Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


PREDICA DE PE MUNTE

Stuttgart, 19 ianuarie 1907

Predica de pe munte este cea mai importantă revelaţie a creştinismului. În mod obişnuit, prin aceasta se înţelege o predică pe care Iisus ar fi ţinut-o de pe un munte, poporului aflat jos. Dar „a merge pe munte” este o expresie-cheie ce se găseşte în toate limbajele secrete, şi este străveche. „A iubi” este de asemenea o expresie-cheie ocultă. „Ucenicul pe care Domnul îl iubea” – şi la învierea din morţi a lui Lazăr [ Nota 46 ]: „Iisus iubea pe Marta şi pe sora ei, şi pe Lazăr”; sau: „Iată cât de mult l-a iubit”. Întotdeauna, prin ucenicul pe care Domnul îl iubea, se înţelege autorul Evangheliei după Ioan. Dar numele lui nu se află nicăieri în toată Evanghelia după Ioan, nici chiar la crucificare. Acolo se spune: „Acum, Iisus vedea acolo pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, stând lângă ea” [ Nota 47 ]. Acest cuvânt „a iubi” are o semnificaţie profundă. Acel discipol al unui maestru spiritual, care este primit şi iniţiat cel mai profund în ştiinţa ocultă, se numeşte „un ucenic pe care Domnul îl iubeşte”. „A merge pe munte” înseamnă: A merge în cel mai profund misteriu şi a învăţa cuvinte pe care mai apoi ucenicii le spun mulţimii. Nici chiar cuvintele Bibliei nu se citesc în mod just, ci se citeşte efectiv departe de cuvinte: Matei 5,1 se traduce în mod just aşa: „Atunci el a văzut mulţimea, a mers departe de ei, pe un munte, şi s-a aşezat, iar ucenicii au mers cu el”. Iisus a mers deci departe de mulţime şi a vorbit doar ucenicilor săi. Iisus Christos trebuia mereu să folosească un limbaj dublu. El vorbea în parabole când se adresa mulţimii. Însă ucenicilor le expunea sensul ocult al cuvintelor, când se afla cu ei „pe munte”. Matei 5,3: „Fericiţi sunt nevoiaşii întru spirit, căci ei vor afla în ei înşişi Împărăţia Cerurilor”. cuvintele şi chiar literele au toate un sens profund, secret. Cuvântul nostru german „Ich” (eu – n. tr.), cu combinaţia de litere I, C, H, conţine în sine iniţialele lui Iisus Christos: I-Ch. Marii iniţiaţi dirijau cuvântul astfel, încât să rezulte Ich – Iisus Christos. Numai un popor putea afla naşterea numelui Iisus Christos din Eu – şi aşa a luat fiinţă mistica creştină germană. Mai există încă asemenea cuvinte ce conţin un sens textual adânc; de exemplu „heilig” (sfânt – n. tr.) = a fi vindecat sau complet însănătoşit. „Selig sein” (a fi fericit – n. tr.) = a fi plin de suflet, a găsi conţinutul sufletului în sine însuşi. Fericit este cel ce are pornirea şi impulsul de a conduce sufletul tot mai mult înspre spirit. Când se spune adesea: Omul trebuie să privească în sine însuşi şi atunci îl va găsi pe Dumnezeu –această afirmaţie nu este justă. Căci dacă privim doar în noi înşine, atunci găsim doar ceea ce există în noi înşine. Trebuie să ne supraveghem năzuinţele, individualitatea noastră trebuie să iasă din sine însuşi, aceasta înseamnă: Cunoaşte-te pe tine însuţi. Autoritatea omului nu trebuie să ne dea convingere, ci imbold.

