Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


MISTERUL GRAALULUI ÎN OPERA LUI RICHARD WAGNER

Landin (Mark), 29 iulie 1906

În legătură cu opera de artă «Parsifal» a lui Richard Wagner [ Nota 110 ], vreau să prezint ceva despre adevărurile oculte şi spiritual-ştiinţifice. Există o relaţie profundă remarcabilă între apariţia plină de însemnătate din punct de vedere artistic a lui Richard Wagner şi mişcarea spirituală actuală care se numeşte teosofie. Faptul că Richard Wagner şi opera sa de artă întrupează în general o sumă imensă de puteri oculte, este ceva ce ajunge treptat în conştienţa omenirii. Dar în viitor va deveni clar încă ceva, şi anume că Richard Wagner este o apariţie în care a trăit încă mult mai mult decât a putut şti el însuşi. Acesta este secretul multor apariţii însemnate şi deosebite din punct de vedere artistic, şi anume faptul că în ei trăieşte o putere despre care ei înşişi nu ştiu nimic.

Dacă ne lămurim, pe de o parte, că în Richard Wagner a trăit mult mai mult decât îi ajungea lui însuşi în conştienţă, nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că el totuşi nu a putut avansa până pe ultima treaptă a adevărului, şi că de aceea pentru ocultişti arta lui Richard Wagner este foarte deosebită. Trebuie să ne spunem, cu privire la operele de artă ale lui Richard Wagner: În toate trăieşte mult mai mult – ceva plin de mister, ce se află în spatele acestora.

Este extrem de încântător să vezi în fundal curentele mai profunde. Faptul că am putea afla în Richard Wagner mult mai mult decât se petrece în mod obişnuit, acest lucru l-a afirmat cândva Richard Strauß [ Nota 111 ]. El a expus în acest sens aproximativ următoarea idee: Cei care afirmă mereu că nu am avea voie să gândim nimic relativ la ceea ce a creat Richard Wagner, îmi apar ca oamenii care nu vor să gândească nimic nici despre o floare. Astfel de oameni nu ajung însă niciodată la misterul florii. În mod asemănător se manifestă cei care nu pot gândi nimic despre un mare artist.

Richard Wagner s-a apropiat în special de subiecte de semnificaţie înaltă. La el aflăm denumiri care se referă la tradiţii sfinte străvechi. Ceea ce a atins el în «Parsifal» este în legătură intimă cu puterea care a acţionat în ultima treime a secolului al XIX-lea.

Trebuie să aruncăm o privire în misterele profunde ale evoluţiei omenirii pentru a înţelege aspectele şi motivele sale. În acest scop vrem să mergem înapoi în istorie cu câteva milenii. Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane şi despre misterul sufletului uman. El a căutat să cerceteze, în tinereţea sa, misterul reîncarnării. Faptul că el s-a preocupat de aceasta, se arată într-o schiţă a unei drame pe care a prelucrat-o în 1856. Această dramă se numeşte «Învingătorul» [ Nota 112 ]. Wagnar a abandonat ulterior expunerea acestei drame, fiindcă problema «Învingătorului» nu era rezolvabilă, pentru el, din punct de vedere muzical. Aceasta ar fi fost complet rezolvabilă numai din punct de vedere dramatic. Drama avea următorul conţinut: Un tânăr din India îndepărtată, cu numele Ananda, din casta brahmanilor, este iubit de o fată cu numele Savriti, din casta Shandala, cea mai de jos castă. Ananda devine un discipol al lui Buddha. El nu împărtăşeşte iubirea Savritiei. Ea ajunge, prin aceasta, într-o întristare extremă. Ananda se retrage din lume şi se dedică vieţii religioase. Fata din casta Shandala obţine apoi, prin intermediul unui brahman, lămurirea cu privire la acest destin al ei. Într-o viaţă anterioară, ca fată din casta brahmanilor, ea a dispreţuit iubirea aceluiaşi tânăr, care pe atunci era în casta Shadala. Sub impresia acestei învăţături se consacră şi ea lui Buddha, şi astfel ei devin amândoi discipolii acestui maestru.

