Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


INIŢIEREA DE ODINIOARĂ ŞI CREŞTINISMUL ESOTERIC

München, 17 martie 1907

Dacă vrem să explicăm două idei ale concepţiei despre lume, păcatul împotriva Spiritului Sfânt şi ideea harului creştin, în profunzimile lor, atunci trebuie să facem cunoştinţă puţin cu problemele fundamentale şi direcţiile fundamentale ale creştinismului. Dumneavoastră ştiţi din alte conferinţe că la baza învăţăturilor creştinismului care se propovăduieşte în mod obişnuit, stă un aşa-numit creştinism esoteric. Ştiţi că şi în Evanghelie chiar, se găsesc aluzii [ Nota 63 ] la un astfel de creştinism, pur şi simplu în cuvintele: Când Domnul era în faţa mulţimii, le vorbea în parabole, dar când era doar cu ucenicii, atunci le interpreta aceste parabole. – Exista o învăţătură foarte simplă pentru cei care puteau înţelege mai puţin, cărora trebuia să li se vorbească în parabole, pentru ei nu se putea merge mai profund, şi exista o învăţătură care era rezervată iniţiaţilor.

În acest sens a predat deci şi marele propagator al creştinismului, apostolul Pavel, în faţa mulţimii, ceea ce noi cunoaştem din epistolele sale. În afara acestei învăţături a apostolului Pavel, care era una exterioară, pentru popor, exista şi o învăţătură esoterică a lui. El a întemeiat ceea ce istoria exterioară nu ştie, şcoala esoterică de la Atena, sub conducerea lui Dionisie Areopagitul. În interiorul acestei şcoli esoterice a creştinismului, discipolilor intimi li s-au predat acele învăţături secrete pe care şi dumneavoastră le învăţaţi astăzi din nou, prin ştiinţa spirituală. Ştiinţa nu ştie prea multe despre învăţăturile care au fost expuse pe atunci discipolilor intimi în Atena, de către colegii esoterici ai sfântului Pavel. Se vorbeşte chiar despre un fals Dionisie, fiindcă se spune că nu s-ar putea dovedi că aceste învăţături au fost scrise pe atunci.

Pseudo-Dionisie se numeşte cel care a predat acest esoterism în secolul al VI-lea. Aşa vorbesc doar cei care nu ştiu ce se obţinea cu astfel de învăţături intime în antichitate. Abia în epoca noastră a devenit obişnuit ca un lucru să fie încredinţat complet scrisului, extraordinar de repede. Ceea ce era cel mai sfânt adevăr în vechile timpuri, era ferit de publicare. Omul se uita mai întâi bine la cel căruia i-l spunea. Acel adevăr era predat numai în şcoala esoterică, numai de la om la om, dacă aceştia îl puteau şi preţui efectiv. Aşa au fost transmise învăţăturile creştinismului esoteric de la om la om, şi câteva au fost scrise în secolul al VI-lea. Fiindcă se obişnuia ca cel ce conducea o astfel de şcoală să poarte întotdeauna numele de Dionisie, şi conducătorul acestei şcoli din Atena în secolul al VI-lea purta acest nume, acelaşi ca al marelui conducător din Atena, prietenul apostolului Pavel. În sensul acestei şcoli esoterice, aşa cum s-au predat ele efectiv pe atunci, vrem să privim şi noi ideea păcatului împotriva Spiritului Sfânt, sau de fapt a hulei împotriva Spiritului Sfânt şi ideea harului creştin.

