Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


ORIGINEA CREZURILOR RELIGIOASE ŞI A FORMULELOR DE RUGĂCIUNE

Leipzig, 17 februarie 1907

Omenirea a plecat de la o concepţie fundamentală atotcuprinzătoare şi, potrivit caracterelor popoarelor, potrivit condiţiilor climatice în care trăiau, aceste lucruri s-au reliefat în mod diferit în crezurile religioase. La fel ca în rugăciunea Tatăl nostru, concepţii fundamentale spiritual-ştiinţifice ne întâmpină în toate celelalte formule şi crezuri religioase. Unora le place să spună că cei care le văd acolo doar visează, dar în realitate ele sunt conţinute în acestea. Însă cum ajung ei înăuntru? Pentru aceasta trebuie să ne lămurim că ceea ce ne este predat astăzi, nu era expus în cele mai vechi concepţii în chiar acelaşi mod. Formulele crezurilor religioase au fost foarte diferite, în diferite timpuri. Concepţiile mai vechi vorbesc în imagini, nu în idei, cum facem noi astăzi. Aceste imagini au fost păstrate într-un fel, iar noi le găsim iar şi iar. Astfel, despre cunoaştere se vorbea mereu ca despre o lumină, iar despre înţelepciune se vorbea ca despre apa curgătoare. Cum se face însă că la popoarele mai vechi se vorbea în imagini? Vreau să ne lămurim o dată cum vorbeau învăţătorii religioşi popoarelor, înainte de Hermes, înainte de Buddha, Zarathustra şi Moise, înainte de cei mai mari întemeietori de religii, înainte de Christos.

Noi trebuie să facem distincţia între conştienţa cotidiană şi cea imaginativă. Conştienţa obiectivă, cotidiană, o avem de dimineaţa până seara. Atunci vedem lucrurile aşa cum se arată ele simţurilor noastre. Celelalte stări de conştienţă ne sunt pentru început ascunse. Am auzit cu toţii despre starea de somn fără vise. Aceasta are o cu totul altă semnificaţie pentru iniţiat decât pentru oamenii obişnuiţi. De la adormire până la trezire iniţiatul se află într-o stare conştientă. El percepe o lume, chiar dacă altfel, într-un cu totul alt mod decât de obicei. Omul obişnuit nu ştie nimic despre această stare. Conştienţa somnului cu vise este cunoscută deja mai bine. Noi trebuie să ne lămurim acum somnul fără vise prin intermediul celui cu vise.

Somnul cu vise arată totul în simboluri. El este asemănător stării de conştienţă a iniţiatului, când acesta se află în lumea spirituală. Şi iniţiatul vede imagini, dar nu imagini de vis haotice, deşi imaginile sale se schimbă neîncetat. Pe planul fizic, fiecare lucru are doar o formă, de exemplu o masă, o piatră. Dar cu cât urcăm mai sus, cu atât forma este concepută mai mult în schimbare. Planta se transformă şi se mişcă, animalul şi mai mult, omul se mişcă cel mai mult şi are cea mai mare capacitate de transformare. În Devachan, totul este cuprins într-o mişcare neîncetată. Prin anumite exerciţii omul poate face ca, dacă priveşte o plantă, să se detaşeze culoarea din ea şi să plutească liberă în spaţiu, în sus şi-n jos. Apoi trebuie să învăţăm să conducem astfel de culori care se mişcă liber, şi chiar şi sunete, înspre anumite lucruri şi entităţi. Atunci culoarea devine o expresie a vieţii lăuntrice. Aşa acţionează şi aura omului, în culoare şi formă. În ea se exprimă vieţuirea sufletească lăuntrică. Nici ea nu este niciodată în repaus. Ea este o mişcare eternă, iar o mişcare eternă este esenţialul lumii superioare. Acesta este, de asemenea, şi aspectul zăpăcitor al lumii spirituale pentru cel care intră pentru prima dată în ea. Pe cel neexperimentat îl zăpăceşte ceea ce se manifestă potrivit momentului. Înaintea celor care privesc cu ochi spirituali, nici o fiinţă spirituală nu-şi poate ascunde viaţa sufletească. Omul obişnuit trebuie să tragă concluzii din exterior asupra lăuntricului. În lumea spirituală, lăuntricul oricărei fiinţe este liber şi deschis. Noi vieţuim acolo împreună cu esenţa cea mai lăuntrică a lucrurilor. Aceasta se poate obţine acum doar de către iniţiatul care poate adăuga la exterior, lăuntrul lucrurilor. Şi anume, el o face conştient. Cu mult timp în urmă, oamenii puteau face aceasta în mod inconştient. Cu cât oamenii sunt mai de demult, cu atât mai puţin puteau ei face ceea ce putem noi: ei nu puteau nici socoti, nici număra. Despre logică, nu ştiau nimic. Aşa era la mijlocul perioadei atlanteene. În schimb, atlanteeni puteau face altceva. Ei puteau simţi un sentiment foarte precis urcând în ei când, de exemplu, priveau o plantă. Sentimentele noastre faţă de aceasta sunt palide şi fantomatice. Primii atlanteeni nu aveau încă imagini colorate aşa de limpezi ca noi. Atlanteanul vedea cum se ridică din plantă culoarea ca o ceaţă, şi pluteşte liber. Nici culoarea unui cristal nu o vedea. De exemplu, de jur-împrejurul unui rubin, el vedea o aureolă de culori, pe rubinul însuşi îl vedea numai ca o incizie înăuntru. Înaintea acestei perioade omul nu vedea încă nici măcar contururile oamenilor, animalelor şi plantelor. Însă dacă se apropia de un duşman, atunci vedea înălţându-se o plăsmuire de culoare maro-roşcat. La un prieten, vedea o frumoasă culoare albastră-roşiatică. Aşa percepea el viaţa lăuntrică în culori individuale.

