Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


ŞCOALA ADEPŢILOR DIN TRECUT
MISTERELE SPIRITULUI, ALE FIULUI ŞI ALE TATĂLUI

Düsseldorf, 7 martie 1907

Mişcarea spiritual-ştiinţifică nu este ceva care să fi venit în epoca noastră prin actul arbitrar al vreunui om anume, sau al vreunei comunităţi anume. Ea este în legătură cu întreaga evoluţie a omenirii, şi astfel trebuie privită ca unul dintre cele mai importante impulsuri culturale. Dacă vrem să ne aflăm în interiorul acestei misiuni a Mişcării spiritual-ştiinţifice, atunci trebuie să ne transpunem în trecutul şi viitorul omenirii. Aşa cum fiecare om în parte a parcurs o evoluţie din momentul când a coborât pentru prima dată ca suflet individual din sânul Divinităţii, tot aşa a parcurs întreaga omenire o evoluţie.

Observaţi o dată ce deosebiri, ce schimbări şi ce evoluţie pe suprafaţa Pământului sunt de constatat în decursul mileniilor – cât de radical s-a schimbat totul! Ceea ce suntem obişnuiţi a numi „omenire”, este doar un rezultat al aşa-zisei a cincea rase-rădăcină. Acesteia i-a precedat o altă omenire, a patra rasă-rădăcină, al cărui continent, Atlantida, ar trebui să-l căutăm cam între Europa şi America din zilele noastre. Această Atlantidă, strămoşii noştri o vedeau într-o cu totul altă înfăţişare. Acolo domnea o cu totul altă cultură. Vechii atlanteeni nu erau educaţi prin raţiune şi gânduri, în schimb erau înzestraţi cu puteri somnambul-clarvăzătoare. Logica, inteligenţa combinatorie, ştiinţa, arta nu existau ca acum la vechii atlanteeni, căci reprezentarea, gândirea şi simţirea oamenilor erau atunci complet altfel. Omul de atunci n-ar fi putut combina, socoti, număra, citi ca astăzi. Dar în el trăiau anumite puteri subtile somnambul-clarvăzătoare. El putea înţelege graiul naturii, ceea ce îi spunea Dumnezeu în susurul valurilor, în bubuitul tunetului, în foşnetul pădurii, în mirosul florilor. El înţelegea graiul naturii şi era în armonie cu întreaga natură. Pe atunci nu existau legi, ştiinţă juridică pentru a se înţelege un vecin cu altul. Nu, atunci atlanteanul mergea afară şi asculta sunetul copacilor, al vântului, şi aceştia îi spuneau ce avea el de făcut.

În legendele popoarelor, care nu sunt niciodată ceva născocit arbitrar, s-a păstrat bine amintirea vechii Atlantide, Nibelheim, de exemplu în «Cântecul nibelungilor». În acesta este indicat în mod încântător că Rinul şi toate celelalte râuri de acolo sunt ape care au rămas din masele de ceaţă ale vechii Atlantide. Iar înţelepciunea care a rămas din vremea Atlantidei este indicată ca fiind tezaurul ce se află ascuns în ele. În acest continent dintre America şi Europa trebuie să căutăm şcoala vechilor adepţi, unde se aflau aceia care erau apţi pentru a deveni discipolii marilor individualităţi pe care noi îi denumim Maeştrii înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor.

Locul unde se află această şcoală de adepţi, a cărei perioadă de înflorire aparţine celei de-a patra subrase a vechii Atlantide, ar trebui căutat în mijlocul Oceanului Atlantic. Acolo, discipolii au fost instruiţi complet altfel decât astăzi. Pe atunci se putea acţiona complet altfel, în mod impunător, de la om la om, prin puterea care se mai afla în cuvinte. Ceea ce mai trăieşte astăzi în popor este un sentiment fin pentru puterea lăuntrică spirituală, ocultă a cuvintelor. Puterea actuală a cuvintelor nu poate fi absolut deloc comparată cu cea a celor de atunci. Ea era ceva impunător: cuvântul trezea deja puteri în sufletul discipolului. O mantră de astăzi nu mai are nici pe departe puterea de atunci, când cuvintele nu erau pătrunse de gânduri. Când acţionau acele cuvinte, creşteau puterile sufleteşti ale discipolului. Aceasta se poate numi o iniţiere umană de efect impunător prin graiul naturii. Un limbaj clar vorbea de asemenea acolo prin afumarea unor substanţe, arderea unor materiale cum ar fi tămâia, şi aşa mai departe.

Acolo exista o legătură mult mai directă între sufletul Învăţătorului şi acela al discipolului. Iar ceea ce exista drept semne grafice în şcoala de adepţi ai vechii Atlantide, erau reproduceri de fenomene ale naturii care erau desenate cu mâna în aer şi care acţionau şi ulterior asupra spiritului populaţiei de atunci. Ele trezeau puteri în suflet.