Dacă vrem să înţelegem sensul originar al creştinismului, atunci trebuie să mergem departe în urmă în istoria evoluţiei omului şi să ne lămurim că, într-adevăr, o dată cu apariţia lui Iisus Christos a fost întipărit ceva complet nou în istoria evoluţiei spirituale a omenirii. Ceea ce a fost întipărit atunci primeşte expresie în cel mai intensiv mod în iniţierea apostolului Pavel însuşi. Faptul ca un om ca Saul să primească printr-o iluminare spontană convingerea adevărului creştinismului, nu ar fi fost posibil înaintea apariţiei lui Iisus Christos. Noi am vorbit deja adesea despre felul cum era iniţierea înaintea apariţiei lui Iisus Christos pe Pământ. Vrem să facem încă o dată aceasta, pentru a înţelege ce înseamnă de fapt, în sens creştin, Spiritul adevărului. Dacă vrem să pricepem ce s-a petrecut în vechile centre de iniţiere, atunci trebuie să evocăm pe scurt, înaintea sufletului, fiinţa omului.

Dumneavoastră ştiţi că omul constă din şapte componente esenţiale. Trupul fizic este construit din aceleaşi părţi componente ca şi substanţele neînsufleţite ale lumii fizice. Trupul eteric cheamă la viaţă aceste forţe, el lucrează în fiecare moment al vieţii noastre împotriva descompunerii trupului fizic. Numai la moarte, trupul eteric, sau trupul vieţii, iese afară din trupul fizic. Cristalul îşi păstrează împreună, prin sine însuşi, substanţele; trupul însufleţit se descompune de îndată ce este lăsat în voia lui. Există într-adevăr în fiecare moment în el un luptător împotriva morţii. Dacă acesta încetează să lupte, atunci intervine moartea. Al treilea element este trupul astral, trupul conştienţei. Al patrulea este Eul; prin acesta este omul coroana Creaţiunii. Toate învăţăturile secrete au gândit omul ca fiind constituit din aceste patru elemente componente. În şcoala pitagoreică, fiecare discipol trebuia introdus mai întâi în această învăţătură despre omul cvadruplu. Abia când această învăţătură devenea convingere lăuntrică în el, putea fi introdus în înţelepciunea superioară. El trebuia să jure astfel: Eu jur pe ceea ce ne este întipărit adânc în inimă, pe sfânta Pătrime, pe simbolul spiritual sublim, originea întregii creaţii naturale şi spirituale.

Şi omul cel mai puţin evoluat are aceste patru elemente componente. Omul se dezvoltă prin întrupări diverse, către o perfecţiune tot mai mare, prin aceea că Eul lucrează la celelalte trei componente ale fiinţei. Mai întâi Eul lucrează în trupul astral, la tot ce este progres cultural, învăţare logic-ştiinţifică, la tot ce serveşte îndepărtării de treapta animalică. Aceasta este munca Eului la trupul astral. La fiecare om evoluat, al cărui Eu a lucrat deja la trupul astral, acesta se împarte în două: în partea neprelucrată şi în partea pe care Eul a prelucrat-o deja. Această parte, care devine din ce în ce mai mare cu cât omul avansează mai mult, se desemnează ca Manas sau Sine spirituală. Creştinismul esoteric desemnează această parte ca Spiritul Sfânt, în opoziţie cu Spiritul, cu partea nepurificată şi nesfinţită a trupului astral. Prin aceasta cunoaştem al cincilea element component.

Apoi Eul poate lucra şi în trupul eteric mai dens. Într-un anumit fel, acest lucru se petrece deja la omul obişnuit, în mod inconştient. S-a spus adesea cum trebuie să se distingă între munca la trupul astral şi munca la trupul eteric: cea dintâi poate fi comparată cu cea din urmă – în privinţa rapidităţii progresului – cu mişcarea indicatorului minutar faţă de cea a indicatorului orar al unui ceas. Dacă omul se dăruieşte impresiei unei opere de artă sublime, atunci o astfel de operă de artă acţionează, transformând, asupra trupului vieţii şi asupra trupului conştienţei. Orice impuls artistic puternic exercită această influenţă. Cea mai puternică este influenţa impulsurilor religioase pe care le-au dat în lume fondatorii religiilor, care au îndreptat Eul spre etern. Ochiul clarvăzător poate vedea când trupul eteric al unui om devine tot mai frumos şi mai pur.

