Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


COPIII LUI LUCIFER.
ÎNLOCUIREA IUBIRII CONSANGUINE CU IUBIREA SPIRITUALĂ

Düsseldorf, 4 aprilie 1906

Putem spune că pe Pământ există două feluri de oameni. Trebuie să recunoaştem două mari direcţii spirituale în omenire. Diferenţa dintre ele constă în aceasta: Una se străduieşte mai mult să vadă totul în lumina cunoaşterii, iar cealaltă ar dori, într-o anumită privinţă, să fie condusă. Şi chiar modul de înţelegere a concepţiei spiritul-ştiinţifice despre lume arată că năzuinţa de a căuta conform luminii clare, transparente, nu este foarte răspândit. Majoritatea oamenilor încă nu este atât de departe încât să vrea să ştie ceva despre toate. Pentru mulţi, ceaţa este foarte plăcută, îi incomodează dacă trebuie să dobândească limpezime deplină într-o problemă oarecare. Dar trebuie să renunţăm la tot ceea ce poate duce la o întunecare a conştienţei. Acest lucru este valabil de asemenea pentru întreaga conduită de viaţă. Astfel, omul trebuie să fie cumpătat şi cu privire la alimentaţia sa şi să evite tot ce îi întunecă conştienţa, cum este de exemplu cazul alcoolului. Există încă nenumărate alte lucruri care îl îndepărtează pe om de claritate. Renunţarea la aceste lucruri îl face pe om şi mai practic în viaţa zilnică. Şi credinţa în autoritate duce la o întunecare a conştienţei. Omul trebuie să se lase doar stimulat, dar nu trebuie să se bazeze pe autoritate.

Ce înţelegem noi aici prin claritate, este cel mai puţin legat de un mod subordonat de a vedea lumile superioare. Un astfel de mod subordonat este legat în realitate de o îndiguire sufletească a conştienţei. O astfel de stare era răspândită în general în vremurile de demult ale istoriei omenirii. Pe vremea atlanţilor, conştienţa omului era mult mai puţin clară decât acum. Acum, chiar şi popoarele cele mai sălbatice au trecut deasupra stării de conştienţă a atlanţilor. Dacă mergem mai departe în urmă în evoluţia omenirii, ajungem tot mai mult în starea când omul priveşte din lăuntru în afară, dar nu înţelege cu raţiunea. Raţiunea se conturează pentru prima dată la rasa atlanteană. Atlanteeni au trăit într-o anumită vreme pe locul în care se află Irlanda de astăzi. Când de un atlantean se apropia un alt om, atunci în el urca o imagine astrală. Atlanteanul nu putea încă reflecta. Abia când se dezvoltă crierul mare, poate omul să-şi spună „eu”. Oamenii au început să-şi formeze conştienţa Eului în partea Atlantidei care se afla pe locul Irlandei de astăzi. Din acest loc atlanteeni s-au răspândit prin Europa, spre Asia. Scheletele care s-au găsit în Neandertal sunt cele care provin de la descendenţii atlanţilor; ei au încă o frunte mult teşită. Omul din acel timp a învăţat foarte lent să gândească raţional şi să-şi formeze conştienţa Eului. În momentul când omul începea să trăiască aici pe Pământ cu existenţa sa rodnicită de spirit, el era deja departe, deasupra animalelor, dar nu putea încă vorbi şi gândi.

Pe atunci existau fiinţe divine care se numesc Deva, care nu aveau nevoie de un trup fizic şi care pluteau în spaţiul astral. Ele parcurseseră deja pe vechea Lună ceea ce puteau agonisi printr-un trup fizic. Dar existau şi alte entităţi, care nu-şi terminaseră evoluţia pe vechea Lună, care nu o scoseseră la capăt cu aceasta. Acestea sunt entităţile luciferice, care rămăseseră în urmă faţă de Deva. Zeii sau Devas trăiau pe Pământ din ceea ce devenise o însuşire a omului, din iubirea bisexuată. Iubirea oamenilor este aerul sau, de asemenea, hrana ce le place zeilor. În mitologia greacă ea era desemnată drept nectar şi ambrozie.

