Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


CELE TREI ASPECTE ALE LUMII

Köln, 4 decembrie 1906

Putem distinge trei aspecte în lumea din jurul nostru, în care trăim: în primul rând modul cum ni se arată ea din afară, în al doilea rând, cum o simţim în noi, şi în al treilea rând, cum este ea însăşi în interior.

Organele noastre senzoriale ne mijlocesc aspectul lumii aşa cum ni se arată ea din afară: lumea formelor şi figurilor din natura anorganică, lumea minerală; din natura vie, lumea vegetală; din natura simţitoare, lumea animală, iar din natura gânditoare, lumea umană. Din afară, ea ne întâmpină ca lume a percepţiilor, iar noi preluăm prin organele noastre senzoriale această lume a percepţiei. Organele noastre senzoriale sunt porţi prin care lumea exterioară a formelor are acces la noi. Dacă nu am avea organe senzoriale, atunci lumea formelor ar rămâne pentru noi în mod etern un necunoscut, un mister; ea nu ar exista pentru noi. Cineva ar putea să ne povestească despre ea şi să ne dea doar o descriere aproximativă, inteligibilă a ei. Însă cât timp ne-ar lipsi organele senzoriale, nu ne-am putea face niciodată o reprezentare corespunzătoare despre lumea exterioară a formelor şi figurilor. Ceea ce primim acum privind, auzind, simţind şi pipăind, prin miros şi gust, nu ar exista atunci pentru noi. Lumea exterioară ar rămâne atunci ascunsă în întuneric pentru noi, iar noi am putea doar s-o presimţim şi, potrivit descrierilor celor care o cunoaştem, ne-am putea face o imagine aproximativă, dar niciodată una exactă asupra ei. Această lume a formelor ar rămâne mereu o lume ocultă pentru om, dacă el nu şi-ar deschide simţurile pentru a o primi. Simţurile lui au trebuit să se deschidă, pentru ca în felul acesta să-i fie posibil accesul la această lume exterioară.

Perceperea lumii senzoriale este, în evoluţia omenirii, o treaptă pe care ea nu o atinsese anterior. A existat un timp când organele senzoriale ale omului nu se deschiseseră încă spre exterior. Atunci omul nu putea percepe lumea formelor; atunci el nu putea percepe nimic în afară; el mai trăia complet în interiorul său izolat de lume. El trăia întru cu totul o viaţă lăuntrică, aşa cum se întâmplă încă acum în sentimentele noastre.

În această viaţă lăuntrică mai găsim acum un al doilea aspect al lumii. Prin perceperea lumii exterioare a formelor, cu ajutorul organelor noastre sensibile, în lăuntrul nostru iau naştere sentimente. Aşa cum percepem lumea exterioară cu organele noastre sensibile, tot aşa simţim cu sufletul nostru impresiile pe care ni le face această lume exterioară. În măsura în care sufletul nostru şi organele lui sunt dezvoltate, această lume lăuntrică proprie ne ajunge la conştienţă. Cu cât omul este mai avansat în evoluţie, cu atât mai intens simte el această lume exterioară de asemenea ca lume lăuntrică în suflet; cu cât şi-a cultivat mai mult organele sufleteşti, cu atât mai divers îşi plăsmuieşte lumea sa lăuntrică, cu atât mai bogate sunt imaginile ei – imagini care se înalţă în lăuntrul său –, cu atât mai ordonat şi mai armonios străbat ele lăuntrul său. Pentru a face din lumea exterioară lumea sa proprie, omul trebuie să aibă un suflet puternic, dezvoltat şi organizat în mod armonios, un organism sufletesc cultivat. Cu cât omul şi-a cultivat mai multilateral viaţa sufletească, cu atât mai divers se va ridica la suprafaţă, acolo, lumea exterioară în imagini variate. Cu cât sufletul său este mai armonios, cu atât mai frumos se va oglindi lumea exterioară în sufletul său. Atunci în sufletul nostru se cufundă lumea exterioară şi învie acolo ca un întreg armonios, frumos, plin de viaţă, bogat în varietatea sa.