Versetul 4: „Fericiţi sunt cei care au parte de suferinţă, căci ei găsi consolarea prin ei înşişi”. Suferinţa se află în lume ca una dintre cele mai mari enigme ale lumii. Chiar şi grecii, acest neam liber, voios, care era ataşat foarte mult de existenţă, căruia plăcerea simţurilor îi era aerul vital, îl lasă pe înţeleptul Silen [ Nota 48 ] să răspundă astfel la întrebarea ce ar fi cel mai bine pentru om: Neam nenorocit şi efemer… Cel mai bine pentru tine este ceva complet inaccesibil ţie: a nu te fi născut, a nu exista, a nu fi nimic. Al doilea lucru cel mai bun pentru tine – este a muri cât mai curând”. Totuşi Esop spune că din suferinţă, omul obţine învăţătură. Şi Iov, prin toate suferinţele care-i sunt impuse, ajunge la concluzia: Suferinţa purifică, ea îl înalţă pe om. De ce plecăm noi toţi mulţumiţi de la teatru, după ascultarea unei tragedii? Pentru că eroul învinge suferinţa. Între înălţarea omului şi suferinţă, când aceasta este suportată, există o legătură. Durerea şi suferinţa sufletului vorbesc prin fizionomie, celui care cunoaşte. Omul trebuie să-şi creeze un organ prin care să poată purta suferinţa. Aşa cum ochiul a fost format de lumină şi urechea de sunet, tot aşa îşi creează durerea şi suferinţa organe spirituale. Omul poartă în sine însuşi consolarea cunoaşterii faptului că poate suporta durerea. Omul se dezvoltă superior prin suferinţă.

Versetul 5: „Fericiţi sunt cei blânzi, căci ei vor avea împărăţia Pământului”. În lume sunt active două puteri: pe de o parte egoismul, pe de altă parte iubirea şi compasiunea. Dacă e să se dezvolte iubirea, egoismul trebuie să scadă. Iubirea senzorială trebuie să evolueze în iubire spirituală superioară. „A fi blând” apare şi în fraza a treia din lucrarea «Lumina pe cărare» [ Nota 49 ]: „Înainte de a putea vorbi în faţa maeştrilor, trebuie să pierzi obiceiul de a jigni”. Omul trebuie să întâmpine cu dispoziţie sufletească iubitoare, astfel încât vorbirea sa să nu mai jignească, şi atunci el este blând, aşa cum se exprimă aceasta în Predica de pe munte. Ţelul evoluţiei Pământului este iubirea, ea va stăpâni împărăţia Pământului.

Versetul 6: „Fericiţi sunt cei care înfometează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi prin ei înşişi”. Aici, Christos vorbeşte ucenicilor despre întreaga semnificaţie a puterilor profunde, cele mai lăuntrice, ale sufletului uman. Daţi iubire altora, nu năzuiţi după iubire, şi atunci iubirea devine universală când fiecare face aceasta el însuşi.

Versetul 7: „Fericiţi sunt cei milostivi, căci ei vor obţine milostenie prin ei înşişi”. Noi trebuie să ne simţim înlăuntrul fiecărui om, şi atunci milostenia făcută şi dată de către noi ne va străluci din ceilalţi.

Versetul 8: „Fericiţi sunt cei care au puritate în inimă, căci ei vor privi pe Dumnezeu prin ei înşişi”. Această frază este o îndrumare către mistică. Noi trebuie să ne purificăm şi să ne curăţim inima. Ochiul despre care este vorba aici, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, este inima. Aceasta este organul viitorului, nu creierul. Aceasta este faţă de Dumnezeu ceea ce sunt ochii limpezi faţă de lumină.

Versetul 9: „Fericiţi sunt cei ce întemeiază pacea, căci ei vor fi prin ei înşişi copiii lui Dumnezeu”. Sufletul face calea de la Dumnezeu, prin om, din nou la Dumnezeu. Sufletele erau paşnice, iar pacea duce din nou către esenţa divină.

Versetul 10: „Fericiţi sunt cei urmăriţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia Cerurilor”. Iisus Christos cere ca omul să-şi pună lui însuşi necesitatea dreptăţii, şi atunci lui îi este potolită setea, prin dreptate. O cerere pământească şi o cerere cerească sunt întotdeauna separate.

