Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


PROMISIUNEA SPIRITULUI ADEVĂRULUI

Köln, 8 martie 1907

Adevărurile documentelor religioase sunt luate din profunzimile înţelepciunii. Dar acum vin mulţi oameni şi spun: Voi ne daţi un lucru complicat, noi vrem să avem Evanghelia simplă şi naivă. Marile adevăruri nu pot fi complicate. – Într-un anumit fel, aceşti oameni au dreptate, dar nu numai gândirea simplă, ci şi gândirea plină de înţelepciune trebuie să poată găsi cele mai înalte adevăruri. Punctul de vedere din care sunt privite aceste lucruri nu este nicicând suficient de înalt. În viitor trebuie să părăsim tot mai mult punctul de vedere al comodităţii, pentru a pătrunde cu seriozitate potrivită în cunoaşterea cea mai profundă.

Astăzi vrem să învăţăm a înţelege prin aceste cuvinte promisiunea Spiritului adevărului. Este vorba despre o iniţiere secretă.

„Cine are poruncile mele şi le urmează, acela mă iubeşte”, spune Christos. Expresia „a iubi” face aluzie la relaţia secretă dintre maestrul spiritual şi discipol, care este una esoterică. Cele mai profunde secrete ale sufletului sunt transmise de la persoană la persoană, foarte intim. Cuvintele Bibliei [ Nota 56 ], pe care vrem să le lămurim astăzi, afirmă următoarele:

„Inima voastră să rămână liniştită. Aveţi încredere în Dumnezeu şi aveţi încredere în mine. În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe…”.

„Dacă mă iubiţi, urmaţi poruncile mele! Iar eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt consolator, care să rămână veşnic la voi: Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi; căci ea nu-l vede şi nu-l cunoaşte. Însă voi îl cunoaşteţi, căci el rămâne la voi şi va fi în voi”.

„Cine are poruncile mele şi le urmează, acela mă iubeşte. Şi cine mă iubeşte, acela va fi iubit de către Tatăl meu, iar eu îl voi iubi şi mă voi revela lui. – Îl întreabă Iuda, nu Iscarioteanul: Doamne, ce înseamnă că Tu vrei să ni Te revelezi nouă şi nu lumii? – Iisus a răspuns şi i-a vorbit: Cine mă iubeşte, acela va urma cuvântul meu; şi Tatăl meu îl va iubi şi noi veni la el şi vom locui în el”.

„Tatăl”, aşa se numeşte puterea cea mai lăuntrică a sufletului. Ea trebuie revelată ucenicilor intimi. Iuda întreabă: „Ce este aceea că Tu vrei să ni te revelezi nouă – ucenicilor intimi – şi nu lumii?”. Prin aceasta, Iuda exprimă direct faptul că ucenicilor intimi trebuie să le fie revelat ceva din misteriu.

Iisus vorbeşte: „Ne vom face locuinţă la Tatăl”. Acesta era cel mai important lucru la revărsarea Spiritului, care începe cu cuvintele: „Inima voastră să rămână liniştită.” Iisus Christos a mers într-acolo, ca să pregătească locuinţa pentru ucenicii Săi intimi: „În casa Tatălui sunt multe locuinţe”.

