asupra omului din vremea de atunci, când îl privea, sau când desenul era ciocănit. Întemeietorii de religii au învățat popoarele de mai târziu formulele care-și găseau aplicare pe vremea aceea.
Cu cât mergem în urmă mai departe, cu atât mai unitar era sufletul cosmic. În somn, trupurile astrale ale tuturor oamenilor sunt încă destul de asemănătoare unul cu celălalt. Așa erau pe atunci în Atlantida toate trupurile astrale, asemănătoare unul cu celălalt. Atunci se putea aduce tuturor oamenilor, o singură înțelepciune primordială. După ce marele potop a trecut peste omenirea atlanteană, nu mai era posibilă o înțelepciune unitară. Acum, omul trebuia să învețe în India așa cum o cerea trupul indian, și altfel în Persia, altfel în Egipt, altfel la greci și la romani, și iarăși altfel la vechii germani. Dar în toate formele religioase autentice, continuă să trăiască cea din care au luat naștere. În Atlantida, iluminarea era comunicare de viață, nu de învățătură. Simbolul vârtejului trezea sentimentul în mod nemijlocit. Astăzi, sentimentele trebuie să se aprindă mai întâi la concepte. Și rugăciunea Tatăl nostru, compusă din șapte rugăminți, a fost comunicată cândva ca gamă sonoră de șapte sunete, în legătură cu șapte culori și cu șapte mirosuri distincte.
Așa viețuia discipolul atlantean entitatea cu șapte componente a omului. Asta a revărsat cel mai mare învățător religios, Christos, în rugăciunea Tatăl nostru. De efectul acestei rugăciuni beneficiază fiecare om care se roagă prin intermediul ei. Nu este o mantră propriu-zisă, deși poate avea puteri mantrice. Este o mantră-idee. Firește că cea mai mare putere ea a avut-o în limba originară. Dar tocmai deoarece este o mantră-idee, nu-și va pierde puterea chiar dacă se traduce în o mie de limbi. Așa cum omul poate digera alimentele fără a cunoaște legile digestiei, tot așa are el roadele rugăciunii Tatăl nostru și fără a o înțelege, chiar dacă cel ce știe mai multe despre aceasta are complet alte roade.
O astfel de cale au parcurs adevărurile religioase. Toate sufletele noastre erau odinioară somnambule în sufletul cosmic. El a fost divizat și atras în jos în multe corpuri. Percepția spirituală a fost întunecată, de asemenea și posibilitatea de a mai reveni la starea inițială. Învățăturile religioase sunt doar un ecou în concepte și cuvinte, și mai ales formule, care au fost luate din lumea spirituală. Înțelepciunea Vechiului Testament vorbește încă de idei primordiale și de idei. În idei trăiește un slab reflex al ideilor primordiale. Dar acea înțelepciune primordială nu este pierdută. Ea odihnește încă în sufletele noastre adormite. Și a o înălța în conștiența clară, luminoasă, este munca științei spirituale. Când omul va fi învățat să cunoască toată lumea exterioară, după ultima încarnare, atunci el este primit în clarvederea primordială și aduce cu sine noua iluminare, conștiența clarvăzătoare. Ridicarea în conștiența universală ar fi eliberarea – se spune în Orient. Dar nu va fi așa. Odinioară, înainte de prima întrupare, nu exista conștiența Eului. Ea va fi prezentă însă după ultima încarnare. Fiecare picătură a fluidului sufletesc se colorează cu o culoare foarte precisă, fiecare cu alta. Fiecare aduce cu sine la sfârșit culoarea sa, iar apa, odinioară luminoasă și limpede, va sclipi în culori luminoase, infinit de frumoase, care există fiecare pentru sine. Fiecare aduce cu sine culoarea sa precisă, conștiența sa individuală care nu poate fi pierdută. Armonia tuturor conștiențelor este în cele din urmă conștiența universală. În libertate, cele multe vor fi o unitate, fiindcă așa vor ele! Trebuie să ne reprezentăm acest fapt așa cum este el în realitate. Fiecare conștiență individuală este conținută complet în conștiența universală.
Această evoluție a omenirii nu este zadarnică. Da, viața are un sens, și cel mai frumos sens este că la sfârșit omul va depune pe altarul divinității bucata de existență umană pe care el însuși a agonisit-o. Și din ea va fi urzit veșmântul pe care îl țese Spiritul Pământului, așa cum o spune Goethe așa de frumos și de înălțător:
Sui și cobor,
Țes ici și acolo!
Naștere și mormânt
O mare veșnică,
O țesere schimbătoare,
O viață arzătoare,
La războiul vremii în vuiet creând,
Dumnezeirii-i țes viu veșmânt.