Dacă mergem mai departe în urmă, în perioada lemuriană, atunci existau acolo chiar alte impulsuri de voinţă. Voinţa acţiona încă magic, ea îşi arăta în exterior înrudirea cu forţele naturii. Dacă pe atunci un om ţinea mâna deasupra unei plante şi lăsa să acţioneze voinţa sa prin aceasta, atunci planta creştea văzând cu ochii. Prin faptul că omul s-a izolat în pielea sa, el şi-a îndepărtat puterile sale de forţele naturii.

Puterile gândirii sunt cel mai puţin asemănătoare naturii. Şi mai înainte existau fiinţe pentru care era considerată o absurditate să spună: Eu exprim un concept despre un lucru exterior. Căci ele vedeau conceptele afară, lucrând, drept entităţi. La început, conceptele plăsmuiau lucrurile. Astăzi, noi vedem un ceas şi ne formăm un concept despre el. Dar noi nu ne-am putea forma conceptul „ceas” dacă, înainte de a exista ceasul, nimeni nu ar fi plăsmuit acest concept şi apoi nu ar fi construit un ceas. Tot aşa este cu conceptele tuturor lucrurilor. Conceptele pe care noi ni le formăm despre lucrurile lumii, au existat ca realităţi în trecutul foarte îndepărtat. Pe atunci ele erau aşezate în lucruri. Totul ia naştere din asemenea concepte, aşa cum fac şi astăzi oamenii cu creaţiile lor. Acele fiinţe de atunci au primit lucrurile ca nişte şefi de echipă. Ei au avut un intelect creator. Ei nu erau încă întrupaţi într-un corp fizic. Ceea ce trăieşte astăzi în trupul fizic, odihnea pe atunci încă în sânul Divinităţii. Jos, pe Pământ, existau deja o viaţă fizică şi fiinţe care se aflau la un nivel situat între animalele şi oamenii de astăzi şi erau mature pentru a primi suflete omeneşti. Aceasta se poate reprezenta printr-o imagine. Când multe bucăţi mici de burete sunt scufundate în apă, atunci fiecare bucată va absorbi picături de apă, şi astfel apa este divizată în picături clar separate. Pământul fizic, cu mulţimea sa de fiinţe, era înconjurat pe atunci de un înveliş spiritual, aşa cum suntem noi astăzi înconjuraţi de o atmosferă. Abia atunci lua fiinţă fiecare suflet în parte, când fiecare fiinţă absorbise o picătură spirituală. Cu aceasta a început şi procesul prin care omul îşi menţine o conştienţă obiectivă izolată.

Mai înainte, sufletul primea totul ca din interior în afară, de la sufletul cosmic, căci sufletul cosmic ştia totul. Aceasta este diferenţa între ştiinţa actuală şi cea de atunci. Lumea lăuntrică se cufundă în întunericul somnului fără vise când intervine conştienţa luminoasă de zi. Trupul astral este cel care percepe lumea exterioară: el vede culori, aude sunete, simte plăcere şi durere, dar nu poate face acestea fără trupul fizic. Trupul astral este tot acelaşi cu cel care era odinioară în substanţa comună sufletească. Dacă toţi oamenii ar adormi în acelaşi timp şi trupurile lor astrale ar fi amestecate şi, de asemenea, dacă ele ar fi amestecate cu ceea ce nu s-a cufundat din sufletul cosmic în fiecare trup în parte, atunci somnul fără vise ar înceta, iar culorile şi sunetele s-ar înălţa în trupurile astrale, exact aşa cum a fost odinioară, pe când toate sufletele mai odihneau încă în sufletul cosmic. Ceea ce este astăzi noapte, a fost cândva umplut de lumină, umplut de percepţii din lumea spirituală. Aşa a perceput în mod astral, cândva, întreaga omenire.

