Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


TATĂL NOSTRU

Köln, 6 martie 1907

Dacă vorbim despre rugăciune în sens creştin, trebuie să ne lămurim înainte de toate că forma rugăciunii nu reprezintă nimic altceva decât adâncirea, dăruirea de sine faţă de Divin. În acele religii care caută să atingă această dăruire de sine mai mult prin cufundare în gânduri, vorbim despre meditaţie; la acele religii unde dăruirea de sine iese mai mult din inimă decât din cap, mai mult din personalitate, această dăruire de sine o numim rugăciune. În religia creştină, această dăruire de sine a primit un caracter personal; în religiile vechi, dăruirea de sine era mult mai inconştientă, mai impersonală. Omul a ştiut deja, cu milenii în urmă, că există ceva etern, ceva divin. De exemplu sclavul şi spunea: O viaţă printre multe altele. De aceea, pe atunci trăiau în oameni speranţa de viaţă, curajul, puterea şi siguranţa. Exista un fel de privire în afară din temporar în etern. Însă pentru omenire trebuia să vină o epocă în care omul priveşte în sus la Dumnezeul său. Creştinismul exoteric spune: De personalitate, care merge de la naştere până la moarte, depinde foarte mult. De aceea meditaţia a luat şi ea acest caracter personal al rugăciunii. Dar nu trebuie să uităm că există o rugăciune creştină originară: „Tată, dacă e cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta; totuşi, să nu se facă voia mea, ci voia Ta”.

Dacă dumneavoastră creaţi această dispoziţie sufletească, atunci aveţi o rugăciune creştină. Acea rugăciune care intervine pentru personalitatea, pentru problemele celui care se roagă, nu este o rugăciune creştină. De exemplu, două armate care sunt pregătite de luptă, amândouă se roagă pentru victorie. Doi ţărani, unul se roagă pentru ploaie, celălalt pentru soare. Ce trebuie să facă Dumnezeu? Rugăciunea creştină adevărată nu are nimic de a face cu asemenea dorinţe şi cereri personale. Rugăciunea personală, ca rugăciune adevărată, poate avea şi o cerere personală, dar trebuie să existe alături principiul superior: „Să nu se facă voia mea, ci voia Ta”. Prin aceasta, din rugăciunea creştină originară a lui Iisus Christos, este indicată dispoziţia pe care trebuie să o aibă rugăciunea. Există multe rugăciuni creştine, dar rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea creştină originară, este cea despre care omul poate spune că există cu greu ceva pe lume care să conţină lucruri atât de multe şi atât de importante, ca ea. Şi apoi să ne amintim cum începe Iisus Christos această rugăciune: „Când te rogi, mergi în cămăruţă” [ Nota 53 ], spune El.

Pretutindeni, în toate religiile găsiţi formule de meditaţie, formule magice. Aceste formule magice au, chiar şi din punct de vedere meditativ, semnificaţie asemănătoare cu a meditaţiilor. Omul a vrut să se dăruiască meditativ Dumnezeului său, el a vrut să se dăruiască Dumnezeului său chiar şi prin practici magice. Însă Iisus Christos avertizează: „Nu trebuie să vă rugaţi pentru ceea ce se petrece pe stradă, trebuie să mergeţi adânc, adânc în lăuntrul vostru când vă rugaţi”. În om trăieşte ceva din esenţa divină, o picătură a esenţei divine trăieşte în om, picătură care este de aceeaşi natură cu a Divinităţii. Întregul ocean şi picătura de apă sunt de aceeaşi natură.