Acest subiect a vrut să-l schiţeze şi să-l prelucreze Wagner în 1856. Ceea ce nu i-a reuşit atunci, se afla într-un alt mod în faţa sufletului său abia cu un an mai târziu. În 1857, el formula marea idee pentru «Parsifal» [ Nota 113 ]. Este remarcabil cum a intrat, într-un scurt moment, în faţa sufletului lui Richard Wagner, întregul mister al lui «Parsifal». Era în Vinerea Mare a anului 1857, în vila Wesendonk, lângă lacul Zürich. El privea atunci afară în natura care germinează, care răsare, înfloreşte. În acel moment lui i-a devenit clară legătura dintre natura care răsare şi moartea lui Christos pe cruce. Această legătură este misterul Sfântului Graal. Începând cu acel moment, prin sufletul lui Richard Wagner a trecut gândul că el trebuie să răspândească în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală.

Dacă vrem să înţelegem această vieţuire deosebită din sufletul lui Richard Wagner, atunci trebuie să mergem înapoi în istorie cu câteva mii de ani. Richard Wagner şi-a expus gândurile frumoase despre evoluţia umană în scrierea sa «Eroism şi creştinism» [ Nota 114 ]. Pentru aceasta vrem să luăm în considerare mai întâi forma învăţăturii care a fost dată în Europa în toate timpurile în Societăţile de misterii, până în secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. În toate timpurile au existat misterii. În misterii se primea o cunoaştere care era în acelaşi timp religie, şi o religie care era în acelaşi timp înţelepciune. Cel care nu are noţiuni despre o lume spirituală nu-şi poate forma, în general, noţiuni juste despre un misteriu.

Avem răspândit de jur-împrejur, în trepte, regnurile naturii: minerale, plante, animale şi oameni. Considerăm regnul uman drept cel mai înalt dintre cele patru regnuri. Aşa cum există de jur-împrejurul omului regnuri care se află sub el, tot aşa există şi deasupra omului, în afară, fiinţe superioare în multe trepte. Omul a desemnat dintotdeauna drept zei entităţile care se înalţă în diverse trepte deasupra lui. Prin modul cum a fost comunicată oamenilor înţelepciunea în misterii, omul a fost adus într-o legătură conştientă cu zeii. Un astfel de om a fost desemnat întotdeauna, acolo unde existau misterii, drept iniţiat. El nu primea doar o înţelepciune a cuvântului, ci afla realităţi pe care le vieţuia înăuntrul misteriilor. Şi astăzi mai există misterii, însă ele sunt de altă natură decât cele din străvechile timpuri şi din Evul Mediu.

Pe timpul când începeau cruciadele, şi ceva mai înainte, aflăm un misteriu important într-o regiune din nordul Spaniei. Misteriile existente pe atunci se numeau misterii gotice târzii. Cei care au fost iniţiaţi pe atunci se numeau templieri sau cavaleri ai Sfântului Graal. Dintre aceştia făcea parte şi Lohengrin. Cavalerii Graalului reprezintă, în Comunitatea lor, ceva diferit de un alt Ordin cavaleresc. Această altă Comunitate de cavaleri îşi avea sediul în Anglia, la Wales. Tot ceea ce se povesteşte din Evul Mediu despre regele Arthur şi Masa Rotundă a sa se referă la această altă Comunitate de iniţiaţi.

În timpuri preistorice, cu mult înainte de apariţia creştinismului, un grup de oameni se deplasa pe Pământ de la vest la est. Foarte mult timp este de atunci. Cândva, în regiunea Oceanului Atlantic, se afla Atlantida, unde au locuit strămoşii noştri îndepărtaţi, atlanteenii. Toţi cei ce au populat Europa şi Asia, până în India, erau descendenţi ai atlanteenilor. Aceşti atlanteeni trăiau în cu totul alte condiţii decât cele în care trăiau oamenii ulterior. Ei trăiau absolut ierarhic, sub conducerea unei şcoli iniţiatice. Toţi conducătorii şi domnitorii proveneau din rândurile iniţiaţilor. O renumită şcoală de iniţiere exista în nordul Rusiei actuale. Iniţiaţii de acolo se numeau troţi. O altă şcoală iniţiatică exista în vestul Europei, unde iniţiaţii se numeau druizi. Pentru a aduce ordine în masele de oameni, de la aceşti iniţiaţi porneau toate organizările sociale.