Versetul 11: „Fericiţi veţi fi voi când, din cauza mea, oamenii vă vor insulta şi persecuta şi vor vorbi tot felul de rele împotriva voastră, minţind cu privire la aceasta”. Creştinismul nu poate fi confundat cu alte religii. La budism este vorba să se urmeze ceea ce a învăţat Buddha. Aşa este cu învăţătura lui Hermes în Egipt, a lui Zarathustra în Persia, şi aşa mai departe. Însă Christos a fost prezent El însuşi. Ucenicii au fost chemaţi să depună mărturie: Noi înşine L-am auzit, ne-am pus degetele pe rănile Lui lăsate de cuie. Evanghelistul Ioan vorbeşte cel mai mult, în Evanghelia sa, despre Iisus Christos. Creştinismul trebuie să creadă în Iisus Christos însuşi, nu numai în învăţătura Lui. Logosul a coborât la omul-Eu, Cuvântul a devenit carne într-un om şi a locuit efectiv printre noi. Toţi sunt fericiţi în credinţa în Cel Unic, în care este întrupat însuşi Logosul. Unul singur poate spune: „Fericiţi veţi fi când veţi fi persecutaţi din cauza mea”.

Versetul 12: „Fiţi veseli şi plini de mângâiere, şi aceasta va da roade pentru voi în Ceruri, căci tot aşa i-au persecutat şi pe profeţi”. Prin aceasta se înţeleg oamenii-Eu inspiraţi de Dumnezeu.

Versetul 13: „Voi sunteţi sarea Pământului”. Sarea înseamnă ceea ce dă Pământului înţelepciune.

Acum, cineva s-ar putea referi la încheierea capitolului 7, versetele 28 şi 29: „Şi s-a întâmplat atunci că Iisus a terminat de vorbit acestea, iar mulţimea s-a înspăimântat de învăţătura Lui, căci El predica impunător şi o făcea altfel decât cărturarii”. S-ar putea presupune, prin urmare, că Iisus ar fi vorbit efectiv mulţimii. Numai că aceste versete nu stau deloc în legătură cu predica de pe munte, acestea contrastează chiar cu cel care între timp pricinuise frământare în mulţime. Mulţimea s-a înspăimântat de o cuvântare a lui Iisus, dar de o complet alta decât predica de pe munte – şi din cauza aceasta a luat naştere în mulţime tumult şi frământare. Trebuie să urmărim în mod riguros toate evenimentele din Biblie şi să ştim să citim în mod corect cuvintele, şi atunci vom dobândi o nouă înţelegere pentru multe lucruri pe care până acum le-am citit pur şi simplu.


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
la conferinţa de la Stuttgart, 19 ianuarie 1907

Ce este de spus despre cei doi răufăcători care au fost crucificaţi împreună cu Iisus?

Trebuie să se ia în considerare, înainte de toate, că semnificaţia simbolică nu exclude realitatea efectivă. Unii vor să interpreteze totul numai potrivit literei, vor să-l considere pe Iisus doar ca om care a trăit într-adevăr, şi ei nu pot crede că în spatele tuturor acestora se află un sens mai profund. Alţii, dimpotrivă, vor să interpreteze totul ca secret, şi nu pot crede în evenimente istorice. Dar simbolul este în acelaşi timp realitate istorică. Realitatea creştinismului este de înţeles în general doar când ea este privită drept realitate istorică. Taina evoluţiei omenirii este: Christos între cei doi răufăcători, cel care regretă şi cel care rămâne insensibil. Este din nou echilibrul dintre egoism şi iubire. Iubirea este întemeiată pe înrudirea sângelui, iar egoismul vrea să o separe. Christos vrea să echilibreze acestea, lucru pe care-l semnifică cele trei cruci de pe Golgota. Una este principiul Binelui, o alta este principiul Răului. „Într-adevăr, eu îţi spun, astăzi vei fi cu mine în Rai” [ Nota 50 ]. Raiul este un cuvânt-cheie şi înseamnă: Vei fi cu mine într-un loc situat deasupra zilei obişnuite. Înainte ca omul să devină păcătos, el a trăit în sânul divinităţii. Cum dobândeşte el dreptul de a deveni din nou un copil al lui Dumnezeu? Prin însuşirea de a fi paşnic! Cum îşi pierde el acest drept? Prin egoism!