Iar acum vrem să privim Universul şi omul aşa cum se obişnuia în primele şcoli esoterice. Pentru aceasta să ne întoarcem înapoi până în momentul când corpurile umane, care s-au pregătit în acest sens, aşteptau oarecum germenii divini ai sufletelor umane care coborau din Divinitate. Populaţia lumii de atunci consta din plante şi trupuri de oameni-animale. Omul, aşa cum este astăzi, nu exista acolo. Sufletele şi-au pregătit treptat trupurile actuale. De jur-împrejurul Pământului exista un fluid spiritual. Iar acum imaginaţi-vă că cineva ar lua o sută de bucăţele de burete şi ar absorbi câte o picătură din acest fluid în fiecare din bucăţelele de burete. Acum aveţi în fiecare o picătură a Divinului. Sufletele se aflau mai înainte în oceanul Divinităţii, apoi ele s-au întrupat ca picături. Aceste suflete erau pe atunci încă foarte imperfecte, la prima lor întrupare, dar ele aveau deja în germen şi esenţa umană superioară: Atma, Buddhi, Manas pentru dezvoltare, pentru evoluţie în viaţa pământească. Omul-animal are deja cele patru învelişuri inferioare, dar el le transformă abia cu ajutorul sufletului său şi obţine apoi Atma, Buddhi, Manas.

Acum vrem să privim în mod esoteric această evoluţie, din două puncte de vedere: primul, că omul se îndumnezeieşte tot mai mult în Atma, Buddhi, Manas; al doilea, că picătura Divinităţii este în el.

Să privim mai întâi omul superior sub aspectul său divin. În secolele creştine s-a spus: Priviţi mai întâi elementul component superior al esenţei divine, la care omul va fi înălţat la sfârşitul evoluţiei sale. Acest element superior este Atma, voinţa, natura viitoare. Voinţa va fi, când omul va fi desăvârşit, cea mai mare putere a sa. Voinţa trebuie atunci să se reverse în afară. Atunci nu va mai exista la om nici o decizie a voinţei care să nu devină imediat faptă. Principiul nostru Atma este natură volitivă. Divinitatea a îngăduit să se reverse în noi mai întâi voinţa sa, o dată cu Atma. Voinţa divină trăieşte în noi şi în toate lucrurile.

Drept al doilea element, avem în om principiul Buddhi. Prin faptul că Divinitatea se revarsă în oameni, ea trece de la Atma la Buddhi.

Cum acţionează deci voinţa divină? Putem ajunge la înţelegerea voinţei divine doar prin conceptul de sacrificiu. Imaginaţi-vă că priviţi într-o oglindă, acolo vă vedeţi înfăţişarea: această înfăţişare este identică cu dumneavoastră. Imaginaţi-vă acum că în dumneavoastră ar fi o voinţă creatoare, şi că atunci aţi sacrifica imaginii tot ce aveţi, toată viaţa dumneavoastră, toată fiinţa dumneavoastră. Prin aceasta, dumneavoastră trăiţi în imagine. Aşa puteţi înţelege creaţia plină de sacrificii a voinţei divine. Voinţa divină nu se oglindeşte doar în lucruri, în imagini, ci ea sacrifică totul în ele, şi aşa aveţi voinţa divină sacrificată în tot spaţiul cosmic. Aşa priveşte creştinul un lucru oarecare al lumii, drept o imagine reflectată a Divinităţii, a voinţei divine. Aveţi Divinitatea sacrificată în spaţiul lumii, iar această imagine a divinităţii se desemnează în creştinismul esoteric drept „Împărăţie”. Voinţa divină reflectată, multiplicată la infinit era percepută drept Împărăţie. Ceea ce se creează drept Atma, ceea ce trăieşte în noi drept Buddhi, ceea ce se creează afară în lume, se desemna drept Împărăţie.

Acum priviţi în sus, ce imagine a Divinităţii trăieşte în Cosmos. Aceasta poate fi distinsă de către fiinţa individuală prin „Nume”. Acesta este în noi principiul Manas, Sinea spirituală, acesta este Numele nostru. Manas este Numele din noi şi dintr-un lucru oarecare din afară. Aşa era sfinţit pentru om Numele unui lucru oarecare. Iar discipolului i se spunea: Trebuie să-ţi devină clar, chiar dacă ai mânca o bucăţică de pâine, că şi aceasta este un lucru în care se află Divinitatea, şi de aceea trebuie să-ţi fie sfânt.