Acea parte a trupului eteric uman pe care Eul o spiritualizează se numeşte Buddhi, Spiritul vieţii; el este trupul vieţii transformat. În esoterismul creştin, această parte care este prelucrată de Eu şi se numeşte Christos. Al cincilea element component al entităţii umane este Spiritul Sfânt, al şaselea este Christos, Christos cel lăuntric.

S-a făcut deja aluzie la faptul că întotdeauna a existat o aşa-numită instruire secretă pentru om, şi că prin aceasta el poate deveni un iniţiat şi poate privi în lumea spirituală. Aceasta se bazează tocmai pe o transformare superioară a trupului eteric sau a trupului vieţii. De aceea trebuie să vă lămuriţi de asemenea că orice instruire superioară nu este doar o preluare de idei şi material didactic. Instruirea secretă constă mai degrabă în transformarea însuşirilor trupului nostru eteric. Cine şi-a transformat temperamentul, a făcut cu mult mai mult decât dacă ar fi preluat nesfârşit de multă ştiinţă.

Există încă o transformare superioară, care intervine doar la o instruire mai avansată. Prin aceasta, omul îşi curăţă şi purifică trupul fizic. Ce ştie omul despre trupul său fizic? Prin faptul că îl cercetează prin secţionare în laboratorul de anatomie, încă nu obţine o cunoaştere a legilor care guvernează în el, o stăpânire lăuntrică a acestuia. Există însă o posibilitate de a privi în sine astfel încât omului îi devin clare mişcările fasciculelor nervoase, ale pulsului, ale curenţilor respiratori, astfel încât el poate lucra conştient în acestea. Când omul – în aşa-numita instruire secretă – îşi poate transforma şi corpul fizic, atunci acest corp dens, prelucrat, se numeşte Atma, fiindcă această instruire începe cu o reglare a procesului respirator. Al şaptelea element component al entităţii umane este Atma; în esoterismul creştin, Tatăl.

Aşa se ajunge mai întâi la Spiritul Sfânt, trupul astral transformat, prin Spiritul Sfânt, la Christos, la conştienţa trupului eteric, iar prin Christos la Tatăl, la conştienţa corpului fizic.

Dacă aţi înţeles care este legătura dintre aceste şapte componente ale naturii umane, atunci veţi înţelege de asemenea cum era iniţierea în epocile vechi înainte de Christos, şi cum era această iniţiere după ce a venit pe Pământ Iisus Christos. Când omul doarme, în pat se află doar trupul fizic şi cel eteric, trupul astral este afară. Când omul moare, lasă în urmă trupul fizic, iar în afara lui se înalţă partea pe care el a transformat-o deja din trupul fizic; forţe, nu substanţe. Foarte puţin este ceea ce ia omul atunci cu el. Este însă ceea ce serveşte la o nouă încarnare pentru a forma noul trup fizic. Materialismul numeşte această parte „atomul permanent” [ Nota 64 ]. Mai întâi iese afară această parte pe care omul a transformat-o din trupul fizic însuşi, iese afară trupul eteric, iese trupul conştienţei, iese Eul. După câtva timp se desprinde partea trupului eteric la care omul încă nu a lucrat. Aşa intră omul în Kamaloka, locul purificării. După câtva timp se desprinde din trupul astral partea la care Eul încă nu a lucrat. Vine timpul când din cele trei trupuri omul mai rămâne doar cu ceea ce a obţinut Eul însuşi prin muncă. Aceasta trece prin regiunea spiritului. Este nucleul etern al fiinţei omului. Acesta ajunge cu atât mai mare cu cât Eul a obţinut mai mult prin muncă.

Spiritul Sfânt este spiritul etern din om. Christos este partea eternă a trupului vieţii, Tatăl este partea eternă a trupului fizic. Acestea trei însoţesc omul prin toate timpurile, drept partea sa eternă.