Cât timp oamenii erau încă somnambuli, cetele lui Lucifer nu au avut cu adevărat o misiune în omenire. Faptul că ele au făcut cu adevărat din om propriul lor copil, aceasta s-a conturat abia în a cincea rasă-rădăcină. Gândirea umană nu este deloc prea veche. Ceea ce se numeşte înţelepciune străveche, era ceva familiar pentru popoarele vechi. Această înţelepciune străveche este vechea înţelepciune preoţească, revelată din lăuntru înspre afară. Însă cunoaşterea veritabilă a luat naştere abia cu câteva secole înainte de naşterea lui Christos, cam în jurul anului 600 înainte de Christos. Şi puterea de judecată s-a dezvoltat în lume abia ulterior.

Acum ajungem la un mister important, o stare de fapt care se găseşte la vechile popoare. Numai cine poate lumina în lumea sufletească, este capabil să înţeleagă această stare de fapt. La un trib indian nord-american există denumiri specifice pentru relaţiile de familie. Nepoţii se numeau la irochezi „fraţi şi surori” – totuşi numai copiii proveniţi de la fraţi, nu şi cei de la surori. Aceasta este încă o rămăşiţă din vechea Atlantidă. În acea perioadă timpurie a istoriei omenirii legătura de familie era unicul lucru valoros. Femeia avea mai mulţi bărbaţi, şi nu se putea şti care era tatăl copiilor. Toate popoarele au avut strămoşi care nu ţineau ca cineva să nu se căsătorească cu o rudă apropiată. O înrudire apropiată de sânge nu era nicidecum un obstacol pentru căsătorie. Se spunea că astfel de copii, care proveneau din cei mai apropiaţi părinţi înrudiţi, erau cel mai iluminaţi: ei erau somnambuli. Evoluţia ulterioară merge tot mai mult într-acolo că se căsătoresc oameni care nu sunt înrudiţi prin sânge. Există o lege conform căreia prin unirea unor oameni neînrudiţi prin sânge, trupul eteric se dislocă din trupul fizic. La căsătoriile consanguine, trupul eteric al descendenţilor era solid ancorat în cel fizic. El a fost iluminat din lăuntru în afară. Ei gândeau mai mult cu plexul solar, dar nu aveau putere de judecată. Aceasta se dezvoltă prin căsătoria îndepărtată şi apare în măsura în care vechea căsătorie consanguină regresează. Dispare astfel vechea contemplare somnambulică şi apare un nou tip de contemplare, puterea de judecată. Această nouă epocă este desemnată prin apariţia principiului dionisiac. Dionysos este tăiat în bucăţi, şi numai inima lui este salvată. Când a apărut ceea ce este dionisiac, oamenii au fost îmbucătăţiţi şi apoi din nou reuniţi prin inimă, aceasta fiind o înrudire sufletească, înrudire care este în legătură cu o schimbare completă a vieţii sexuale. Inteligenţa este sexualitate consanguină anterioară, transformată.

Stările anterioare de evoluţie a omenirii se repetă în viaţa individuală a omului, în ritmuri de câte şapte ani. De la vârsta de un an şi până la vârsta de şapte ani trupul eteric al copilului este complet retras. De aceea nu trebuie să se cultive memoria înainte de vârsta de şapte ani, ci doar simţurile. Atunci se poate acţiona asupra simţurilor, iar puterile lăuntrice sunt trezite cu ajutorul simţurilor. Trebuie să se stimuleze aceste puteri prin faptul că se dau copiilor jucării la care poate fi activată fantezia, cum ar fi un butuc de lemn cu puncte pictate drept ochi şi aşa mai departe, dar nu păpuşi finisate, la care copilul nu mai poate adăuga nimic prin fantezia sa. De la vârsta de şapte ani şi până la vârsta de paisprezece ani trebuie trebuie să se cultive la copii mai ales deprinderile stabile, care le dau în viaţa ulterioară o anumită stabilitate. În aceşti ani totul trebuie să se apropie de om prin memorie. De aceea este mai bine dacă nu se acţionează în această perioadă a vieţii asupra puterii de judecată. Copilul trebuie să aibă o autoritate în preajma lui, dar nu trebuie să fie el o autoritate. Trebuie să se acţioneze asupra copilului prin povestiri; nu trebuie să se predice morala, ci să i se arate mari exemple, modele. Pentru morală ar fi necesar să se cultive simţirea în vechea formă pitagoreică. Pitagora spunea discipolilor săi: Nu trebuie să loveşti cu sabia în foc – o imagine pentru faptul că nu trebuie să se facă lucruri inutile. O altă expresie pitagoreică era: Nu trebuie să te întorci din drum până nu ai ajuns la capăt. Abia după pubertate trebuie să înveţe omul însuşi să judece. Corpul eteric este destins în acest moment, iar corpul astral este abia acum pregătit să fie activ înspre exterior.