Aceste cuvinte vrem să ni le clarificăm. Gradul de conştienţă pe care l-a dobândit omul odată, nu-l mai poate pierde nicicând. Trebuie să ne dezobişnuim de orice altă reprezentare cu privire la aceasta. Oamenii se dedau adesea la „ridicarea în conştienţa universală”, şi ei cred că aceasta ar fi o eliberare. O astfel de conştienţă universală nu există deloc şi nu va exista niciodată. Omul dobândeşte acum capacitatea de a spune „eu”. Şi cu cât spune mai mult „eu” şi lucrează din Eu în afară, la purificarea celor trei trupuri inferioare ale sale, la purificarea trupului astral, a trupului eteric şi a trupului fizic, cu atât mai mult el îşi dezvoltă Eul şi se dezvoltă în viitor. Aşa poate omul deveni altruist în mod conştient, pentru că o vrea. Cândva, toţi oamenii vor fi ajuns pe culmea evoluţiei Eului. Totuşi ei pot sesiza în mod dezinteresat spiritul comunităţii. Noi şedem împreună în această cameră, iar spiritul comun lăuntric este ca un punct din care radiază totul împreună. Dar acest spirit comun poate de asemenea străluci în afară din fiecare inimă şi poate trece vibrând prin spaţiu. Să ne gândim la modul cum se oglindeşte Divinitatea în lume. Ea şi-a revărsat toată viaţa, prin marele sacrificiu, în imaginea ei de oglindă. Acum noi vrem să ne reprezentăm că ne-am putea turna viaţa, de asemenea, în lăuntrul a nenumărate imagini de oglindă, astfel încât fiecare imagine de oglindă în parte, ar zice: Eu şi originea mea suntem una. Aşa au rezultat odinioară toţi oamenii din sânul Divinităţii, ca imagini de oglindă ale Divinităţii. De fapt, ele sunt Euri goale cu trupuri astrale, trupuri eterice şi trupuri fizice transformate, şi ele înaintează în lumea spirituală şi exprimă cel mai profund secret al fiinţei lor: „Eu şi Tatăl una suntem!” [ Nota 57 ].

Oamenii-animale ai perioadei lemuriane nu ar fi putut niciodată deveni spirituali de la sine; ei au putut acest lucru doar prin aceea că au primit picăturile divine. La sfârşitul evoluţiei lor, purificaţi, ei pot spune: „Eu şi Tatăl una suntem”.

Să privim în urmă, în vremuri îndepărtate. În perioada lemuriană era încă multă activitate vulcanică pe Pământ. Pe atunci trăiau cu totul alte fiinţe decât astăzi. Pe atunci omul primea pentru prima oară ceea ce trebuia să elaboreze el ca suflet. Dacă mergem şi mai departe în urmă, atunci vedem deasupra natura sufletească şi, dedesubt, natura trupească a omului, formând încă o singură natură. Ele erau unite pe atunci în sânul comun al lui Dumnezeu. Apoi curentul fizic a fost lăsat în voia sa şi s-a dezvoltat la oamenii-animale ai perioadei lemuriane. Ceea ce era deasupra, s-a dezvoltat în mod sufletesc-spiritual. Corpul trebuia să fie pregătit mai întâi jos, pentru a primi de sus sufletul.

Spiritul care domnea în originea comună a sufletelor şi a corpurilor, este Spiritul-Tată, este Tatăl.

Spiritul care domnea jos, în fizic,, pe când spiritualul de sus mergea pe un drum separat, este Spiritul-Fiu: acesta este Fiul.

Iar Spiritul care domnea sus în sufletesc până când a putut coborî în fizic, este Spiritul Sfânt.

În perioada lemuriană, la prima încarnare a sufletului, a existat o revărsare a Spiritului: „Iar Dumnezeu a insuflat omului suflare vie, şi astfel a devenit omul un suflet viu”.