Pe când omul îşi îndreaptă în starea de conştienţă de veghe atenţia principală către lumea exterioară şi o simte ridicându-se la suprafaţă în sine, mai întâi în mod haotic drept sentimente, el trebuie să ordoneze şi să regleze aceste procese haotice ale simţirii, să le aducă în relaţie conştientă cu lumea exterioară şi să plăsmuiască din acestea un întreg armonios. El trebuie să înveţe să aducă lumea lăuntrică a sufletului său sub stăpânirea sa. Abia atunci ea devine efectiv lumea sa proprie şi personală în care el poate trăi conştient şi potrivit voinţei proprii. Omul se cufundă în lumea sa lăuntrică, în viaţa de vis. Acolo el este îndepărtat de lumea sensibilă şi este expus vârtejului haotic al lumii sale de sentimente, care iese la iveală în el în imagini. În măsura în care sentimentele sale se ordonează, sunt reglate de asemenea imaginile sale de vis şi devin pline de însemnătate.

Ceea ce a devenit astfel în el lume lăuntrică în sufletul său, este aspectul lumii înconjurătoare, aşa cum o simte el. Acesta se află faţă în faţă cu aspectul percepţiei prin care lumea înconjurătoare se prezintă simţurilor sale.

Apoi lumea există şi sub un alt aspect, sub aspectul în care ea există efectiv. Este aspectul propriu-zis al existenţei reale a lumii, aşa cum există ea în lăuntrul ei. La acest aspect ajunge omul, dacă urmează mai departe calea pe care a început să meargă. Dacă din percepţiile sensibile clare au luat naştere în el sentimente; dacă el a adus aceste sentimente în ordine armonioasă şi într-un ritm frumos, atunci aceste sentimente îl poartă din nou afară în lume. Ele construiesc o punte de la sufletul său către lume, şi în timp ce lumea s-a vărsat în el prin simţurile sale, aşa se revarsă acum sufletul său în lume prin gândirea asupra lumii. El îşi revarsă sentimentele în gânduri, iar gândul său pătrunde în lumea înconjurătoare. Aşa se realizează legătura dintre lume şi om şi dintre om şi lume.

Lumea este în afară, sentimentul este înlăuntrul omului; gândul este în amândouă. În gândire omul se uneşte complet cu lumea. Căci gândirea lumii şi gândirea sa sunt un întreg. Aşa se înrădăcinează omenirea cu percepţiile sale în existenţa sensibilă. Aşa creşte ea prin aceea că primeşte impresii din lumea sensibilă, iar acestea se ordonează în suflet ca sentimente, ca imagini, se ritmizează şi se transformă în viaţă sufletească. Aşa înfloreşte ea prin aceea că, din aceste imagini şi din percepţii, ea citeşte în afară, simte în afară, aude afară gândul lumii care face să răsară noi flori în fiecare om care gândeşte.

Toţi oamenii se înrădăcinează în solul lumii fizice sensibile şi a lumii formelor. Este aceeaşi lume pentru toţi, acelaşi sol din care cresc toţi. Şi fiecare individualitate umană în parte aspiră din solul comun forţe pentru dezvoltarea sa deosebită. Multe şi diverse trunchiuri cu anumite însuşiri sunt individualităţile umane care se dezvoltă din acelaşi sol, şi fiecare prelucrează în viaţa sufletească proprie, în felul ei specific, forţele preluate din acelaşi sol. Dar ajungând sus la floare, în lumea gândului, formează tot un mare întreg, un ocean unduitor minunat de flori, fiecare floare formând o reflectare a unei mari gândiri universale, şi una o completează pe alta, îmbinându-se ca veriga într-un lanţ, ca piatră preţioasă într-o coroană de pietre preţioase, ca undă într-un ocean universal de gânduri.

Jos este un întreg: lumea fizică. Sus, un întreg: lumea spirituală. Între acestea două, transformarea inferiorului în superior în multe individualităţi: lumea sufletească.

Lumea fizică de afară, în unitatea ei, este o imagine reflectată a lumii spirituale. Lumea sufletească a omului, în diversitatea ei, este o imagine reflectată a lumii spiritului. Întreaga lume mare de afară devine în fiecare suflet uman o mică lume particulară, şi devine, ieşind afară prin gândire din toate sufletele umane, din nou un mare întreg. Aşa duce calea din cosmos prin microcosmos, pentru a proveni ca un cosmos nou, mai desăvârşit, din toate microcosmosurile.