Această evoluţie, pe care o parcurge fiecare om în ritmuri de câte şapte ani, a absolvit-o omenirea ca atare în decursul marilor ei epoci de evoluţie. O parte a puterilor subordonate din om au fost înălţate pentru a cultiva puterea de judecată. Abia atunci au putut interveni cetele lui Lucifer. Această putere luciferică se exprimă se exprimă în judecata independentă a omului. În acest timp al intervenţiei principiului luciferic, apare pentru prima dată munca umană proprie. Dacă urmărim vechile vremuri, ne putem spune: Pe atunci am întâlnit doar ceea ce formează o familie. Cei care voiau să aşeze spiritualul pur în locul înrudirii de sânge, erau cei care lucrau în numele lui Lucifer. Biserica s-a dezvoltat ca o continuare a vechii înţelepciuni preoţeşti. Pe lângă aceasta a luat fiinţă însă curentul care căuta el însuşi lumină, oamenii luciferici, ca de exemplu Cavalerii Templieri. Ei spuneau că omul trebuie să caute el însuşi lumina şi adevărul. În Evul Mediu exista o sectă care înţelegea aceasta. Membrii ei se numeau luciferieni [ Nota 69 ]. Ei spuneau: Dacă omul poate deveni fericit fără lumina cunoaşterii, aceasta nu este treaba noastră – noi vrem să răzbatem spre lumină.

Acestea sunt cele două curente în omenire. Unul este cel care vrea să devină doar fericit, celălalt vrea şi lumina. Cei care se tem de cunoaştere, îl privesc pe Lucifer drept cel Rău. Dar pentru celălalt, Lucifer este purtătorul luminii, aducătorul de lumină. Într-un manuscris din Vatican este scris despre acest lucru dar este păstrat în taină de către Biserică, iar linia bisericească îi avertizează pe oameni să se ferească de Lucifer.

Dogmatica poate conţine adevăr absolut. Astfel, teorema lui Pitagora este o dogmă pentru cel care nu a înţeles-o. Dacă însă o înţelege, ea devine pentru el cunoaştere clară. Dogmele sunt întemeiate pe autoritate. Dacă omul le înţelege, atunci devin şi ele cunoaştere limpede.

Pe vremea când trăia apostolul Pavel, creştinismul trebuia să ducă la iubirea umană universală. Dintr-o religie a seminţiei şi dintr-o religie naţională, trebuia să ia naştere o religie mondială. Credinţa în revelaţie ţine de comunitatea consanguină. Moise a dat legi stabile. Christos nu dă legi stabile, ci în locul Legii pune harul. Aceasta este învierea a ceea ce este mai lăuntric în sufletul uman.

Există o undă descendentă, care este urmărită în organizarea bisericească, şi o undă ascendentă, în tendinţa libertăţii de opinie. Există astfel de strădanii în anumite frăţii, ca de exemplu la Cavalerii Templieri, care năzuiesc după lumină. Aceşti oameni, care năzuiesc după lumină, sunt copiii lui Lucifer.

În momentul când creştinismul începea să se organizeze viguros, Edouard Schurè [ Nota 70 ] transpunea drama «Copiii lui Lucifer» [ Nota 71 ]. Pe de o parte există un curent bisericesc, iar alături, celălalt, principiul luciferic. Copiii lui Lucifer sunt copiii luminii lăuntrice, nu copiii credinţei în revelaţie. Aceştia, care năzuiesc spre viitor, trebuie să se simtă înrudiţi prin geniul lor. În epoca noastră s-a spus prin Mişcarea spiritul-ştiinţifică faptul că omul trebuie să ajungă la lumină prin năzuinţă proprie. Libertatea cea mai profund interioară trebuie să fie dezvoltată în lăuntrul sufletului uman.

Revista teosofică Lucifer [ Nota 72 ] a fost numită astfel în mod intenţionat. Ea este în legătură cu esenţa cea mai lăuntrică a Mişcării teosofice. Trebuia să fie documentat o dată faptul că principiul luciferic a fost aruncat în lume în mod conştient. Când Biserica catolică a fixat dogma infailibilităţii papale, a apărut ca pol cu tendinţa opusă, accentuarea principiului luciferic. Sau invers, se poate spune: Faptul că teosofia a proclamat libertatea spirituală, a creat la celălalt pol dogma infailibilităţii papale [ Nota 73 ], fiindcă Biserica se putea salva doar prin aceasta.