În măsura în care Numele nostru se află în Dumnezeu, el este Manas, Numele. Principiul nostru Buddhi este, astfel, Împărăţia. În principiul nostru Atma trăieşte fiinţa divină. Acestea trei sunt elementele esenţei divine a omului. Omul a primit aceste elemente ale esenţei divine, iar afară în lume ele sunt enumerate ca Nume, Împărăţie şi Voinţă.

Şi acum imaginaţi-vă că Christos voia să-i înveţe pe ucenicii Lui astfel, încât le spunea: Divinitatea era numită Tatăl, iar divinul se numea Cer. Unirea cu divinul a fost posibilă doar prin faptul că acest divin se dăruieşte de acum înainte celor trei organe superioare ale omului.

Ce trebuie să spună creştinul când vrea să exprime acestea?

Tatăl nostru, carele eşti în Ceruri,
Sfinţească-se Numele Tău,
Vie Împărăţia Ta,
Facă-se Voia Ta,
Precum în Cer aşa şi pe Pământ.

Aşa se exprimă, în primele trei cereri ale rugăciunii Tatăl nostru, cele trei elemente componente superioare ale omului, în cel mai categoric mod. Aceste prime trei cereri ale rugăciunii Tatăl nostru sunt dezvoltate din esenţa spirituală superioară a omului.

Acum să privim în mod esoteric cele patru componente inferioare ale omului: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi Eul.

Corpul fizic este cel pe care omul îl are în comun cu toate mineralele, şi în care şi din care substanţele şi forţele fizice intră şi ies zilnic. Dacă omul vrea să-şi construiască trupul fizic, el trebuie să implore ca aceste substanţe fizice care se află în afară în lumea fizică, să-i fie date. Trupul eteric îl avem comun cu toţi oamenii care ne înconjoară. Trupul astral îl avem mai mult în mod personal.

Prin trupul eteric avem ceva comun în fiecare familie, în fiecare popor. Prin faptul că ai un trup eteric, aparţii unei specii, unui gen. Prin faptul că ai un trup astral, eşti mai mult o individualitate. Tu deranjezi trupurile eterice ale ambianţei tale dacă nu eşti în armonie cu ele, iar ceea ce un om pricinuieşte altuia prin trupul său eteric, se numeşte „greşeală”. Dar prin aceasta, chiar omul însuşi a fost păgubit. Greşeala se fixează aşadar pe trupul eteric sau trupul vieţii. Eşti dator cu ceva faţă de semenul tău prin faptul că răneşti sau deteriorezi trupul său eteric sau trupul său al vieţii. Fereşte-te de aceasta, căci numai aşa îţi pot fi iertate propriile greşeli.

Prin ce se dezvoltă trupul astral? Rătăcirea individualităţii de la calea cea dreaptă este ispita. Trupul astral cade în ispită. Tot ceea ce greşeşte individualitatea, este căderea în ispită.

Eul este izvorul independenţei din om şi, în acelaşi timp, izvorul egoismului, al egocentrismului. Eul este în acest sens răul, simbolul pentru acesta. „Malum” înseamnă în acelaşi timp „măr” şi „rău”. Căderea în păcat este Răul, este eroarea făcută din egoism.

Când creştinul vrea să se roage pentru dezvoltarea justă a celor patru componente inferioare ale sale, atunci va spune pentru acestea:

Pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă astăzi,
Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
Şi nu ne duce în ispită,
Ci ne mântuieşte de rău.

Acestea sunt celelalte patru cereri ale rugăciunii Tatăl nostru.

Aşa a trebuit să se roage creştinul şcolii esoterice, aşa sunt aceste patru formule pentru cele patru componente inferioare ale fiinţei umane. Dacă vă uitaţi la ultimele patru cereri ale rugăciunii Tatăl nostru, având în vedere esenţa inferioară a omului, atunci aveţi cele patru cereri pentru elementele inferioare, la fel cum în primele trei cereri aveţi cererile pentru cele trei componente superioare ale entităţii umane. Aveţi astfel, în cele şapte cereri ale rugăciunii Tatăl nostru, învăţătura despre entitatea septuplă a omului, aşa cum o învaţă ştiinţa spirituală.