Aceasta a fost prima revărsare a Spiritului, o revărsare inconştientă. Pe atunci omul mai trăia vreme îndelungată ca în vis. Abia în a doua jumătate a perioadei atlanteene şi-a însuşit el capacitatea de a socoti, de a gândi logic şi de a observa lumea exterioară în mod corect în raporturile ei. Omul primei jumătăţi a perioadei atlanteene vedea un alt om ca pe un nor colorat. El vedea norul brun-roşcat când omul era antipatic, când era un duşman. Un nor violet-roşcat prevestea o fiinţă simpatică, un prieten. Şi alte lucruri au fost percepute aşa: Când un nor galben-auriu se înălţa ca un fel de plăsmuire de ceaţă între astral şi fizic, acesta era semnul că acolo se afla un metal folositor. Un nor albastru-roşiatic mat, cu linii de delimitare stranii, aşa cum doar un mineral poate avea, indica un metal nefolositor. Treptat, oamenii s-au separat tot mai mult, ei şi-au îngrădit sentimentele prin intermediul pielii, s-a dezvoltat percepţia fizică exterioară. Ca un peşte sau ca un melc de astăzi – dar nu ca o broască ţestoasă sau un crocodil –, aşa percepea omul primei jumătăţi a perioadei atlanteene. Prin faptul că omul începea să respire prin plămâni, începea o nouă percepţie. Prin aceasta a fost unită în interior, de asemenea, formarea sângelui cu activitatea Eului.

Un rest al influenţei Eului asupra sângelui mai există şi astăzi, când pălim de frică sau roşim de ruşine. În aceasta se manifestă încă activitatea nemijlocită a Eului. Acest fenomen a rămas în urmă din timpul când Eul acţiona asupra sângelui. Astăzi, puterile lăuntrice ale Eului se manifestă în gesturi, în roşire şi în pălire. Astăzi oamenii pot gesticula cu mâinile în entuziasmul lor, pe atunci sângele putea crea organe în afara corpului, prin impulsul Eului: aşa au luat naştere, de exemplu, degetele. La sfârşitul perioadei atlanteene, omul de atunci era deja asemănător celui de astăzi.

Odinioară, legăturile de sânge erau mai puternice decât acum. Exista o legătură mult mai puternică între rudele de sânge. Se poate da următorul exemplu. Doi scriitori ai epocii noastre i-au înfăţişat admirabil în operele lor pe ţărani, dar într-un mod complet diferit. Anzengruber [ Nota 58 ] îi înfăţişează net conturaţi, de-a dreptul sculptaţi. Rosseger [ Nota 59 ] în schimb asociază multe trăsături particulare, în mod exterior, într-un întreg. El îşi face notiţe asupra observaţiilor sale, iar pe acestea le foloseşte apoi. Rosseger se mira aşadar [ Nota 60 ] cum putea înfăţişa în general Anzengruber ţărani, deşi nu trăise niciodată printre ei şi nu-i observase niciodată. Anzengruber i-a răspuns că el tocmai de aceea putea înfăţişa aşa de bine ţăranii, fiindcă nu îi cunoaşte: Toţi predecesorii lui au fost ţărani, iar acum lui îi este înscrisă în sânge firea ţăranului. El a descris din sângele său figurile ţăranilor pe care-i cunoscuseră predecesorii săi.

În trecut omenirea cuprindea multe grupuri mici. Dacă citim lucrarea «Germania» a lui Tacitus [ Nota 61 ], găsim enumerate acolo multe triburi mici bazate pe legăturile de sânge, pentru care consangvinitatea însemna ceva deosebit. În timpul patriarhilor Vechiului Testament, căsătoriile aveau loc în aceeaşi seminţie, şi atunci circula întotdeauna acelaşi sânge prin vene; atunci amintirea urmaşului ajungea până la strămoşi. urmaşul îşi amintea strămoşul, aşa cum noi ne amintim copilăria. Timp de nouă sute de ani după Adam descendenţii lui îşi aminteau încă vieţuirile lui Adam. Aşa se explică informaţiile din Biblie cu privire la vârstele foarte înaintate. Cât timp îşi putea omul aminti în urmă, acest Eu care se întinde prin generaţii se numea, de exemplu, „Adam”. În seminţie trăieşte un Eu comun, şi el trăieşte în sânge. De aceea se poate ispăşi numai cu sânge, dacă s-a vărsat sânge. Iar întreaga seminţie se răzbună pentru sângele unui tovarăş de seminţie, prin vendetă.

Treptat, căsătoria apropiată se transformă tot mai mult în legături mai îndepărtate, în căsătoria îndepărtată. Seminţiile devin internaţionale. Principiul omenescului pur câştigă superioritate.