Ce a perceput omenirea acelui timp? Ce şi-a cucerit omul, de atunci încoace? Conştienţa sa de Eu, posibilitatea de a-şi spune „eu”. Întreaga conştienţă veche era doar o conştienţă de vis intensificată, oamenii nu mai erau conştienţi de sine. Conştienţa de sine era dăruită oamenilor la coborârea în trup. Şi aceasta se amplifică din ce în ce mai mult. Aceasta formează conţinutul evoluţiei actuale. „Eu sunt Eu sunt-ul” s-a revelat oamenilor. Acesta este adevăratul nume al lui Iahve [ Nota 44 ]: „Eu sunt Eu sunt-ul” sau, exprimat mai pe larg: „Eu sunt Cel care a fost, Cel care este şi Cel care va fi”. În acest trecut foarte îndepărtat [ Nota 45 ], nu exista la om această conştienţă. Unde era atunci o conştienţă a lui „Eu sunt”? În fiinţa în care erau conţinute sufletele ca picăturile de apă. Spiritul Sfânt este cel care avea, sus, înainte de întrupare, conştienţa Eului. Spiritul în sine este cel care ajunge în om la conştienţa de Eu.

În acel trecut foarte îndepărtat, învăţătura era o revărsare a adevărului: ea venea din lăuntru, nu din exterior. Din acel timp şi până la noi, a existat un interval de timp, şi anume perioada atlanteană. La mijlocul acesteia oamenii vedeau deja contururile lucrurilor şi ale fiinţelor. Totuşi, lor le era încă totul învăluit într-o ceaţă colorată şi pătruns de sunete care aveau ceva de spus, care erau înţelepte. Pe atunci a luat naştere o învăţătură care s-a dezvoltat mai departe drept învăţătură religioasă. În urmă cu perioade imense de timp, exista acolo o mare şcoală de adepţi. Tot ceea ce învăţăm noi astăzi, provine de la ei, de la adepţii turanieni. Aceasta s-a transmis prin discipoli, până în ziua de azi. Pe atunci însă, omul învăţa complet altceva decât astăzi. El trebuia să ţină seama de faptul că omenirea se afla într-o stare intermediară. Oamenii cei mai înţelepţi nu ar fi putut număra nici măcar până la cinci. Dar maestrul spiritual putea, dacă acţiona asupra lăuntricului lor, să-i ilumineze, să le aducă înţelepciunea la modul imaginativ. Nu li s-ar fi putut spune filosofii, căci nu le-ar fi înţeles. Oamenii de atunci nu aveau conştienţa de zi aşa de luminoasă ca cea a noastră. De aceea ei puteau fi din nou transpuşi uşor în acea stare în care divinitatea îi ilumina din lăuntru. Maeştrii spirituali îi aduceau pe discipoli într-o stare de hipnoză. Aceasta nu era starea de hipnoză de care se face astăzi caz atât de mult, ci era ceva asemănător. Maeştrii spirituali foloseau această stare de somn pentru a-i ilumina pe discipoli. Pe atunci exista scrierea ocultă şi ceea ce se poate numi, de asemenea, vorbirea ocultă. Există încă mantre care au mai mult decât valoarea de idei. Dar acestea au un efect redus faţă de combinaţia de sunete de atunci. Combinaţiile acelea de sunete erau simple, dar când era intonat un sunet, atunci era înlocuită capacitatea de iluminare pierdută. Atunci intra în om, în mod artificial, acea lume a iluminării lăuntrice; el vedea spiritele cosmice la lucru, ca odinioară. Discipolul primea atunci de la Învăţător formule şi anumite desene. El percepea atunci nemijlocit, tainele lumii. De exemplu, acest desen îi spunea felul cum se naşte o nouă plantă dintr-o sămânţă:

desen

Omul actual nu-şi poate imagina nimic şi nici nu poate simţi nimic în faţa acestui desen, fără interpretare. Acest desen acţiona nemijlocit asupra omului din vremea de atunci, când îl privea, sau când desenul era ciocănit. Întemeietorii de religii au învăţat popoarele de mai târziu formulele care-şi găseau aplicare pe vremea aceea.