Să privim acum în aceste şcoli străvechi. Ce fel de mister se preda acolo? Doar formele unei astfel de învăţături se schimbă în diferitele timpuri. Cel mai remarcabil este faptul că misterul pe care l-a perceput Richard Wagner a fost dus la cea mai înaltă dezvoltare, şi anume: legătura care este între natura ce răsare primăvara şi misterul crucii.

Este vorba ca omul să-şi clarifice mai întâi faptul că orice forţă de procreare, ce se află în afara regnului animal şi uman, este de văzut şi în regnul vegetal. Primăvara, puterea de creaţie divină răsare de asemenea din mama Pământ. Omul trebuie să recunoască faptul că există o relaţie între forţa care se iveşte când Pământul se acoperă cu un covor verde şi puterea de creaţie divină. Discipolilor li se spunea: Aici, afară, vedeţi în caliciul ce se deschide al florii, o forţă care se concentrează în seminţe. Nenumărate seminţe se vor ivi din floare, seminţe care, puse în pământ, pot produce noi plante. Acum omul simte pe deplin că ceea ce se petrece afară, în natură, nu este nimic altceva decât ceea ce se petrece şi în regnul uman şi în cel animal, însă în cazul plantelor se petrece fără pofte, cu totul cast.

Candoarea nesfârşită şi castitatea ce dormitează în corola vegetală a florilor trebuia să treacă prin sufletul discipolilor. Lor li se spunea în continuare: Raza solară deschide florile. Ea extrage forţa din flori. Două entităţi îşi vin în întâmpinare aici: floarea care se deschide şi raza de soare. Între regnul vegetal şi regnul divin se află alte regnuri, regnul animal şi cel uman. Toate aceste regnuri sunt doar o tranziţie de la regnul vegetal la regnul divin. În regnul divin se vede din nou un regn al candorii şi castităţii, ca în regnul vegetal. În regnul animal şi în regnul uman vedeau regnuri ale poftelor.

Apoi se făcea referire la viitor: Cândva vor dispărea toate poftele şi dorinţele. Atunci se va deschide caliciul de sus în jos, aşa cum se deschide caliciul florii, şi va privi în jos spre om. Aşa cum raza solară se cufundă în plantă, tot aşa se va uni propria putere purificată a omului cu acest caliciu divin.

Caliciul florii se poate inversa spiritual, astfel încât el să se plece în jos, de sus din Cer, şi se poate inversa raza solară, astfel încât ea să se înalţe din om către Cer. Acest caliciu inversat, aşa cum a fost el înfăţişat ca realitate în misterii, era numit Sfântul Graal. Adevăratul caliciu real al plantei este Sfântul Graal inversat. Ceea ce reprezintă raza solară, poate învăţa oricine cunoaşte ocultism, şi anume aşa-zisa baghetă magică. Bagheta magică este simbolul care înfăţişează în mod superstiţios o realitate spirituală. Această baghetă magică se numea, în misterii, lancea însângerată. În această reprezentare se vede originea Graalului, pe de o parte, şi a lăncii însângerate. pe de altă parte, bagheta magică originară a ocultistului veritabil.

Acestea sunt mici aluzii la profunzimi enorme, la adevăruri pline de însemnătate, care s-au petrecut în zonele de nord şi de vest ale Europei. Richard Wagner a presimţit multe din aceste adevăruri, la fel şi prietenul său, profundul conte Gobineau [ Nota 115 ].