Înaintea erei creştine iniţierea era în aşa fel că discipolul era pregătit mai întâi în tot ce poate da ştiinţa secretă, până în punctul unde el era obişnuit cu toate noţiunile şi reprezentările, cu toate deprinderile şi sentimentele de care este nevoie pentru a putea trăi în lumile superioare, pentru a putea percepe în ea. Apoi venea ceea ce se numea Învierea din morţi, care dura trei zile şi jumătate şi trei nopţi. Aceasta consta în aceea că, prin măiestria preoţilor din templu, omul era transpus pentru trei zile şi jumătate, în mod artificial, într-un somn asemănător morţii. În timp ce, de obicei, în somn, trupul fizic şi trupul eteric rămân unite, celui ce urma să fie iniţiat îi era scos trupul eteric din trupul fizic pentru acel interval de timp, prin măiestria preotului iniţiator, astfel încât mai exista doar o legătură foarte slabă între trupul fizic şi celelalte trupuri. Era un somn-transă profund. Eul omului trăia în acest interval de timp în lumile superioare. Şi pentru că discipolului i se dăduse o cunoaştere despre lumea superioară, el se putea orienta acolo. Preotul îl conducea. Mai întâi preotul trebuia să elibereze trupul eteric de trupul fizic letargic, pentru a conduce discipolul în lumile spirituale. Omul nu ar fi putut urca în acele lumi superioare în stare de conştienţă deplină. El trebuia să fie scos din această stare.

Oricât de măreţ şi de impunător era ceea ce vieţuia omul acolo, totuşi el era complet în mâna preotului. Un altul stăpânea asupra lui, şi numai cu acest preţ putea el pătrunde în lumile superioare. Ceea ce era el după acest interval de timp, vă puteţi imagina dacă reflectaţi că omul, cu această ocazie, îşi putea vieţui eternul din el. El era eliberat de acea parte a lumii pământeşti, de corpul său fizic, pe care nu o putea folosi când trebuia să se deplaseze în lumile superioare. Un astfel de om venea din aceste lumi ca un cunoscător, ca unul care putea mărturisi prin propria viziune victoria vieţii asupra morţii. Aceştia erau iniţiaţii, care puteau mărturisi acest lucru. Trupul eteric trebuia scos din trupul fizic, pentru a-l vieţui pe Christos în om. Aceşti iniţiaţi puteau spune: Eu însumi am vieţuit faptul că în om există o parte care este eternă, care supravieţuieşte tuturor întrupărilor. Eu ştiu acest lucru pentru că am vieţuit acest nucleu etern al fiinţei. – Cu acest preţ trebuiau ei să intre trei zile într-un somn deplin cu vise.

Acest mod de iniţiere era legat şi de altceva. Cu cât mergem mai departe în urmă, cu atât mai mult recunoaştem acest ceva. Eu am caracterizat-o încă o dată, când vorbeam despre faptul că în vremuri străvechi exista ceea ce noi numim căsătoria între rude apropiate, în contrast cu căsătoria îndepărtată. La toate popoarele existau mici comunităţi care erau înrudite între ele. Omul se căsătorea în cadrul acestora, iar a ieşi din aceste mici comunităţi era privit ca ceva imoral. Întotdeauna în aceste căsătorii curgea sânge înrudit. Doar treptat a fost schimbată căsătoria apropiată cu principiul căsătoriei îndepărtate. Chiar şi pentru iniţiere erau necesare măsuri speciale: Trebuiau alese cu grijă întrupările predecesorilor, pentru a aduce un amestec de sânge cât se poate de bun. Dintr-o anumită seminţie era născut cel care putea parcurge iniţierea cea mai înaltă. În cazul înrudirii de sânge este foarte uşor posibil de scos trupul eteric din trupul fizic. În cazul căsătoriei îndepărtate, acest lucru nu este prea uşor posibil. Au existat generaţii întregi de preoţi care aveau grijă ca sângele să fie menţinut într-un mod foarte precis.