Aşa are fiecare rasă misiunea ei în evoluţia omenirii. Misiunea rasei noastre, a celei de-a cincea rase principale sau rasă-rădăcină, constă în aceea de a aduce, pe lângă cele patru componente ale entităţii umane, ceea ce se numeşte manasicul, care înseamnă a trezi înţelegerea prin concepte şi idei. Fiecare rasă îşi are misiunea ei: aceea a rasei atlanteene era formarea Eului. Rasa noastră, cea de a cincea rasă-rădăcină, perioada postatlanteană, trebuie să configureze principiul Manas, Sinea spirituală.

O dată cu scufundarea Atlantidei nu s-au scufundat şi realizările acesteia, ci o elită de oameni şi-a însuşit ceea ce era cel mai important din tot ce a existat în şcoala atlanteană a adepţilor. Acest mic grup de oameni a plecat sub conducerea lui Manu în regiunea deşertului Gobi de astăzi. Acest grup a pregătit reproducerile culturii şi învăţăturii anterioare, dar mai mult la modul raţional. Acestea erau puteri spirituale anterioare, transformate în gânduri şi simboluri. De acolo, din acest centru porneau apoi ca nişte raze, ca o radiaţie, diverse curente de cultură. Mai întâi minunata cultură străveche pre-vedică, cea care a transpus pentru prima dată înţelepciunea în gânduri.

A doua cultură care a ieşit din vechea şcoală de adepţi a fost cultura protopersană. A treia a fost cea caldeo-babiloniană, cu minunata ei înţelepciune stelară, cu grandioasa ei înţelepciune sacerdotală. Drept a patra a înflorit cultura greco-latină, cu coloritul ei personal şi, în final, cultura actuală. Noi mergem în întâmpinarea celei de-a şasea şi a celei de a şaptea epoci. Prin aceasta v-am caracterizat misiunea noastră în evoluţia omenirii: a transpune în gânduri, a coborî până pe planul fizic, ceea ce până acum era înţelepciune cosmică.

Când vechiul atlantean asculta semitonul dintre sunetele care îi răsunau, atunci el auzea numele a ceea ce recunoscuse drept divin: Tao. În misteriile egiptene aveţi transpus acest sunet în gând, în literă, în simbol – în simbolul Tao, litera Tao. Tot ce este ştiinţă, literă, gând, a ajuns în lume abia în perioada postatlanteană. Aceasta nu s-ar fi scris niciodată mai înainte, căci nu ar fi existat înţelegerea necesară. Acum ne aflăm în mijlocul evoluţiei manasice. A aduce cultura inteligenţei, dar în acelaşi timp a aduce şi egoismul la extrem, este sarcina rasei noastre. Se poate spune bine, chiar dacă sună grotesc: Nu a existat niciodată atât de multă putere de inteligenţă în lume, şi atât de puţină capacitate de vedere lăuntrică, cum este în prezent. Gândul este cel mai îndepărtat de ceea ce este esenţa lăuntrică a lucrurilor, de vederea lăuntrică, spirituală.

Când preotul atlantean scria un simbol în aer, efectul era în principal vieţuirea sufletească lăuntrică a discipolului. În epoca a patra, cea greco-latină, în primul plan trece ceea ce este personal. În Grecia se dezvoltă arta personal. La Roma găsim ceea ce este personal în reglementarea statală şi aşa mai departe. În epoca noastră vieţuim egoismul, ceea ce este persona sec, raţionalul sec. Dar misiunea noastră constă astăzi în a cuprinde ceea ce este ocult în Manas, în cel mai pur element al gândului. Cuprinderea spiritualului în acest cel mai subtil produs al creierului, este misiunea proprie epocii noastre. A face gândul atât de puternic încât să aibă ceva din puterea ocultă, aceasta este misiunea dată nouă pentru a ne putea ocupa locul în viitor.

Vechea Lemurie a fost distrusă de foc iar vechea Atlantidă a fost distrusă de apă. Şi cultura noastră va apune, şi anume prin Războiul tuturor împotriva tuturor; acesta ne stă înainte. Aşa se va distruge a cincea rasă-rădăcină, prin egoismul intensificat la maxim. În acelaşi timp însă se va forma un mic grup de oameni, care din puterea gândului dezvoltă puterea principiului Buddhi, a Spiritului vieţii, pentru a o lua dincolo cu ei în noua cultură. Tot ce este productiv în omul care se străduieşte, va deveni tot mai mare şi mai mare, până când personalitatea sa ajunge atât de sus încât atinge apogeul libertăţii. În epoca noastră, fiecare individualitate va trebui să găsească în sine un fel de spirit conducător în lăuntrul sufletului, principiul Buddhi, puterea Spiritului vieţii. Dacă am merge în întâmpinarea viitorului astfel încât să putem primi impulsul cultural numai aşa cum îl preluam în epocile anterioare, atunci am merge în întâmpinarea unei risipiri a omenirii.