În toate marile religii, nu există o rugăciune, o formulă care să nu fi ieşit din întreaga înţelepciune profundă a lumii, şi numai prin faptul că sunt provenite de acolo, au aceste rugăciuni efectul lor profund. Marile religii datorează efectul lor milenar înţelepciunii originare a lumii.

Tatăl aduce în expresie esenţa primordială a lumii. Aceasta nu se poate descrie mai frumos decât este descris în rugăciunea Tatăl nostru. De aici eficacitatea rugăciunii Tatăl nostru, faptul că merge la inimă, de aici puterea deplină a acestei rugăciuni. Nu contează că omul naiv nu ştie nimic despre această înţelepciune. Omul naiv se alege cu tot atât de mult din ea. Este la fel ca atunci când, fiind încântat de nişte flori, nu bănuieşte nimic despre înţelepciunea cu care acestea sunt constituite. Aşa poate fi încântat sufletul său şi de rugăciunea Tatăl nostru, fără a-i cuprinde înţelepciunea. Chiar dacă omul nu cuprinde înţelepciunea care trăieşte în rugăciune, totuşi aceasta poate avea putere pentru el. Cei care au dat rugăciuni oamenilor, le-au extras din cea mai profundă înţelepciune, de aici şi puterea marii rugăciuni universale. Secretul acestor rugăciuni este că ele au fost aduse de iniţiaţi şi de întemeietori de religii.

Astăzi a venit timpul când omul trebuie să ştie ce vrea să exprime această rugăciune. Se recomandă să ne rugăm zilnic, cu rugăciunea Tatăl nostru. De obicei nu este necesar să ştii nimic despre natura omului, în afară de ceea ce se spune în rugăciune. Căci prin aceasta, omul primeşte ceea ce are de spus înţelepciunea teosofică despre natura omului.

Esoterismul şcolii pe care a întemeiat-o apostolul Pavel era profund. În exterior, creştinismul a fost reprezentat în mod exoteric. Apostolul Pavel l-a însărcinat pe Dionisie Areopagitul să cultive această înţelepciune esoterică. Omul îşi reprezenta astfel Împărăţia spiritului în Stăpâniri, Domnii, Puteri şi îşi spunea: Dacă noi trăim aşa cum cere rugăciunea Tatăl nostru, atunci ne transpunem prin Stăpâniri, Puteri, Domnii până sus la Heruvimi, Serafimi, până la însăşi Divinitatea din rugăciunea Tatăl nostru.

Aveţi deci cele trei trepte: „Căci a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Domnia”, căci aceste trei trepte se află în Împărăţia spiritului.

A vorbi în special despre cuvântul „Amin” este dificil. Pot spune doar că acesta este o formulă veche, ceva exprimat în mod distorsionat.

Am văzut în ce măsură rugăciunea Tatăl nostru şi acţiunea sa atât de puternică pe care o are în sufletul omului, înfăţişează învăţătura despre cele şapte elemente componente ale omului. De aceea este ea cea mai eficientă rugăciune. Acest ritm, care era intonat într-un suflet, a fost cunoscut celui care ştia în mod esoteric că prin faptul că s-a rugat cu rugăciunea Tatăl nostru, creştinul s-a rugat teosofie umană, şi a trăit în rugăciune. Această teosofie nu este nimic nou, ci este ceea ce există în toate inimile, ceea ce este cuprins în spirit, pentru ca prin aceasta să se poată răspândi lumina cunoaşterii asupra domeniului Divinului. Dacă aceasta are loc în inimi şi suflete, atunci omul îşi găseşte calea către cele mai mari înălţimi ale spiritului înspre care se poate el dezvolta.