Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


CALEA YOGA, INIŢIEREA CREŞTIN-GNOSTICĂ ŞI
ESOTERISMUL ROSICRUCIENILOR

Köln, 30 noiembrie 1906

Prin iniţiere, omul dobândeşte capacitatea cunoaşterii lumilor superioare. Ea constă într-un parcurs intim de evoluţie a sufletului nostru. Pentru aceasta există căi diferite pentru oameni diferiţi, dar adevărul este acelaşi pretutindeni. Dar abia atunci când ne aflăm pe vârful unui munte, avem vedere liberă în toate părţile. Dar ar fi un mare nonsens dacă nu am vrea să mergem pe drumul cel mai scurt, din locul în care tocmai ne aflăm, pentru a atinge vârful. Aşa este şi cu iniţierea. Dacă am ajuns la ţel şi am obţinut efectiv, prin efort, vederea liberă a cunoaşterii, atunci această cunoaştere este aceeaşi pentru toţi.

Dar nu este bine dacă omul merge pe o altă cale de evoluţie decât cea potrivită naturii sale. De fapt ar trebui să existe pentru fiecare om o cale particulară de evoluţie. Dar toate căile se rezumă la trei tipuri principale: calea yoga, calea creştin-gnostică şi iniţierea creştin rosicruciană. Omul poate merge deci pe una din aceste trei căi diferite. Ele sunt diferite, pentru că există trei tipuri de oameni. Dintre europeni, doar puţini sunt aceia care pot merge pe calea orientală yoga. De aceea, în general nu este just pentru un european să meargă pe calea yoga. Dincolo, în Orient, oamenii trăiesc într-o cu totul altă climă, sub o cu totul altă lumină solară. Deosebirea dintre oriental şi european nu este uşor de demonstrat prin anatomie, dar între ei există o profundă diferenţă sufletească şi spirituală, şi trebuie să se ia în considerare faptul că evoluţia lăuntrică intervine profund în natura sufletească şi spirituală a omului. Structura mai subtilă a creierului indian nu este perceptibilă anatomistului. Dar dacă am pretinde europeanului ceea ce putem pretinde indianului, l-am distruge. Indianului i se pot recomanda anumite lucruri care nu-i folosesc la nimic europeanului, sau îi fac chiar rău. Calea yoga pune discipolului, înainte de toate, o cerinţă fundamentală, fără a cărei împlinire nu este deloc posibil să se meargă pe această cale. Ea cere autoritatea strictă a unui maestru spiritual, a unui aşa-numit guru. Cine vrea să meargă pe calea yoga trebuie să se supună în toate detaliile vieţii prescripţiilor unui guru. Făcând abstracţie de aceasta, este greu de mers pe calea indiană yoga dacă omul nu se smulge din relaţiile exterioare de viaţă. Este de asemenea necesar să se ia diverse măsuri exterioare pentru a sprijini exerciţiile recomandate. Dacă omul are anumite vieţuiri care produc o impresie asupra lumii sale de simţire, când va parcurge o evoluţie lăuntrică ocultă acestea vor avea o influenţă profundă asupra lui. De aceea discipolul oriental yoga trebuie să-l întrebe pe guru în legătură cu toate detaliile vieţii sale. Dacă omul vrea să întreprindă vreo schimbare în viaţă, trebuie să se lase îndrumat de către guru. Deci calea yoga este o cale ce presupune supunerea absolută faţă de un guru. Omul trebuie să înveţe să vadă cu ochii acelui guru şi să înveţe să simtă ca el. El nu poate merge pe această cale fără o încredere profundă, fără iubire desăvârşită, unite cu încrederea absolută şi dăruirea de sine necondiţionată, care întrec orice altceva.

În cazul căii creştin-gnostice există doar un mare învăţător, un singur maestru spiritual, un guru central. Aici este necesară credinţa în Iisus Christos, şi nu numai în învăţăturile Sale. Discipolul creştin gnostic trebuie să poată crede că în Iisus Christos a fost încarnată înalta individualitate divină unică, o individualitate care nu se compară cu nici o alta, însăşi individualitatea cea mai înaltă. Toate celelalte individualităţi au început pe acest Pământ pe o treaptă inferioară şi apoi s-au înălţat, ca de exemplu Buddha, Hermes, Zoroastru, Pitagora, astfel încât structura lor spirituală este rezultatul a multor încarnări precedente. La Iisus Christos nu este aşa. El nu se lasă comparat cu nici o altă individualitate, cu nimeni altcineva de pe Pământ. Fără această credinţă omul nu ar putea merge pe calea creştin-gnostică.