Dacă e să exprimăm ce anume se află la baza misteriilor menţionate până acum, atunci aceasta a fost cunoaşterea a ceea ce curge în venele animalului şi ale omului. Pe drept cuvânt, se spune în «Faust»-ul lui Goethe: „Sângele este un suc cu totul deosebit” [ Nota 116 ]. Sângele este cel de care depind multe. Vom înţelege ce înseamnă sângele dacă ne vom lămuri şi vom înţelege în legătură cu aceasta ce fel de răsturnare s-a petrecut în misterii. În vechile timpuri ale populării europene s-a ştiut că ceva cu totul deosebit depinde de modul cum se situează oamenii unul faţă de altul în înrudirea de sânge. De aceea evoluţia nu a fost lăsată niciodată la voia întâmplării în vremurile de atunci. Toate aceste lucruri au fost reglementate din înţelepciunea ocultă. Se ştia că dacă în micile comunităţi de seminţii evoluţia era izolată, astfel încât să nu intre nimeni din afară, atunci la oamenii proveniţi de acolo existau anumite puteri superioare. În misterii se cunoştea consecinţa acţiunii în comun a sângelui cu însuşiri diferite. Se ştia de asemenea exact ce seminţie se potriveşte unei regiuni. Se ştia că în sângele comun al purtătorilor acestuia este dată o anumită putere umană.

Pe vremea când înrudirea străveche de sânge a fost întreruptă, în misterii se petrecea ceva deosebit. Ceea ce era atins cândva prin înrudirea de sânge, a fost înlocuit apoi în misteriile majore prin două preparate spirituale precise. În misteriile minore existau simboluri exterioare pentru aceasta. Aceste simboluri exterioare erau pâinea şi vinul. Ceea ce exista drept cele două preparate, erau substanţe care produceau spiritual ceva asemănător cu ceea ce producea sângele în mod fizic în vene. În vremea când se pierdea vechea clarvedere, ea era înlocuită prin consumarea acestor preparate. Dacă discipolul îşi însuşise întreaga înţelepciune teosofică, el primea pe atunci aceste simboluri din cupa cu vin de cidru. Era ceea ce putea fi dat oamenilor drept sânge purificat din caliciul ce se deschide de sus în jos. Este ceea ce s-a păstrat drept misteriu propriu-zis, transmis atunci la o comunitate foarte mică. În alte regiuni ale Europei, misteriile au decăzut şi au fost profanate într-un mod oribil, respingător. În acest caz se află drept simbol al jertfei o cupă în care a fost pus un cap ce sângerează. Exista părerea că în om s-ar putea trezi ceva prin privirea acestui cap. Ceea ce a fost întreprins aici, era magie neagră. Era contrariul misterului Sfântului Graal.

Pe atunci se ştia că ceea ce se revarsă de sus în caliciu, trăieşte în sângele uman. Acesta trebuie să devină din nou pur şi cast, ca seva florii. În misteriile degenerate, aceasta a fost adusă într-o formă materialistă grosieră. În nord, se foloseau ca simbol în misterii, sângele înnobilat, iar în misteriile eleusine, vinul lui Dionysos şi pâinea lui Demeter. Ideea oribil deformată a vasului Graalului cu capul însângerat, o aflăm din nou în cazul Irodiadei, cu capul lui Ioan. Ea râde de misteriul profanat.

Secretul propriu-zis al misteriilor majore a trecut la templierii din nordul Spaniei, păzitorii Graalului. În timp ce Cavalerii lui Arthur s-au ocupat mai mult cu problemele lumeşti, Templierii puteau fi pregătiţi să primească un mister şi mai înalt, şi anume să înţeleagă marele misteriu de pe Golgota, Misteriul istoric universal.

Creştinismul a provenit din cel mai mare amestec de popoare, galileenii din cei care sunt complet străini din punct de vedere exterior, în afara comunităţii de sânge. Mântuitorul este cel care nu se mai sprijină cu Împărăţia Lui pe vechea comunitate de sânge, ci care întemeiază acea Împărăţie care se află dincolo de orice comunitate de sânge. Sângele înnobilat, sângele care este purificat, ţâşneşte din sacrificiul vieţii, din procesul de purificare. Sângele, care produce dorinţe şi pofte, trebuie să picure, trebuie să fie sacrificat, trebuie să se scurgă.

Vasul sfânt cu sânge purificat a fost adus în Europa la Templieri, pe muntele Montsalvat. Titurel, străbunul, a primit Graalul; mai înainte, se tânjea după el. Acum avusese loc învingerea sângelui. Fizicul sângelui fusese învins prin spiritual.

