Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


MUZICA OPEREI «PARSIFAL» CA EXPRESIE A SUPRASENSIBILULUI

Kassel, 16 ianuarie 1907 [ Nota 121 ]

Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi,
Wahnfried
fie această casă de mine numită.

Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. El a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră «Parsifal».

De cele mai multe ori se crede că o operă de artă ca «Parsifal» a lui Wagner ar lua naştere ca şi când artistul ar fi aşezat în mod conştient înăuntru toate gândurile ce pot fi găsite în ea. Însă un mistic nu concepe niciodată astfel opera creată de el. Nici planta nu cunoaşte legile pe care le găseşte botanistul în ea. Deasupra lui Richard Wagner planează puteri invizibile. De la ele provine ceea ce se află în «Parsifal». În Wagner trăia mult din ceea ce noi numim instruire secretă. Dacă urmărim evoluţia personalităţii sale prin viaţă, putem remarca o influenţă minunată. Atunci observăm cum răsar în el adevărurile care au fost cultivate timp de secole în şcolile secrete.

Să ne aducem în faţa ochilor în ce mod au fost iniţiaţi discipolii oculţi în astfel de misterii, cum sunt cele care au renăscut mai târziu în Wagner în mod instinctiv. Atunci erau întreprinse diverse exerciţii ale corpului şi ale sufletului, prin care a intervenit o modelare intimă a capacităţii oculte de reprezentare. Maestrul spiritual trezea în discipol, înainte de toate, un sentiment fundamental, pentru a provoca în el o relaţie intimă cu natura înconjurătoare. Discipolul era condus şi îndrumat prin regnurile naturii, în scopul de a percepe natura tot aşa cum percepea omul. Aşa cum, în cazul omului, percepem seninătatea sufletului în spatele unui zâmbet, sau un alt sentiment precis dincolo de lacrimi, tot aşa era îndemnat discipolul să cunoască, în natură, corespondenţele dintre fizionomie şi sufletesc. Un ocultist este acela care poate intra întru totul în concret în aceste lucruri, cu sentimentele sale. La privirea în natură, discipolului i s-a spus: Totul este fizionomie şi expresie a spiritualului. Planta în culori luminoase îi apare drept expresie zâmbitoare a spiritului Pământului – o alta drept expresie a spiritului întristat al Pământului. Aşa poartă ocultistul prin întreaga lume, impresii ale simţirii.

Cristalul lasă să treacă prin el lumina în mod cast. În el, materia nu este întreţesută cu pofte şi dorinţe. Materia umană este mai desăvârşită, dar ea este întreţesută cu durere şi bucurie, cu pofte şi patimi. Materia umană va fi cândva tot aşa de castă şi nobilă ca aceea a cristalului. Astfel, sufletul discipolului era acordat în aşa fel încât să vadă în natură modele ale evoluţiei viitoare a cărnii. Cu aceeaşi obiectivitate cu care matematicianul îşi imaginează plăsmuiri spaţiale, lucrurile lumii exterioare îi apar ocultistului drept expresie a sufletului lumii. Aşa cum este imposibil ca doi matematicieni să predea diferit o teoremă, tot aşa este imposibil ca doi oameni care au pătruns efectiv în ştiinţa superioară, să resimtă diferit. Asupra misticii există tot atât de puţin dezacord ca şi asupra matematicii.