Viaţa omului este complicată, nu parcurge întotdeauna un drum drept. Trebuie să pătrundem mai adânc în enigmele existenţei. Principiul căsătoriei apropiate a fost nesocotit din ce în ce mai mult, seminţia s-a extins tot mai mult înspre popor. Vedem cum principiul seminţiei a fost înălţat la izraeliţi pe deplin la cel de comunitate a poporului. Christos extinde această perspectivă asupra unui viitor îndepărtat: „Cine nu lasă tată, mamă, frate, soră, de dragul meu, acela nu poate fi ucenicul meu”.

Aceste cuvinte indică în mod zguduitor, dar absolut real, tendinţa creştinismului. În cazul comunităţii poporului se spunea: Acesta este fratele meu, care s-a născut în interiorul poporului. – În cazul înfrăţirii umane care trebuie să cuprindă întregul neam omenesc, se spune: Fiindcă eşti om, eşti fratele meu. – Acesta este cel mai profund principiu al creştinismului. Toată meschinăria unei alte înrudiri trebuie să fie ruptă, şi trebuie înnodată o legătură comună de la om la om. Prin aceasta este rupt în acelaşi timp şi vechiul principiu de iniţiere, care se bazează pe înrudirea sângelui.

Noul principiul de iniţiere, care de acum încolo nu mai este legat de o însuşire fizică, este indicat la însuşi apostolul Pavel: El este iniţiat în lumină, nu în întunericul templului. Acest lucru nu s-ar fi putut înţelege mai devreme. Dacă reflectăm la aceasta, vom putea recunoaşte marele reviriment care a fost pricinuit prin Iisus Christos. El a fost pregătit prin Moise, Zarathustra, Pitagora, şi a fost adus prin Iisus Christos.

Vedem astfel realizat pentru prima dată în şcoala creştină de iniţiere principiul de a nu conduce omul în lumile superioare prin scoaterea din corpul fizic, ci de a-l duce acolo, el fiind pe deplin conştient în trupul fizic. Aşa a fost cazul atunci, în şcoala creştin-esoterică. Aceasta se opune vechii iniţieri, şi de asemenea şi celei existente acum într-o mare parte a omenirii, unde cel ce urmează a fi iniţiat se supune autorităţii severe a preotului iniţiator al templului. Numai prin faptul că omul se supunea complet autorităţii unui astfel de iniţiator, se putea înălţa.

Principiul autorităţii impuse a fost exprimat de asemenea în viaţa socială exterioară. Domnitorii erau preoţi. Toate regulile guvernării, toate structurile statului au pornit de la autoritatea iniţiatică. Aceasta a fost posibilă de la comunitatea de sânge a seminţiei şi până la comunitatea poporului. Prin faptul că a fost anulat vechiul principiu iniţiatic, a fost instaurată complet altă autoritate: autoritatea liberă bazată numai pe încredere. Trebuie să-l crezi pe cel în care ai încredere – aceasta este cea mai înaltă idee creştină la care se ridică omul când se află faţă în faţă cu altul ca un frate, iar superiorul este recunoscut drept cel căruia omul îi acordă încredere.

„Vegheaţi şi rugaţi-vă”; acesta este principiul creştin fundamental. Noua iniţiere se desfăşoară în starea de veghe. „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera” [ Nota 65 ], sunt cuvinte profund creştine. Ele desemnează o perspectivă din viitorul creştinismului. Creştinismul se află la începutul evoluţiei sale.