A treia cale este cea creştin-rosicruciană. Aici Învăţătorul, maestrul spiritual este sfătuitorul care îşi rezumă sfatul la luarea de măsuri pentru evoluţia spirituală. Această evoluţie spirituală trebuie să fie organizată în aşa fel încât să aibă o influenţă cuprinzătoare asupra vieţii omului. La iniţiere trebuie să existe întotdeauna un maestru spiritual. Nu există iniţiere serioasă fără maestru spiritual. Cine vrea să afirme aceasta spune ceva la fel de necugetat ca acela care ar considera că este posibilă naşterea unui copil fără colaborarea ambelor sexe. Iniţierea este un proces de fecundare spirituală. Şi dacă acest proces nu s-ar realiza prin relaţia duală dintre maestru şi discipol, atunci ar fi chiar un proces dăunător.

Calea indiană yoga cuprinde şapte trepte. Dar ele nu urmează întotdeauna una după alta în aceeaşi succesiune. Treptele care sunt enumerate pot fi schimbate între ele într-un anumit mod. Nu este necesară parcurgerea treptelor pe rând, de la prima până la a şaptea. Poate fi cazul în care să se preia ceva corespunzător treptei a şaptea şi apoi să se prescrie discipolului un exerciţiu potrivit cu individualitatea sa, şi care corespunde unei cu totul alte trepte. Discipolul poate parcurge această cale în câţiva ani sau în câteva luni. La întrebarea de cât timp are nevoie omul pentru iniţiere, Subba Row [ Nota 81 ] a spus: Aceasta poate dura şaptezeci de încarnări sau şapte încarnări, la unii durează şapte ani, la alţii şapte luni sau numai şapte zile, sau chiar numai şapte ore. Aceasta depinde întru totul de maturitatea spirituală pe care a atins-o deja un om. Maturitatea spirituală se manifestă la unul mai repede, la altul mai încet. Depinde de karmă. Se poate pune desigur întrebarea cum se face că un anumit om nu iese în evidenţă, deşi el se afla foarte sus din punct de vedere spiritual în existenţa sa anterioară. Poate că există obstacole în predispoziţiile sale corporale şi sufleteşti. Misiunea maestrului este de a îndepărta aceste obstacole. Se poate întâmpla ca în suflet să fie adânc ascunsă o iniţiere anterioară, care să nu iasă la iveală din cauza vreunui obstacol.

Prima treaptă a educaţiei indiene yoga este Yama. Asta înseamnă aproximativ abţinere, neefectuare. Prin aceasta indianul înţelege: a nu ucide, a nu minţi, a nu fura, a nu trăi imoral, a nu râvni. Dacă vrem însă să pătrundem mai adânc în ceea ce înţelege indianul prin aceasta, atunci trebuie să o considerăm în întreaga sa amploare. Chiar dacă devenim, de exemplu vegetarieni, tot nu ne-am dezobişnuit încă de a ucide. Viaţa noastră nu este deloc posibilă fără ucidere. Noi ucidem şi prin respiraţie, prin aceea că expirăm dioxid de carbon. Dacă învelişul vegetal verde al Pământului nu ar asimila neîncetat dioxidul de carbon şi nu ar reda oxigenul, atunci oamenii şi animalele nu ar putea trăi. O parte a exerciţiilor yoga constă în aceea că omul trebuie să se dezobişnuiască tocmai de această ucidere. Indianul consideră foarte important acest lucru. El înţelege de asemenea numeroase înlănţuiri din viaţa noastră socială actuală în aşa fel încât acestea intră pentru el în categoria de hoţie. Fiecare dintre noi trebuie să primească bani, într-un fel oarecare. Pentru ca omul să primească bani, sunt necesare multe condiţii. Dacă ne cumpărăm o haină, nu putem şti cu ce preţ a fost făcută ea. Omul reflectă prea puţin asupra modului cum se încadrează el în viaţa socială şi cum este el răspunzător de ceea ce face. Dacă ia în serios lucrurile, atunci trebuie să se simtă răspunzător pentru ceea ce se petrece prin el însuşi.