Numai dacă nu privim sângele ca fiind alcătuit doar din componente chimice, aşa cum procedează materialistul, putem înţelege ce s-a petrecut pe Golgota. Este remarcabil în cel mai înalt grad că Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă a operei «Parsifal» numai prin aceea că el ştia că nu este vorba numai despre moartea Mântuitorului, ci şi despre sângele care a fost purificat, care e altceva decât sângele obişnuit. El vorbeşte chiar despre relaţia dintre sângele Mântuitorului şi întreaga omenire [ Nota 117 ]: „Dacă noi am aflat astfel la sângele aşa-numitei rase albe, într-un grad deosebit capacitatea suferinţei conştiente, atunci trebuie să recunoaştem acum în sângele Mântuitorului chintesenţa suferinţei conştiente care se revarsă drept compasiune divină, drept izvor primordial al acesteia prin întreaga omenire”.

Richard Wagner spune mai departe [ Nota 118 ]: „Sângele din arterele Mântuitorului a putut astfel să curgă din efortul suprem al voinţei ce voia mântuirea pentru salvarea neamului omenesc în cele mai nobile rase ale sale, drept sublimat divin al speciei însăşi”.

Şi deoarece Mântuitorul a provenit din cel mai mare amestec de popoare, sângele Său a fost sublimatul oricărui sânge uman, al sângelui uman din făptura purificată.

Richard Wagner s-a apropiat ca nimeni altul de cel mai tainic mister. Chiar forţa cu care o face, face din el un mare artist. Nu ne este îngăduit să-l considerăm doar un muzician obişnuit, ci trebuie să-l privim drept un cunoscător profund, care a vrut să dea din nou chip, pentru omenirea modernă, misterelor profunde ale Sfântului Graal. Înainte ca Richard Wagner să fi compus «Parsifal», nu se ştiau multe în Germania despre misterii şi despre personajele pe care Richard Wagner le-a prezentat apoi.

La iniţierea în misterii se deosebeau trei trepte prin care trebuia omul să treacă. Prima treaptă era ignoranţa, a doua treaptă era îndoiala, a treia treaptă era fericirea. Prima treaptă era cea pe care omul era îndepărtat de toate prejudecăţile lumii, era îndrumat să înţeleagă puterea propriului său suflet, puterea iubirii sale, pentru ca să poată vedea luminând lumina lăuntrică. A doua treaptă era îndoiala. Această îndoială faţă de toate apare pe a doua treaptă a iniţierii, apoi ea este înălţată pe o treaptă superioară, trecând în fericirea lăuntrică. Aceasta era a treia treaptă, aducerea conştientă împreună cu zeii.

Parsifal – Străbate valea! –, aşa au fost numiţi în Evul Mediu asemenea candidaţi la iniţiere. Toate acestea trebuia să le afle Parsifal ca vieţuire. Printr-o genialitate remarcabilă, Richard Wagner a simţit, în Vinerea Mare a anului 1857, ceea ce trebuia să treacă drept fir roşu prin întreaga evoluţie a lui Parsifal.

Templierii erau cei care au reprezentat adevăratul creştinism în faţa creştinismului bisericesc. Se poate vedea pretutindeni în opera «Parsifal» a lui Wolfram von Eschenbach [ Nota 119 ] cum acesta voia să alăture spiritul creştinismului lăuntric, creştinismul bisericesc.

În Evul Mediu existau încă rămăşiţe ale vechilor misterii profanate. Tot ceea ce aparţine de aceasta, este cuprins sub numele de Kligsor. El este magicianul negru, faţă de magia albă a Sfântului Graal. Richard Wagner l-a prezentat şi pe el, ca opus Templierilor.

Kundry este Irodiada renăscută. Ea simbolizează acea forţă care este forţa de zămislire a naturii, care poate fi şi pură şi impură, însă nedirijată. La baza a ceea ce este pur şi a ceea ce este impur se află ceva unitar, şi depinde de modul cum este folosit acel ceva. Forţa de zămislire care se manifestă în plantă, în caliciu şi în regnurile superioare este aceeaşi ca în Sfântul Graal. Ea trebuie să primească doar purificarea în forma cea mai curată, cea mai nobilă a creştinismului, aşa cum se manifestă el în opera «Parsifal».