Reflectaţi la legătura intensă dintre maestrul iniţiator şi discipol, în timpul vechiului somn din templu, pe care îl primeşte cel de-al doilea în trei zile şi jumătate de iniţiere. Această legătură era de o astfel de natură cum noi nu ne putem imagina astăzi. Legătura dintre hipnotizator şi cel hipnotizat ne de o imagine palidă despre felul şi modul în care trezea preotul din templu mai întâi Spiritul Sfânt, şi apoi pe Christos în om. Discipolul reflecta Spiritul Sfânt şi pe Christos ai maestrului; ei se revărsau unul într-altul în mod sufletesc, clarvăzătorul putea observa acest fenomen. În timpul celor trei zile, maestrul şi discipolul erau identificaţi unul cu celălalt. Eul maestrului trăia în mod profund contopit în discipolul său, în cele trei zile şi jumătate. Priviţi construcţia piramidei sociale: dedesubt poporul, deasupra iniţiaţii, deasupra acestora maeştrii spirituali ai iniţiaţilor. Un singur spirit curgea prin toate treptele. În cel iniţiat continuau să trăiască multe, chiar şi elemente străine lui.

Prin principiul creştinismului intră în vigoare individualitatea. De aici şi principiul iniţierii creştine: Discipolul nu are voie niciodată să se contopească în acest fel cu maestrul spiritual. Ei nu trebuie să fie o singură persoană în timpul iniţierii. Spiritul Sfânt trebuie să ia naştere din Eul fiecăruia, trebuie să fie trezit. Acesta a devenit principiul iniţierii creştine. Acest principiu a primit în mod simbolic o expresie în miracolul Rusaliilor din «Faptele apostolilor» [ Nota 66 ]. Posibilitatea iniţierii a fost dată prin aceea că toţi au început să vorbească în diverse limbi. Învăţătorul admite individualitatea celuilalt; el coboară în inima discipolului; el nu îl scoate pe acesta din corpul fizic.

Reflectaţi, înainte de toate, că la omul actual se pune problema ca Spiritul Sfânt şi Christos să fie dezvoltaţi în mod independent în el. Atunci veţi înţelege că această personalitate umană a fost gândită ca una liberă, abia prin acest principiu al creştinismului. Abia creştinismul a eliberat definitiv individualitatea umană, şi de aceea prin creştinism a fost necesară o cu totul altă relaţie cu adevărul şi cu înţelepciunea, decât mai înainte.

În vremurile vechi domnea Spiritul adevărului, fiindcă era centralizat. O dată cu dezbinarea oamenilor el a fost descentralizat, dar intervine egoismul. Cu cât este valabil mai mult principiul căsătoriei îndepărtate, cu atât mai mare trebuie să fie puterea a ceea ce apropie din nou pe oamenii deveniţi liberi. Ce este aceasta? Dacă vă uitaţi la ceea ce învăţăm noi astăzi ca parte elementară a ştiinţei spirituale şi mergeţi înapoi în istorie, vedeţi această ştiinţă ca fiind doar în posesia unor mici comunităţi, în definitiv doar a celor mai înalte vârfuri. Această ştiinţă domnea conform principiului autorităţii impuse. Ne apropiem de timpul când înţelepciunea devine din ce în ce mai populară. Acesta va fi un mijloc de a întemeia marea legătură fraternă a omenirii.

Nu vor exista niciodată doi cercetători spirituali cu păreri diferite. Dacă există această situaţie, atunci una dintre păreri este greşită. Înţelepciunea este ceva unitar, nu este ceva care să creeze diferenţe. Cu cât oamenii devin mai individuali, cu atât mai mult trebuie să li se dea înţelepciunea; căci aceasta îi va reuni. Astăzi noi suntem într-un stadiu de tranziţie. Principiul punctului de vedere încetează complet o dată cu evoluţia progresivă a înţelepciunii. Cu cât omenirea este mai individualizată, cu atât trebuie să devină mai înţeleaptă, căci cunoaşterea o va reuni: acesta este Spiritul adevărului, pe care l-a promis Iisus. Soarele înţelepciunii atrage înspre sine toate punctele de vedere, aşa cum Soarele îndreaptă spre sine toate planetele.

Spiritul care îl va elibera pe om, este Spiritul Sfânt. Creştinul nu are voie să păcătuiască niciodată împotriva acestui Spirit. Dar cine păcătuieşte, păcătuieşte împotriva creştinismului însuşi, împotriva Spiritului promis, singurul care poate reuni individualităţile umane separate.