Ce avem noi aşadar în prezent? Fiecare vrea să fie propriul său stăpân: egoismul, egocentrismul este adus pe culmi. Vine timpul când, în general, nici o altă autoritate nu va fi recunoscută, decât aceea pe care oamenii o recunosc de bună voie, a cărei putere se bazează pe încredere liberă. Acele misterii care erau întemeiate pe puterea spiritului se numesc misteriile Spiritului. Cele care vor fi întemeiate în viitor pe temelia încrederii, pe puterea încrederii, se numesc misteriile Tatălui. Cu acestea ne încheiem cultura noastră. Acest nou impuls al puterii încrederii trebuie să vină, altfel mergem în întâmpinarea unei risipiri a omenirii, al unui cult universal al Eului şi al egoismului.

În perioada misteriilor Spiritului, care erau bazate într-adevăr pe puterea îndreptăţită, autoritatea şi stăpânirea Spiritului, existau înţelepţi izolaţi. Ei erau în posesia înţelepciunii, şi doar cine trecea prin probe grele putea fi iniţiat prin ei. Acum noi mergem spre viitor în întâmpinarea misteriilor Tatălui şi trebuie să lucrăm tot mai mult în vederea faptului ca oricine să devină înţelept. Va ajuta aceasta împotriva egoismului şi a risipirii omenirii? Da!, căci numai dacă oamenii primesc cea mai înaltă înţelepciune, în care ei nu pot fi schimbători, în care nu există opinie proprie, nu există punct de vedere a personalităţii, ci doar un singur punct de vedere, doar atunci pot ajunge la acord. Dacă oamenii ar rămâne aşa diferiţi cum sunt ei de obicei, cu puncte de vedere diferite, atunci s-ar dezbina tot mai mult. Însă cea mai înaltă înţelepciune creează mereu punctul de vedere identic la toţi oamenii. Înţelepciunea veritabilă este una singură, care aduce oamenii din nou împreună la cea mai mare libertate cu putinţă, fără vreo autoritate impusă. Aşa cum membrii Marii Frăţii Albe [ Nota 54 ] sunt mereu în armonie unul cu celălalt şi cu omenirea, tot aşa vor deveni cândva toţi oamenii una, prin această înţelepciune. Doar această înţelepciune va întemeia adevărata idee de fraternitate. De aceea, ştiinţa spirituală nu trebuie să-şi propună nici o altă misiune decât aceea de a conduce oamenii spre această idee, acum prin dezvoltarea Sinei spirituale, iar mai târziu prin dezvoltarea Spiritului vieţii. A face posibilă eliberarea omului, adevărata devenire înţeleaptă, acesta este marele ţel al Mişcării spiritual-ştiinţifice; a lăsa să se reverse adevărul şi înţelepciunea în oameni, aceasta este misiunea ei.

În Mişcarea modernă pentru ştiinţă spirituală s-a început cu cea mai elementară învăţătură. Au fost dezvăluite multe lucruri importante în anii care s-au scurs de la începutul acestei Mişcări, şi lucruri şi mai importante vor ajunge să fie dezvăluite. Sarcina Mişcării spiritual-ştiinţifice este de asemenea de a lăsa să se răspândească treptat înţelepciunea Marii Frăţii Albe care îşi are originea în Atlantida. O astfel de sarcină a fost pregătită întotdeauna prin intervale de timp îndelungate. Astfel, ca pregătire pentru marele eveniment al apariţiei unice a lui Iisus Christos, a fost întreaga acţiune a marilor întemeietori de religii. Ştiinţa spirituală vrea să fie executoarea testamentului creştinismului. Şi ea va fi. Cândva, când vor fi împlinite misteriile Tatălui, înseamnă că evoluţia principiului Buddhi va fi realizată în fiecare om în parte, şi atunci fiecare va găsi în sine însuşi principiul Atma, cea mai profundă entitate, Omul-spirit. Deci apariţia lui Iisus Christos a fost pregătită prin seria întemeietorilor de religii, prin Zarathustra, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora. Toate învăţăturile lor au urmărit acelaşi ţel: a lăsa să se verse în oameni înţelepciunea, întotdeauna doar în forma cea mai potrivită pentru poporul respectiv. Astfel că ceea ce a spus Christos nu este propriu-zis nou. Ceea ce este nou la apariţia şi învăţătura lui Iisus Christos este că în Iisus Christos exista puterea de a aduce la viaţă tot ceea ce mai înainte era doar învăţătură.