Omul îşi ajută cel mai mult semenul prin aceea că devine lipsit de pretenţii. Cel care devine lipsit de pretenţii îşi ajută mai mult semenul decât o face filantropul. Dacă de exemplu omul nu scrie scrisori nefolositoare, atunci poate cruţă pe câţiva oameni să urce multe scări pentru a le duce la destinaţie. Omul greşeşte când crede că-i ajută pe semeni prin aceea că are pretenţii mai mari, şi în acest fel este necesară mai multă muncă. Nu contribuim deloc la ceea ce au nevoie oamenii dacă le dăm de lucru. Prin relaţiile complicate care guvernează în Europa, devin tot mai greu de realizat lucrurile cerute de orientali pentru a merge pe calea yoga. Într-o ţară unde nu există bănci, unde relaţiile culturale sunt cuprinse dintr-o privire, acolo omul poate să meargă pe calea yoga cu specificul său strict.

A doua treaptă este Nyana, cultivarea unui ritual. Calea indiană yoga cere ca omul să aibă un ritual, ca el să lege învăţătura de un cult. De la fiecare om care merge pe calea yoga se cere în mod sever să urmeze un ritual. El trebuie să aibă în faţa lui în mod vizibil actul cultic. Aşa cum arta depinde de reliefarea efectivă în obiecte exterioare, tot aşa această iniţiere depinde de aceea ca lucrurile să se desfăşoare în ritual.

A treia treaptă este Asana, concordanţa poziţiei corporale cu anumiţi curenţi din Cosmos. Acolo unde mai exista un sentiment pentru astfel de lucruri, de exemplu în construcţiile cultice, întotdeauna altarul principal a fost construit spre est. În cazul organizării subtile a indianului, este important în ce direcţie se află acesta. Într-adevăr, există un alt curent de la nord la sud, decât de la est la vest. În cazul iniţierii yoga poziţia corpului este importantă fiindcă trupul oriental este mult mai moale şi se reliefează în el mult mai mult dacă ia o anumită poziţie. Dacă europeanul ar vrea să meargă pe calea orientală yoga, atunci el ar trebui să participe la toate acestea.

A patra treaptă este Pranayama, ritmizarea procesului de respiraţie. Aceasta ne devine cel mai uşor de înţeles dacă ne gândim la faptul că în împrejurările actuale omul ucide prin respiraţia sa. Maestrul spiritual dă discipolului prescripţia: Trebuie să-ţi reglezi procesul respirator – cel puţin un anumit timp – conform regulii pe care ţi-o dau eu. Dacă am examina respiraţia, am vedea că aerul expirat de un discipol yoga are o cu totul altă compoziţie, un cu totul alt conţinut de dioxid de carbon decât în cazul omului obişnuit. Se adevereşte prin urmare că el acţionează efectiv asupra viitoarei evoluţii a Pământului prin reglarea procesului respirator. Picătura care cade încontinuu găureşte piatra. Acest lucru nu se poate vedea de azi pe mâine. Dar prin însumare va însemna ceva foarte precis în decursul unui lung interval de timp.