Au şi alte popoare în cuvântul „eu” din limba lor, iniţialele I-CH?

Acest lucru este valabil doar pentru limba germană. Cuvântul german Ich dă putere în suflet. Faptul că iniţialele acestea dau la iveală numele lui Christos, trebuie să ne facă viu cuvântul. Christos este cu noi în fiecare zi şi acţionează prin toate limbile vorbite. Cu cât mergem mai departe spre Orient, cu atât mai îmbelşugată este vorbirea, şi cu cât mergem mai departe spre Occident, cu atât vorbirea este mai săracă. În această privinţă, America este cea mai săracă; ea are în vorbirea sa vocabularul cel mai redus. Rugăciunile limbilor vechi şi-au pierdut vechea putere când au fost traduse în noile limbi. În cuvintele latine ale rugăciunii Pater noster se află mult mai multă putere decât în cuvintele traduse ale rugăciuni Tatăl nostru. Limba vechii rugăciuni Tatăl nostru este aramaica. Cine rostea aceasta în limba aramaică, percepea o putere magică. Prin înţelegerea corectă a lucrurilor trebuie să aducem din nou în limbaj puterea cuvintelor. Cele patru fraze din «Lumina pe cărare» nu au, de exemplu, în limba engleză, aceeaşi putere ca în limba germană. Aceste patru fraze nu sună în nici o limbă aşa de frumos ca în limba germană; ea are cea mai frumoasă traducere a acestor patru fraze.


A treia întrebare este neinteligibilă.

Aceşti naturalişti de odinioară au privit Biblia cu cea mai mare veneraţie. Preotul X. spunea: Moise a ştiut tot atât de multe lucruri ca şi naturaliştii moderni, sau a fost inspirat. Preotul X. are un mod fin, strălucit de a explica Biblia. Când a început critica asupra Bibliei, s-a pierdut veneraţia şi respectul faţă de ea. Dar din critica asupra Bibliei nu va creşte nimic altceva. Pentru ştiinţa spirituală există ceva caracteristic, şi acest ceva este ţinuta morală. Fiecare gând este străbătut de această ţinută morală, totul este pătruns de aceasta. Şi ce este această ţinută morală? Faţă de natură, noi avem de asemenea o ţinută morală, dar noi nu criticăm natura. Ştiinţa spirituală vrea să înţeleagă nepărtinitor şi cu bun simţ viaţa spirituală, vrea să urmărească totul în viaţă; nu vrea să aplice criteriile de simpatie şi antipatie, ci să înţeleagă totul nepărtinitor atât în viaţa umană cât şi în lumea spirituală. În ştiinţa spirituală este vorba despre înţelegere. În viaţa spirituală trebuie să ne însuşim o ţinută morală, la fel ca în cercetarea naturii, căci atunci facem experienţe. Biblia trebuie să devină o carte în faţa căreia critica trebuie să scadă. Când omul o citeşte în mod just şi nepărtinitor, vieţuieşte că începe să perceapă drept expresie şi experienţă ceea ce mai înainte el nu-şi îngăduia nici să viseze. El află atunci o înţelepciune profundă, în timp ce mai înainte şi-a pus piedici în drum. Din cercetarea spirituală trebuie să se găsească cheia pentru modul de a citi corect Biblia; şi se va afla. Atunci critica asupra Bibliei va fi înlocuită cu o interpretare profundă şi temeinică. Ştiinţele naturii au de a face doar cu aspecte materiale şi fac abstracţie de faptul că aceste aspecte au la bază o evoluţie spirituală. Misiunea ştiinţei spirituale este de a cerceta fiinţa omului şi evoluţia omului în Univers. Acolo unde ştiinţa cercetării naturale trebuie să se oprească, intervine cercetarea spirituală; întrucât cercetătorul naturii vede numai exteriorul, el vrea să justifice atomii. Dar tocmai aceasta este ceea ce nu poate lămuri cercetarea naturală. Şi haeckelismul este adevăr pentru cercetarea spirituală, în măsura în care el descrie lucruri exterioare. Însă cercetătorul spiritual vrea să privească înapoi cu ochi superiori, spirituali, la devenirea delicată, şi el vrea să cerceteze ce realităţi spirituale merg alături de realităţile exterioare. Când se contemplă lucrurile cu ochi spirituali şi cu urechile spirituale, atunci se percepe suprasensibilul din om.