În fizic, în iubirea consangvină, care este menţinută prin sânge, acţionează principiul Fiului. Însă sufletul se dezvoltă tot mai individual, astfel încât sângele circulă în sfere tot mai îndepărtate, se îndepărtează tot mai mult de comunitatea seminţiei.

Toate statele vechi au fost întemeiate pe principiul consangvinităţii. Cele zece porunci ale evreilor sunt porunci ale seminţiei. Ceea ce s-a stabilit la poporul evreu, nu s-a stabilit încă la întreaga omenire. Apoi a apărut pe Pământ Spiritul Fiului în Christos, şi sângele Lui a curs. Sângele, care mai înainte crease doar asocieri restrânse, a fost vărsat. Prin aceasta a fost cucerită trecerea tuturor legăturilor restrânse într-o legătură frăţească a tuturor oamenilor. Sentimentul restrâns al Eului, care încă nu poate spune: „Cine nu-şi părăseşte tatăl, mama, femeia, copiii, fratele şi sora, şi pe lângă acestea propria viaţă, acela nu poate fi ucenicul Meu”, această boală a Eului trebuie să curgă din rănile Mântuitorului. Prin sângele curgând al lui Christos a fost dobândită capacitatea iubirii care învinge frăţia de sânge, seminţia şi naţiunea. Dacă am fi putut aduna picăturile de sânge la cruce, atunci am fi avut efectiv şi în cel mai deplin adevăr sucul care a transformat oamenii. Trebuia să se ajungă ca omul să poată găsi legătura cu toţi oamenii, ca nu numai fratele şi sora să se poată iubi, ci un om să-l poată iubi pe altul. Sângele fizic ce a curs din rănile lui Christos este întruparea principiului mântuirii; acest sânge este un simbol semnificativ al mântuirii.

Oamenii trebuie să regăsească Spiritul în sens deplin. Ei îl aveau odinioară, dar numai în mod nebulos, confuz. Apoi el a primit forma modului în care priveşte omul azi lumea. Dar omul vede azi doar lumea de aici, doar un aspect. Prin această concepţie omul este separat de lumea spirituală ca printr-un văl. Acum el trebuie să fie adus din nou, prin conştienţa individuală care a făcut din el un Eu, la conştienţa lărgită. De aceea este împrăştiat sângele lui Christos dintr-o seminţie restrânsă în lumea largă. Crucea a putut face acest lucru. De pe cruce s-a revărsat sângele în afară, în întreaga omenire. Dar, în acelaşi timp, crucea a dezvoltat Eul tot mai restrâns, tot mai individual. Pe toate acestea ni le-a adus creştinismul.

Dar când oamenii se sprijină aşa, singuri, în ei înşişi, fără legătură de seminţie şi cu o conştienţă intensificată a Eului, atunci egoismul trebuie să crească tot mai mult. Iisus Christos a prevăzut aceasta. El a văzut venirea materialismului şi i-a opus creştinismul drept bastion.

În antichitate totul era întemeiat pe frăţia de sânge. Aceasta ni se arată în mod clar în cultul strămoşilor. Multe legende s-au legat de chipul unui erou strămoşesc, de exemplu de Tezeu, de Kadmos. Acest principiu domnea în lege şi în poruncă. Apoi, pentru viaţa în comun, au devenit active organizările exterioare. Dar acest lucru s-a dezvoltat abia o dată cu răspândirea creştinismului. Ce află astăzi omul în internaţionalitate? Un principiu care este mai puternic decât autoritatea statului. Marile puteri care guvernează astăzi lumea sunt internaţionale. Ele se numesc: bani, comerţ, industrie, ş.a.m.d. Nimic nu mai are de a face cu vechea frăţie de sânge. Reversul acestei vechi evoluţii este materialismul. În maşină locuieşte raţiunea egoistă. Cât de altfel îşi modela grecul pe zeul său drept Zeus, amintindu-şi că principiul Tatălui stă la baza tuturor lucrurilor! Unde găsim noi în viaţa publică ceva divin? Maşini, trenuri, ş.a.m.d., totul serveşte egoismului. Iar acestea vor juca încă în viitor un rol deosebit. În Războiul tuturor împotriva tuturor, egoismul se va amplifica la extrem.