Dacă discipolul a exersat şi era considerat în final matur, i se aducea o altă idee. El trebuia să cunoască ceea ce este mai frumos, mai pur şi totuşi cel mai vulnerabil. Atunci, i se spunea: Priveşte o plantă. Caliciul ei este îndreptat către Soare. Ea este influenţată şi menţinută în dezvoltare de către raza solară. Ea îşi îndreaptă în mod cast înspre Soare organele de reproducere. Ceea ce este acum acoperit, cu ruşine, la om şi la animal, este îndreptat spre Soare în mod cast, la plantă. Priveşte în urmă, în vremurile străvechi. Pe atunci, omul era pe treapta pe care a rămas planta. Atunci, el îşi îndrepta de asemenea organele de reproducere către Soare. Capul, rădăcina era în pământ. Misticii au ştiut întotdeauna că omul este o plantă inversată. Abia în decursul evoluţiei el a progresat, a devenit mai întâi orizontal ca animalul şi a preluat apoi configuraţia umană verticală actuală. El a trecut prin regnul vegetal şi prin cel animal, ajungând la regnul uman. Acest lucru era indicat de Platon, când spunea: Sufletul lumii este crucificat pe trupul lumii. Dar omul nu se află încă la sfârşitul evoluţiei sale. El este într-un stadiu de tranziţie, prin aceea că trebuie să învingă poftele şi să pătrundă în spiritualitatea superioară. El trebuie să învingă poftele în ceea ce întoarce în altă direcţie faţă de Soare, şi să fie pătruns de spiritualitatea superioară. Apoi omul va îndrepta către Soare caliciul fiinţei sale, tot aşa de pur şi de cast ca şi planta.

Acest ideal al caliciului vegetal spiritualizat a fost avut în vedere de cei care erau discipolii Sfântului Graal. Acel vas sfânt ar fi caliciul vegetal, care a trecut prin etapa animalică şi a fost îndreptat din nou spre spiritualitate. Discipolului i se spunea: Acest caliciu, care primeşte în sine Soarele spiritual, există ca predispoziţie în organismul uman. Omul are organe desăvârşite şi organe care se vor dezvolta abia în viitor. În mod asemănător cum producem acum oscilaţii ale aerului prin vorbire, tot aşa va exista în viitorul îndepărtat un mod în care omul va crea oameni ca şi el. Dacă omul se pătrundea cu astfel de sentimente, atunci el putea simţi în acele sărbători tainice din Vinerea Mare şi de Paşti cum răsare din plante un imbold care va apărea în viitor, purificat şi limpezit, în om. În special în Vinerea Mare a fost vieţuită această răsărire în acelaşi timp cu sentimentul că prin sacrificiul vieţii lui Christos a fost dat un zălog că omul se poate smulge în sus, ajungând în posesia Sfântului Graal. Seva sângelui lui Christos îl purifică pe om, aşa cum planta este străbătută de seva pură. Asta vieţuiau discipolii în momentele sărbătoreşti. Atunci ei se simţeau cunoscători. Gândul Mântuitorului se afla în mod clar înaintea lor, prin aceea că era percepută relaţia dintre sacrificiul vieţii lui Christos şi planta care răsare. Această idee s-a aflat mereu înaintea lui Richard Wagner.

Wagner a înfăţişat naşterea Eului şi a egoismului în personajul lui Alberich. El a folosit pentru aceasta sunetul de orgă mi bemol major [ Nota 122 ].

În anul 1856 el a încercat să dea formă enigmei vieţii pământeşti în piesa «Învingătorul»: Un tânăr este iubit de o fată din casta Chandala. Însă diferenţele dintre caste sunt atât de mari încât el este determinat prin aceasta să o abandoneze pe fată, pentru a deveni un discipol al lui Buddha. Prin suferinţa mare de care are parte, fetei îi devine clar că ea a fost un brahman într-o viaţă anterioară şi a refuzat mâna unei fete din casta Chandala. Aşa a căutat Wagner o reprezentare a înţelegerii gândirii universale.

În Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zürich şi privea lacul Zürich şi ogoarele. Atunci lui i-a venit, din plantele care răsăreau, gândul despre relaţia dintre Mântuitor şi existenţa vegetală. În inima sa se înălţa, ca imagine, sentimentul fundamental pe care-l avuseseră întotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului. Ulterior, el a căutat sunetele care să exprime evoluţia ce conduce de la caliciul vegetal la potirul Graalului. Prin aceasta el a găsit pace căutării sale, anterior zadarnice.