Şi maestrul spiritual rosicrucian prescrie discipolului să înceapă la un anumit moment ritmizarea procesului de respiraţie. Ce determină procesul de respiraţie? Omul fizic nu este imaginabil fără plantă. Noi inspirăm oxigenul care se combină în plămân cu carbonul, şi expirăm dioxid de carbon. Planta procedează exact invers. Are loc un circuit neîncetat între om, pe de o parte, şi plantă, pe de altă parte. În viitorul îndepărtat omul va forma în sine un organ care poate îndeplini ceea ce planta îndeplineşte azi. El va fi în stare să prelucreze în sine dioxidul de carbon. Acest lucru va fi posibil printr-un organ prin care omul va separa carbonul de oxigen şi îl va uni cu sine. Ceea ce preluăm astăzi o dată cu hrana pentru construirea corpului, vom realiza atunci în mod conştient în noi înşine. Prin aceasta vom transforma din nou dioxidul de carbon în oxigen. Acest proces este într-adevăr favorizat prin ritmizarea procesului de respiraţie. Acest lucru a fost predat amănunţit în secolul al XIV-lea în şcoala rosicruciană. Prin trădarea câtorva astfel de secrete, unul dintre acestea a ajuns în literatura populară. Într-o scriere din secolul al XVIII-lea [ Nota 82 ] se găseşte ceva despre piatra filosofală. Ceea ce se află acolo este corect din punct de vedere textual. Dar autorul probabil că nu a ştiut deloc despre ce este vorba în realitate. Întregul om trebuie să se transforme dacă vrea să realizeze ceea ce face acum planta pentru el. Însuşi trupul său fizic devine atunci carbon, dar nu va fi carbon negru şi nici diamant dur, care este doar simbolul pentru piatra filosofală. Prin această piatră filosofală se înţelege acel trup care este transparent, în care sunt incorporate celelalte organe. El va consta dintr-o masă de carbon de tip gelatinos, asemănător cu albuşul de ou. Omul se află pe un drum pe care el se va dezvolta cândva în această glorie minunată. Respiraţia ritmică ce conduce la aceasta, se numeşte alchimie. Piatra filosofală se numeşte Lapis philosophorum. Cel care a scris despre aceasta nu a ştiut deloc ce scria.

A cincea treaptă yoga este Pratyahara. Ea constă în aceea că omul este în stare să reprime impresiile simţurilor exterioare. Trebuie să ne lămurim ce este lumea noastră sufletească propriu-zisă şi să omitem tot ce a pătruns în noi din afară. Ceea ce omul gândeşte de cele mai multe ori, a intrat din exterior în el. Dacă omul este capabil să se dăruiască în mod conştient gândurilor lăuntrice, dacă el poate deveni orb şi surd faţă de ambianţa sa şi este totuşi treaz lăuntric, dacă el poate avea un gând fără să reflecteze asupra exteriorului, atunci somnul său este umplut de vise; atunci el exersează Pratyahara.

Pe treapta a şasea omul nu trebuie să reprime complet numai ceea ce pot vedea ochii şi pot auzi urechile, ci trebuie să reprime şi reprezentările lăuntrice care urcă din sufletul însuşi. După ce omul a îndepărtat din suflet tot ceea ce a intrat prin viaţă, el aduce o singură reprezentare în interiorul sufletului. Pe aceasta i-o dă guru. Reprezentările pot fi de felul celor conţinute în primele patru învăţături din scrierea «Lumina pe cărare». Cele mai bune conţinuturi sufleteşti sunt cele pe care le poate da un maestru special.

După ce un astfel de conţinut sufletesc a acţionat un timp, discipolul îl lasă să se scufunde, fără a deveni lipsit de conştienţă. El deţine atunci încă funcţiunea vieţii spirituale ca atare, fără conţinutul gândirii. Dacă este atinsă această a şaptea treaptă, atunci lumea spirituală pătrunde în noi. Această stare se numeşte Samadhi.

La fel ca şi calea yoga, educaţia gnosei creştine are de asemenea şapte trepte. Această metodă ţine seama deja de un corp ceva mai grosier şi este orientată în specia către lumea simţirii şi a sentimentului. Învăţătorul creştin trebuie să conducă lumea de simţire şi sentiment a discipolului. Cele şapte trepte ale iniţierii creştine sunt: În primul rând Spălarea picioarelor, în al doilea rând Biciuirea, în al treilea rând Încoronarea cu spini, în al patrulea rând Crucificarea, în al cincilea rând Moartea mistică pe cruce, în al şaselea rând Punerea în mormânt, în al şaptelea rând Înălţarea la Cer.