În Evanghelii este vorba despre faptul că Iisus Christos alungă demonii. Demonii există doar cât timp omul nu a devenit liber, cât timp el nu a primit încă acest Spirit al adevărului. Omul este complet întreţesut cu tot felul de entităţi, care intră şi ies în şi din organele sale inferioare. Noi le numim fantome, spectre, stafii, demoni. Dacă vrem să presupunem o asemănare trivială: este la fel cum viermii intră şi ies din ceva aflat în putrefacţie. Prin faptul că Iisus Christos se întemeiază ca Spirit care alungă demonii, El poate fi recunoscut drept Spirit al libertăţii. Omul poate alunga demonii doar prin aceea că mobilizează un spirit împotriva altora, Spiritul libertăţii împotriva tuturor celorlalte spirite.

Acum gândiţi-vă încă puţin la acele comunităţi vechi, dintre comunităţile bazate pe seminţie şi până la comunităţile poporului. Cum pot fi reuniţi aceşti oameni, care nu au devenit liberi în mod individual? Imaginaţi-vă că toţi cei prezenţi aici ar fi devenit liberi, atunci în toţi ar trăi Spiritul adevărului! Ne-am certa vreodată, am ajunge vreodată la discordie? Nu, căci nu există puncte de vedere dacă ne uneşte doar Spiritul.

În vechile vremuri trebuia să domnească legea exterioară pentru ca oamenii să fie solidari. Doi oameni care cunosc Spiritul adevărului se vor simţi atraşi de la sine unul către celălalt. Astfel, la începutul evoluţiei omenirii stă legea, iar la sfârşit colaborarea paşnică, armonioasă. Aceasta se numeşte în creştinismul esoteric, în contrast cu legea, har. Nimic altceva decât capacitatea de a avea sentimente asemănătoare cu celălalt, în deplină prietenie, aceasta este cea mai profundă idee a creştinismului.

Trupul astral umplut de Spiritul Sfânt este identic la toţi, Spiritul adevărului este identic în fiecare. Imaginaţi-vă acest Spirit într-o individualitate în care este trezit în acelaşi timp şi principiul Christos, acel principiu care acţionează ca Spirit al vieţii în trupul eteric. Dacă fiecare îşi umple trupul eteric cu acest sentiment, atunci există în orice inimă sentimentul pentru spiritul originar, care reuneşte individualităţile prin înţelepciunea comună. Iar ceea ce simţiţi în dumneavoastră este Caritas, harul.

Pe acesta l-a adus El, care la începutul erei noastre avea în individualitatea Sa în mod complet principiul Christos, primul care a realizat complet acest principiu al omenirii. Iisus Christos a făcut cu sine ceea ce trebuie să trăiască în fiecare om, individual. Prin El a venit în lume ceea ce constă în libertate şi colaborare paşnică.

„În Christos deveniţi din nou vii; omorâţi spiritul discordiei!” spunea apostolul Pavel [ Nota 67 ].

Omul poate păcătui împotriva a tot ceea ce nu este menţinut în acest spirit. Dar dacă ar păcătui împotriva acestui spirit al omenirii universale, dacă l-ar nega, atunci el nu ar mai fi creştin.

Omul trebuie să ajungă până acolo încât să fie conştient de spirit. Dacă el se dezvoltă din ce în ce mai mult, are loc transformarea trupului conştienţei în Spiritul Sfânt. De aceea, păcatul împotriva Spiritului Sfânt nu poate fi iertat.

La cel neiniţiat, transformarea trupului eteric are loc în mod inconştient. Cât timp omul nu este iniţiat, el poate săvârşit doar în trupul astral păcatul care nu poate fi iertat. Iniţiatul nu are voie să păcătuiască nici împotriva trupului fizic şi nici împotriva celui eteric. Celui care nu este iniţiat, i se pot ierta aceste păcate. Acest lucru se petrece cu ajutorul celor care sunt conducătorii omenirii.