Kundry trebuia să rămână o vrăjitoare care practică magia neagră, până o eliberează Parsifal. Întreaga confruntare a lui Parsifal cu Kundry respiră parfumul celei mai profunde înţelepciuni. Richard Wagner a avut grijă mai mult decât oricare altul de faptul ca omul să poată primi acest lucru fără a şti ceva despre el. Richard Wagner a fost un misionar care urma să comunice lumii ceva plin de însemnătate, fără ca omenirea să ştie acest adevăr.

Wolfram von Eschenbach a scris o epopee simplă, «Parsifal». Aceasta era suficient pentru timpul său. Pe atunci au existat oameni care aveau un anumit dar al clarvederii, care-l înţelegeau pe Wolfram von Eschenbach. Însă posibilitatea de a face clară oamenilor în dramă semnificaţia profundă a acelui proces, nu exista în secolul al XIX-lea. Totuşi există o modalitate de a acţiona asupra înţelegerii, şi fără cuvinte, fără noţiuni, fără idei. Această modalitate este muzica. Muzica wagneriană conţine tot ceea ce se află ca adevăr în opera «Parsifal». Auditoriul primeşte vibraţii întru totul deosebite în trupul eteric, prin muzica specific wagneriană. În aceasta constă misterul muzicii wagneriene. Omul nu prea are nevoie să înţeleagă lucrurile în mod efectiv, dar el primeşte prin trupul eteric influenţele lor binefăcătoare. Trupul eteric este în legătură cu toate pulsaţiile sângelui. Richard Wagner a înţeles misterul sângelui purificat. În melodiile sale există vibraţii care trebuie să se afle în trupul eteric al omului, dacă el se purifică aşa cum este necesar pentru a primi misterul Sfântului Graal.

Modul specific de a scrie al lui Richard Wagner este de înţeles doar atunci când intrăm în relaţie cu ceea ce se află în arierplanul lucrărilor sale. El s-a clarificat asupra faptului că voinţa umană primeşte o iluminare deosebită din spirit. El spunea că voinţa este mai întâi grobiană, instinctivă; apoi ea se rafinează tot mai mult. Intelectul îşi aruncă lumina asupra voinţei, iar omul devine conştient de suferinţă, şi prin conştienţa faptului de a suferi este adusă o purificare. Referitor la prietenul său, cotele de Gobineau, el spune [ Nota 120 ]: „Dacă, privind în ansamblu toate rasele, unitatea speciei umane este imposibil de negat, şi dacă ne este îngăduit să desemnăm ceea ce constituie esenţa ei, în sensul cel mai nobil, drept capacitate de a suferi în mod conştient, şi dacă sesizăm în această capacitate germenul celei mai înalte dezvoltări morale, atunci ne întrebăm în ce anume poate fi căutată superioritatea rasei albe, dacă trebuie să o situăm mult deasupra celorlalte. Cu o frumoasă siguranţă, Gobineau nu recunoaşte această superioritate într-o evoluţie de excepţie a însuşirii sale morale însăşi, ci într-o rezervă mai mare de particularităţi fundamentale. Pe acestea ar trebui să le căutăm în sensibilitatea mai vehementă şi în acelaşi timp mai delicată a voinţei care se manifestă într-o organizare bogată, unită cu intelectul mai ager, necesar în acest scop; aici esenţialul fiind legat de întrebarea dacă intelectul se intensifică prin imboldurile voinţei pline de necesităţi, până la clarvedere, care îşi proiectează propria lumină înapoi asupra voinţei, şi în acest caz, prin strunirea acesteia, devine impuls moral”.

Richard Wagner vorbeşte aici despre procesul specific al reflectării intelectului asupra voinţei omului devenit prin aceasta clarvăzător.

În cazul operei lui Richard Wagner, este vorba despre o aprofundare religioasă a artei, în cele din urmă însă, despre o înţelegere profundă a creştinismului. El ştia că creştinismul poate ieşi la iveală cel mai bine în forma muzicală. Prin înălţarea la misterele lăuntrice ale ordinii lumii, se ajunge, pe de o parte la cunoaştere, iar pe de altă parte, şi la adevărata evlavie. Există o evoluţie umană care ne învaţă să cunoaştem semnificaţia acestei realităţi a creştinismului.