Noi avem atâtea organe fizice senzoriale, cât percepem din lumea exterioară. Aşadar cine contestă şi spune: Există doar ceea ce văd eu în mod fizic, acela nu şi-a dezvoltat încă puterile spirituale. De câte ori omul dobândeşte un nou organ, el percepe o nouă lume. Ochii şi urechile sufleteşti se pot dobândi. Dacă omul are suficientă energie şi răbdare, atunci el poate deveni un iniţiat. Ceea ce priveşte un iniţiat cu ochi spirituali trebuie să exprime prin imagini din lumea fizică. Asta spunea Goethe, care era un iniţiat, în versul: „Tot ceea ce este trecător, nu este decât un simbol” [ Nota 51 ]. Exprimarea marilor adevăruri spirituale în simboluri potrivite se numeşte cunoaştere imaginativă. Deci ştiinţa spirituală nu vrea să îndepărteze de materie, ci ea vede în materie spiritul condensat care se raportează faţă de materie ca gheaţa la apă.

Crearea lumii în şapte zile este o comparaţie cu realităţi spirituale înalte. Cine are cheia pentru citirea Bibliei, acela poate considera întotdeauna Biblia întru totul textual. Nici un document nu conţine adevărurile teosofiei mai bine ca Biblia. Ştiinţa spirituală se străduieşte să interpreteze Biblia şi să deschidă accesul către înţelegerea cea mai nepărtinitoare a Bibliei. Vom învăţa să înţelegem separarea operei de creaţie în două părţi, când vom învăţa să distingem omul asexuat – omul spiritual astral. Atunci a avut loc o răsturnare. Omul spiritual asexuat a devenit omul fizic bisexuat, de aceea trebuie să fie vorba despre o dublă creaţie. Aşa des se aude spunându-se: Litera omoară, spiritul dă viaţă – la care fiecare crede că este vorba despre propriul său spirit. Goethe spunea:

Şi cât timp nu îl ai pe acest
„Mori şi devino!”
Eşti doar un trist oaspete
Pe întunecatul Pământ.

Acest „mori” nu înseamnă: omoară-ţi trupul fizic, ci: naşte un om nou din tine, astfel încât el să-ţi dea instrumentul pentru lumea spirituală. El trebuie să devină un instrument al tăriei. „Mori şi devino” trebuie noi să spunem şi literei. În ştiinţa spirituală totul este plin de valoare, chiar şi cel mai mic lucru este o expresie a spiritului condensat. Cine combate Biblia, nu o înţelege, el îşi combate propria iluzie. Mulţi oameni îndrăznesc să întemeieze un crez. Dar câtă micime şi lipsă de modestie este dacă omul se declară apoi mulţumit în conştienţă: Cât de departe am dus acest crez, în mod splendid! – Ştiinţa spirituală vrea să pătrundă mereu mai adânc, ea vrea să se cufunde plină de iubire în litere, şi să deschidă sufletului calea spre divin.