Cu cât mergem în urmă mai departe, cu atât mai unitar era sufletul cosmic. În somn, trupurile astrale ale tuturor oamenilor sunt încă destul de asemănătoare unul cu celălalt. Aşa erau pe atunci în Atlantida toate trupurile astrale, asemănătoare unul cu celălalt. Atunci se putea aduce tuturor oamenilor, o singură înţelepciune primordială. După ce marele potop a trecut peste omenirea atlanteană, nu mai era posibilă o înţelepciune unitară. Acum, omul trebuia să înveţe în India aşa cum o cerea trupul indian, şi altfel în Persia, altfel în Egipt, altfel la greci şi la romani, şi iarăşi altfel la vechii germani. Dar în toate formele religioase autentice, continuă să trăiască cea din care au luat naştere. În Atlantida, iluminarea era comunicare de viaţă, nu de învăţătură. Simbolul vârtejului trezea sentimentul în mod nemijlocit. Astăzi, sentimentele trebuie să se aprindă mai întâi la concepte. Şi rugăciunea Tatăl nostru, compusă din şapte rugăminţi, a fost comunicată cândva ca gamă sonoră de şapte sunete, în legătură cu şapte culori şi cu şapte mirosuri distincte.

Aşa vieţuia discipolul atlantean entitatea cu şapte componente a omului. Asta a revărsat cel mai mare învăţător religios, Christos, în rugăciunea Tatăl nostru. De efectul acestei rugăciuni beneficiază fiecare om care se roagă prin intermediul ei. Nu este o mantră propriu-zisă, deşi poate avea puteri mantrice. Este o mantră-idee. Fireşte că cea mai mare putere ea a avut-o în limba originară. Dar tocmai deoarece este o mantră-idee, nu-şi va pierde puterea chiar dacă se traduce în o mie de limbi. Aşa cum omul poate digera alimentele fără a cunoaşte legile digestiei, tot aşa are el roadele rugăciunii Tatăl nostru şi fără a o înţelege, chiar dacă cel ce ştie mai multe despre aceasta are complet alte roade.

O astfel de cale au parcurs adevărurile religioase. Toate sufletele noastre erau odinioară somnambule în sufletul cosmic. El a fost divizat şi atras în jos în multe corpuri. Percepţia spirituală a fost întunecată, de asemenea şi posibilitatea de a mai reveni la starea iniţială. Învăţăturile religioase sunt doar un ecou în concepte şi cuvinte, şi mai ales formule, care au fost luate din lumea spirituală. Înţelepciunea Vechiului Testament vorbeşte încă de idei primordiale şi de idei. În idei trăieşte un slab reflex al ideilor primordiale. Dar acea înţelepciune primordială nu este pierdută. Ea odihneşte încă în sufletele noastre adormite. Şi a o înălţa în conştienţa clară, luminoasă, este munca ştiinţei spirituale. Când omul va fi învăţat să cunoască toată lumea exterioară, după ultima încarnare, atunci el este primit în clarvederea primordială şi aduce cu sine noua iluminare, conştienţa clarvăzătoare. Ridicarea în conştienţa universală ar fi eliberarea – se spune în Orient. Dar nu va fi aşa. Odinioară, înainte de prima întrupare, nu exista conştienţa Eului. Ea va fi prezentă însă după ultima încarnare. Fiecare picătură a fluidului sufletesc se colorează cu o culoare foarte precisă, fiecare cu alta. Fiecare aduce cu sine la sfârşit culoarea sa, iar apa, odinioară luminoasă şi limpede, va sclipi în culori luminoase, infinit de frumoase, care există fiecare pentru sine. Fiecare aduce cu sine culoarea sa precisă, conştienţa sa individuală care nu poate fi pierdută. Armonia tuturor conştienţelor este în cele din urmă conştienţa universală. În libertate, cele multe vor fi o unitate, fiindcă aşa vor ele! Trebuie să ne reprezentăm acest fapt aşa cum este el în realitate. Fiecare conştienţă individuală este conţinută complet în conştienţa universală.

Această evoluţie a omenirii nu este zadarnică. Da, viaţa are un sens, şi cel mai frumos sens este că la sfârşit omul va depune pe altarul divinităţii bucata de existenţă umană pe care el însuşi a agonisit-o. Şi din ea va fi urzit veşmântul pe care îl ţese Spiritul Pământului, aşa cum o spune Goethe aşa de frumos şi de înălţător:

Sui şi cobor,
Ţes ici şi acolo!
Naştere şi mormânt
O mare veşnică,
O ţesere schimbătoare,
O viaţă arzătoare,
La războiul vremii în vuiet creând,
Dumnezeirii-i ţes viu veşmânt.