Chiar dacă Christos a creat posibilitatea unificării pentru toţi oamenii, totuşi, la fapta Mântuitorului trebuie să se adauge încă o a doua faptă. În oamenii care se simt atraşi de Christos trăiesc sentimentele care duc de la om la om. Fapta Sa este marea faptă de unire, care poate reuni spiritul cu fizicul. Astăzi oamenii guvernează fizicul încă în serviciul egoismului. Ei trebuie să-l folosească cândva în serviciul spiritului. Spiritul trebuie să se unească cu Fiul, pentru a se înălţa amândoi, uniţi, la Tatăl.

Christos spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine!”. Fiecare trebuie să-şi spună: Eu sunt ca lăstarul din viţa-de-vie [ Nota 62 ]; Christos este via. Atunci Christos învinge egoismul în organismul omenirii. În fiecare Eu în parte trebuie să intre Spiritul-Tată, Spiritul originii comune, şi atunci Eul lucrează la principiul Tatălui; atunci fiecare Eu îşi construieşte propria locuinţă, şi cu toate acestea ele sunt unite toate prin principiul lui Christos. „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe”, spune Iisus. Prin aceasta se înţeleg locuinţele pe care şi le construiesc Eurile. Însă Christos trebuie să pregătească locul, terenul pentru locuit. Dar pentru aceasta trebuie să vină Spiritul care unifică oamenii: acesta este Spiritul adevărului.

Teosofia trebuie să-i înveţe pe oameni să înţeleagă ceea ce este comun, ea trebuie să aducă înţelepciunea superioară, Spiritul adevărului. Cât timp există păreri diferite, încă nu există cea mai înaltă cunoaştere. Gnosticii numeau mistica, „Mathesis”, întrucât în matematică nimeni nu poate spune că ar avea o altă părere decât ceilalţi. Doi savanţi nu pot fi niciodată de păreri diferite asupra unei teoreme matematice. Aceasta nu depinde de dorinţele umane. Şi în cazul marii înţelepciuni noi trebuie să ne eliberăm de dorinţele noastre. Numai cel care vrea să afle Spiritul adevărului întru totul lipsit de dorinţe personale, numai acela este potrivit pentru a-l primi. Cunoaşterea cea mai înaltă uneşte oamenii, în acest caz nu există presupuneri şi păreri. Spiritul adevărului trebuie să-i scalde în lumină pe oameni. Atunci ei pot fi oricât de risipiţi în diferitele lor locuinţe, dar Spiritul adevărului îi va unifica. Pentru ca acea locuinţă pe care şi-o construieşte Eul să se potrivească în spiritual, trebuie ca Spiritul comun al adevărului să guverneze Eurile. Christos le promite Spiritul adevărului ucenicilor Săi, la sărbătoarea Rusaliilor. Atunci vorbesc ucenicii în diverse limbi, atunci învaţă toate naţiunile să se înţeleagă una cu alta. Egoismul poate să devină oricât de mare, dar fiecare Eu va avea spiritul comunităţii, când Eul respectiv are parte de Spiritul adevărului. Cine năzuieşte astfel, trebuie să trăiască în spiritul Evangheliei după Ioan. Aceasta este adevărata teosofie. Aşa cum toate plantele se îndreaptă spre Soare, aşa cum toate cresc înspre el oriunde ar fi locul lor, tot aşa se vor îndrepta către Soarele spiritului toate Eurile, în lumina Spiritului adevărului!