Cel mai bine este să explicăm cele şapte trepte descriind cum se desfăşoară relaţia dintre maestru şi discipol. Maestrul spune discipolului cam aşa: Uită-te la plantă! Ea are rădăcini şi creşte în regnul mineral. Dacă s-ar adresa regnului mineral, ea ar trebui să-i spună: Ţie îţi datorez existenţa mea, eu pot trăi doar prin tine – îţi mulţumesc! Tot aşa ar trebui să vorbească animalul regnului vegetal: Ţie îţi datorez existenţa mea, eu nu pot trăi decât prin tine. Iar dacă omul priveşte natura din jurul său şi oamenii care-i sunt încă inferiori, atunci un sentiment asemănător trebuie să străbată sufletul său. Nu se poate dezvolta şi nu poate fi atinsă o treaptă superioară fără să existe treptele inferioare. De aceea, oameni care se află într-o poziţie socială superioară trebuie să se aplece către cei care se află mai jos şi să le mulţumească. Asta a arătat Iisus Christos la spălarea picioarelor, prin aceea că s-a aplecat la picioarele ucenicilor şi le-a spălat. Pe prima treaptă a iniţierii creştine discipolul trebuie să se pătrundă întru totul de acest sentiment de recunoştinţă faţă de tot ceea ce îi este inferior. Ceea ce realizează, se va arăta în două simptome. În primul rând el se va vedea pe sine într-o viziune astrală, în situaţia spălării picioarelor. Acest lucru se produce la oricine parcurge prima treaptă în mod just. În al doilea rând el va avea o senzaţie ca şi cum apa i-ar scălda picioarele.

Pe a doua treaptă, discipolul trebuie să înveţe să suporte toate necazurile vieţii care au loc neîncetat de jur-împrejurul lui. El trebuie să reziste, chiar dacă trebuie să suporte cele mai mari dureri. Simptomul este că se vede pe sine biciuit în viziune astrală şi că simte ceva ca nişte înţepături în diverse locuri de pe corpul său.

A treia treaptă este dobândirea capacităţii de a suporta să fie copleşit cu batjocură şi dispreţ tot ceea ce are mai sfânt. Maestrul spune discipolului: Dacă poţi suporta batjocorirea a ceea ce este mai sfânt pentru tine şi să lupţi totuşi pentru apărarea acestui lucru, atunci eşti capabil să porţi coroana cu spini. Discipolul va simţi un fel deosebit de dureri de cap, când a atins această treaptă.

Pe treapta a patra el trebuie să înveţe să-şi vadă corpul ca pe ceva complet exterior, să-şi poarte corpul de acolo până acolo aşa cum purtăm de obicei un instrument, un ciocan sau o altă unealtă. În unele şcoli discipolii învaţă să vorbească despre trupul lor astfel încât spun: trupul meu trece pe poartă – şi altele asemănătoare. Pe această treaptă respectivul se vede pe sine răstignit pe cruce în viziune astrală. El primeşte rănile lui Christos la mâini şi la picioare şi pe partea dreaptă a corpului. Atunci, în momentele sale de meditaţie şi concentrare, îi apar stigmatele roşii.

A cincea treaptă este moartea mistică. Pe această treaptă, el are vieţuirea că între el şi restul lumii s-ar aşeza un văl, ca o perdea neagră. Atunci el află lăuntric tot ce poate fi rău în lume. Coborârea în Infern, aceasta este moartea mistică. După aceea apare o viziune a sfâşierii acestei perdele.

Pe treapta a şasea omul obţine o senzaţie ca şi cum propriul trup ar fi cu totul altul. Omul este unit atunci cu Pământul. Aceasta este Punerea în mormânt.

A şaptea treaptă, Învierea, nu poate fi descrisă în cuvinte. Cine trece prin astfel de sentimente dobândeşte vederea în lumea spirituală.

Al treilea fel de iniţiere este cel rosicrucian, care apare în Europa începând din secolul al XIV-lea. Acesta are în vedere, înainte de toate, întărirea şi fortificarea voinţei lăuntrice. Dacă instruirea orientală pune accentul pe gândire iar instruirea creştin-gnostică pe simţire, atunci instruirea rosicruciană este îndreptată spre cultivarea voinţei. Treptele acestei instruiri sunt: În primul rând studiul, în al doilea rând conştienţa imaginativă, în al treilea rând deprinderea scrierii oculte, în al patrulea rând ritmizarea vieţii, în al cincilea rând învăţarea înţelegerii corespondenţei dintre microcosmos şi macrocosmos, în al şaselea rând contemplarea sau adâncirea în macrocosmos, iar în al şaptelea rând fericirea divină.