Gândul lui Parsifal a fost întotdeauna ascuns în germen în noua cultură. Goethe descrie în poezia sa «Tainele» cum un tânăr merge prin pădure către o mănăstire, şi este primit acolo în comunitatea iniţiaţilor. Acest tânăr apare ca un Parsifal, care pribegeşte către Cetatea Graalului. Goethe a explicat mai târziu această poezie unei asociaţii studenţeşti, care l-a întrebat despre ea, următoarele: În lume există multe concepţii religioase. Fiecare dintre cei doisprezece bărbaţi din mânăstirea în care ajunge fratele Marcu este reprezentantul unei astfel de concepţii. Cel de-al treisprezecelea din mijlocul lor, este conducătorul.

Goethe a înfăţişat, în această poezie, Loja ocultă în care nu există nici un conflict de păreri, ci numai iubire. Călătorul vede, când ajunge la mănăstire, deasupra porţii, o cruce înconjurată cu trandafiri. El întreabă: Cine a asociat crucii, trandafirii? În simbolul crucii cu trandafiri se exprimă un gând care străbate întreaga evoluţie a lumii. Cine înţelege idealul şi simbolul, îl poate afla pretutindeni. O veche legendă povesteşte cum a căutat Cain intrarea în Paradis. Nu el, ci Set a fost lăsat să intre. Set găseşte acolo Pomul Cunoaşterii şi Pomul Vieţii, încolăciţi unul în jurul celuilalt. El ia de acolo trei seminţe şi le pune pe limba lui Adam cel muribund. Din acestea creşte un pom. Este acelaşi pom în care Moise percepe plăsmuirea de foc şi aude cuvintele: „Eu sunt cel care am fost, cel care este şi cel care va fi”. Din acest pom este făcut toiagul lui Moise. Tot din lemnul său este făcută poarta templului solomonic, puntea pe care a păşit Christos când a mers pe Muntele Măslinilor şi, în sfârşit, crucea de pe Golgota. Concepţia Graalului a adăugat: Pe când lemnul era uscat şi devenise cruce, au răsărit lăstari plini de viaţă, ca zălog al vieţii eterne. Asta vedea discipolul Graalului în configuraţia trandafirilor. Aici îşi dau mâna trecutul şi viitorul. Goethe menţionează acest mister în versuri de genul: „Nu spune nimănui aceasta, decât înţeleptului,/Fiindcă mulţimea imediat ironizează…”

Această dispoziţie este conţinută şi în cuvintele: Cine a asociat crucii, trandafirii? Această treaptă de evoluţie a fost reprezentată de Wagner în modul cel mai intens în opera «Parsifal». Tot ce face Parsifal este plin de semnificaţie. El nu face nimic exterior. El are voie să fie activ în lumea suprasensibilă. El realizează cel mai mult, acolo unde atinge cea mai mare înălţime a evoluţiei sale lăuntrice.

Aceasta răsună minunat prin ultima poezie a lui Wagner. Dacă noi vedem ceata sfântă ce se adună în jurul Graalului, şi pe lângă aceasta pe Parsifal care mai întâi ucide – el împuşcă lebăda – şi apoi devine eliberator, atunci înţelegem ce a vrut să spună Wagner prin expresia „a găsi pace căutării zadarnice”. El a vrut să arate că prin intermediul muzicii se poate atinge ceea ce nu a fost atins prin intermediul artei dramatice. Până acum, muzica a adus în expresie doar sentimente lăuntrice. Pe de altă parte, cuvântul „dramă” a fost perceput ca enervant. Cele mai profunde sentimente încep acolo unde cuvintele încetează. Wagner a căutat un element de legătură. Acesta urma să fie drama muzicală. Cuvântul exterior trebuia să înceteze la un moment dat şi să facă loc liber pentru muzică. Fără «Parsifal», Wagner nu ar fi atins idealul străduinţei sale. Acolo unde el a înaintat cel mai sus în suprasensibil, a avut nevoie de muzica cea mai intimă. În «Parsifal», el a găsit cea mai pură şi cea mai bună expresie pentru aceasta. El a încercat să înfăţişeze ca artist şi muzician, ceea ce a trăit în el ca muzician.