Prin creştinism a luat naştere în omenire puterea ca, la individualizarea cea mai mare cu putinţă, toţi să se pună de acord cu recunoaşterea de bună voie a autorităţii lui Iisus Christos şi ca, prin credinţa în El, în apariţia Lui, în dumnezeirea Lui, oamenii să se poată uni într-o alianţă frăţească. Astfel, între misteriile Spiritului şi cele ale Tatălui, se află misteriile Fiului, al căror centru era şcoala sfântului Pavel, ce îl numise pe Dionisie Areopagitul [ Nota 55 ] drept conducător. În vremea lui şi-a avut această şcoală perioada ei de înflorire, căci Dionisie a predat aceste mistere într-un mod cu totul special, în timp ce apostolul Pavel răspândea învăţătura într-un mod exoteric.

Acum, noi vrem să căutăm o explicaţie dintr-o altă direcţie pentru a înţelege ce înseamnă: urmează misteriile Tatălui. Maeştrii spirituali ai vechii şcoli atlanteene de adepţi nu erau încă oameni, ci fiinţe superioare oamenilor. Ei îşi împliniseră evoluţia pe planete anterioare. Iar ei, care erau aici din vechi evoluţii planetare, au predat misteriile Spiritului unui mic grup de elită. În misteriile Fiului, a intervenit Christos însuşi în persoană, ca Învăţător, cu diferite ocazii, deci de asemenea un Învăţător care nu era om, ci Dumnezeu. Abia cei care devin Maeştri spirituali în misteriile Tatălui, vor fi oameni. Astfel de oameni, care s-au dezvoltat mai repede decât restul omenirii, vor fi atunci adevăraţi Maeştri ai înţelepciunii şi ai armoniei. Ei au denumirea de Tată. Aşadar la misteriile Tatălui, conducerea omenirii trece de la entităţile care au coborât din alte lumi, în mâinile oamenilor înşişi. Acest lucru este important.

Pregătirea oamenilor pentru aceasta, formarea unui mic grup pentru acest ţel, pregătirea pentru o înţelepciune comună, pentru o autoritate care se bazează doar pe încredere şi dezvoltarea înţelegerii pentru aceasta mai întâi într-un mic grup al omenirii, aceasta este misiunea ştiinţei spirituale. Dezvoltarea culturii materiale şi-a atins apogeul în secolul al XIX-lea. De aceea a venit în acest timp în lume influenţa ştiinţei spirituale. Cu ea a fost creat – şi era prezent – contraimpulsul pentru materialism, direcţia opusă spre spiritualitate. Ştiinţa spirituală nu este ceva nou, la fel de puţin Mişcarea spiritual-ştiinţifică, ea este doar continuarea a ceea ce exista. Materialismul, egoismul aduc dezbinare omenirii, care cuprinde cu privirea doar interesele sale particulare. Înţelepciunea trebuie să reunească din nou omenirea dezbinată. Oamenii sunt reuniţi în înţelepciune, în cea mai deplină libertate, fără nici un fel de constrângere. Aceasta este misiunea Mişcării spiritul-ştiinţifice în epoca noastră. Pentru aceasta, să ne fie clar că trebuie să ne însuşim la modul concret înţelepciunea. Cunoaştem cu toţii exemplul sobei, a cărei sarcină constă în a încălzi camera. Dacă prezentăm sobei sarcina ei în cuvinte foarte înduioşătoare şi o rugăm să încălzească încăperea, ea nu o va face. Abia dacă aprindem lemnele îşi poate ea realiza sarcina. Tot aşa, nu are nici o valoare vorbăria despre fraternitate şi iubirea aproapelui. Doar cunoaşterea urneşte către ţel. Pentru fiecare om în parte şi pentru omenire în totalitate, calea spre înţelepciune, spre fraternitate, este de atins doar prin cunoaştere.

Noi am urmărit acum această cale prin trei feluri de misterii. Ştiinţa spirituală trebuie să ducă la faptul că un mic nucleu al omenirii înţelege cele spuse, pentru ca să trezească în a şasea rasă înţelegerea în masă pentru ele. Aceasta este misiunea pe care o are de realizat ştiinţa spirituală. O mică parte a celei de-a cincea rasă-rădăcină va anticipa evoluţia, ea va spiritualiza principiul Manas, va dezvolta Sinea spirituală. Marea parte a omenirii celei de-a cincea rase principale însă, va atinge apogeul egocentrismului. Aşadar acel nucleu al omenirii care dezvoltă Sinea spirituală va fi germenul celei de-a şasea rase-rădăcină, iar cei mai avansaţi din acest nucleu vor conduce atunci omenirea ca Maeştri spirituali proveniţi din ea. Către acest ţel năzuieşte Mişcarea pentru cunoaşterea spiritului.