Studiul cere ca discipolul să aibă răbdarea de a dobândi anumite noţiuni asupra lumii. Mai întâi el trebuie să primească învăţătură de la maestrul său spiritual. El trebuie de exemplu să studieze plin de dăruire ceea ce-i poate da teosofia elementară ca învăţătură. Trebuie să încerce să pătrundă această învăţătură cât poate el de bine. Însuşirea răbdătoare de noţiuni este necesară pentru oricine vrea să pătrundă mai sus. Pentru aceasta este nevoie de un anumit antrenament al gândirii, de o deprindere de a trăi şi urzi în elementul pur al gândirii. Pentru cei care vor să dobândească iniţierea rosicruciană şi să-şi antreneze spiritul sunt scrise cărţi cum este Filosofia libertăţii şi Adevăr şi ştiinţă. Este vorba de a învinge dificultăţi nesfârşite pentru unii, de a urmări gândurile şi de a recunoaşte cum se urzeşte cu necesitate un gând din altul. În cazul instruirii orientale este nevoie de o supunere severă faţă de guru. În cazul instruirii creştin-gnostice discipolul trebuie să-l aşeze pe Christos în centrul năzuinţei. În instruirea creştin-rosicruciană, maestrul spiritual îi stă discipolului alături ca prieten şi sfătuitor.

În regiunile superioare omul poate greşi mult mai uşor, de aceea el trebuie să aibă o siguranţă lăuntrică. În viaţa obişnuită, viaţa însăşi ne călăuzeşte aşa cum trebuie. Uneori viaţa ne corectează greşelile într-un mod înspăimântător. Dar când ne înălţăm în lumile superioare nu mai avem parte de această corectare. De aceea, în instruirea orientală, discipolul trebuie să vadă cu ochii acelui guru, trebuie să simtă prin intermediul lui. În cazul maestrului spiritual european, omul are un sfătuitor. Pentru înălţarea în lumile superioare omul are neapărat nevoie şi de un alt fir conducător. În lumea astrală există cu totul alte percepţii decât în lumea fizică; tot aşa, în lumea devachanică ni se deschide o nouă lume de percepţii. În ceea ce priveşte impresiile, cele trei lumi sunt complet diferite. Dar un lucru este identic în toate acestea: gândirea logică. Aceasta ne poate fi un conducător sigur pe planul astral şi pe cel devachanic. Dacă omul a învăţat să gândească logic prin intermediul studiului, atunci el poate să se ajute şi pe planul astral şi pe planul devachanic. În orice caz, pentru planul buddhic logica planului fizic nu mai are valoare.

A doua treaptă a instruirii rosicruciene este conştienţa imaginativă. Discipolul european nu trebuie să năzuiască în mod pripit la aceasta, fiindcă poate greşi uşor. Omul trebuie să înveţe să intre într-o relaţie morală cu lucrurile. El trebuie să vadă în toate lucrurile trecătoare un simbol pentru ceea ce este etern. Dacă privim natura în acest sens, atunci brânduşa de toamnă, de exemplu, devine pentru noi simbolul unei fiinţe singuratice, care tinde vertical spre melancolie. Vioreaua este atunci un simbol pentru ceea ce-şi umple existenţa cu frumuseţe modestă, liniştită. Orice piatră ne inspiră gânduri – ea este un simbol pentru ceea ce se află dincolo de ea. Prin aceasta, lumea din jurul nostru devine mai bogată. Lucrurile ne oglindesc fiinţa lor cea mai lăuntrică. Una dintre flori devine atunci lacrima prin care Pământul îşi exprimă suferinţa, alta devine expresia bucuriei. Dacă privim un bob de orez, atunci putem observa cum din acesta creşte o mică flacără. Mica flacără devine imaginea pentru ceea ce răsare ulterior drept pai.

În al treilea rând vine o treaptă la care din toate fiinţele se deschide o lume complet spirituală. Deasupra lucrurilor planează esenţa lor spirituală, conţinutul lor spiritual. Întreaga lume spirituală devine vizibilă. Omul se simte atunci ca în mijlocul valurilor mării şi are vieţuirea că ar înota într-o mare. El vede cum se înalţă culoarea unei lalele şi recunoaşte că aceasta este veşmântul unei entităţi astrale.

Drept a treia treaptă urmează pentru discipol desprinderea scrierii oculte. Dacă vrem să trăim efectiv în lumea astrală, atunci trebuie să cunoaştem scrierea ocultă. În lume, multe lucruri sunt formate în maniera vârtejului:

desen

Găsim această spirală atât în nebuloasa Orion cât şi la plăsmuirea fiinţei vii. Germenul uman şi cel animal au într-un stadiu iniţial o formă spirală. Una dintre părţi ilustrează fizicul, iar cealaltă parte, care se înfăşoară înăuntru, ilustrează astralul. Începutul unui nou stadiu în evoluţia omenirii este simbolizat de asemenea prin semnul a două vârtejuri încolăcite unul într-altul. Acesta este semnul zodiacal al Racului. Când a început epoca postatlanteană cu subrasa protohindusă, după scufundarea vechii Atlantide, Soarele răsărea la începutul primăverii în semnul zodiacal al Racului. Când cunoaştem scrierea ocultă, învăţăm să ne orientăm în lumea astrală.

Drept a cincea treaptă urmează ritmizarea vieţii. Discipolul primeşte îndrumarea pentru o anumită reglare a respiraţiei. În natură, totul decurge în mod ritmic. Fiecare plantă înfloreşte în mod ritmic în acelaşi timp al anului. Şi în regnul animal se poate urmări ritmul. Astfel, animalul este capabil de fecundare doar într-o anumită perioadă a anului. Dar în cazul omului, ritmul trece în haos. Omul trebuie să creeze un nou ritm pentru viaţa lui. La mulţi oameni există doar un ritm obţinut prin constrângere. În general, la om nu există un ritm liber consimţit. Rosicrucianul trebuie să se îngrijească de ritmizarea vieţii sale. Prin îndrumarea specială a maestrului se introduce ritmul în procesul de respiraţie.

A cincea treaptă este învăţarea corespondenţei dintre microcosmos şi macrocosmos. Există o anumită legătură între om şi toate lucrurile lumii din jurul lui. În cazul omului obişnuit, aceasta se manifestă doar în iubirea dintre cele două sexe, în sentimentul prin care unul găseşte la celălalt tocmai ceea ce-i este înrudit, familiar, ceea ce îi aparţine. Dar pe această relaţie tainică a lumii cu omul se bazează multe. Pe aceasta se bazează de exemplu faptul că Paracelsus [ Nota 83 ] a descoperit felul cum anumite plante se află în relaţie cu omul. Tot aşa, el a învăţat să cunoască şi relaţia altor substanţe cu omul. El numea un bolnav de holeră, arsenicus [ Nota 84 ], fiindcă arsenul face să intervină la omul sănătos aceleaşi simptome care se manifestă la un bolnav de holeră. Se poate avea o relaţie personală, o relaţie de iubire cu toate lucrurile, într-un sens pur spiritual. Aceasta trebuie exersat în mod deosebit. Se ajunge la aceasta când se urmează nişte îndrumări foarte precise. Dacă ne gândim cu un anumit cuvânt la punctul dintre sprâncene, deasupra rădăcinii nasului, atunci ajungem ca, după câtva timp, să ni se deschidă cunoaşterea unui proces foarte precis din lume. Prin gândire asupra interiorului ochiului, se dobândeşte cunoaşterea naturii Soarelui, a proceselor care au avut loc pe când Soarele şi Pământul formau încă un singur corp ceresc. Printr-un alt exerciţiu, omul cunoaşte ce este Luna din punct de vedere spiritual sau ce fel de stare a avut Pământul în urmă cu optsprezece milioane de ani.

Apoi urmează cufundarea în corespondenţa dintre microcosmos şi macrocosmos. Prin concentrare asupra punctului dintre sprâncene, deasupra rădăcinii nasului, se poate pătrunde în timpul când a intrat Eul în om. Atunci omul creşte cu conştienţa sa înlăuntrul macrocosmosului. Aceasta trebuie să exerseze el un timp foarte precis, şi astfel trebuie el să crească înlăuntrul tuturor lucrurilor, indiferent că ele sunt departe sau aproape. În al şaptelea rând urmează treapta fericirii divine, când omul creşte în afara învelişului trupesc limitat şi este capabil să trăiască împreună cu macrocosmosul.

Învăţăturile sunt date discipolului potrivit stării oculte a fiinţei sale. Dacă discipolul a parcurs aceste trepte în vieţuirea reală, atunci el a ajuns la punctul culminant al cunoaşterii lumilor superioare.