Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


PUNCTE DE VEDERE SPIRITUAL-ŞTIINŢIFICE ASUPRA PROBLEMEI EDUCAŢIEI

Leipzig, 12 ianuarie 1907

Când a fost întemeiată Mişcarea teosofică, în urmă cu trei decenii, n-a fost vorba din partea personalităţilor conducătoare să prezinte o nouă învăţătură prin care să se satisfacă setea de cunoaştere ci, înainte de toate, de a face accesibilă cercurilor mai largi o înţelegere spirituală prin care omul poate soluţiona problemele importante ale vieţii practice cu ajutorul cunoaşterii spirituale. Una din aceste probleme, la care se arată cum intervine ştiinţa spirituală în viaţa practică, formează tema acestei conferinţe, şi anume problema referitoare la educaţie.

Problema educaţiei poate fi tratată corect doar în relaţie cu cunoaşterea mai intimă a entităţii umane. Prin cunoaşterea umană, care pătrunde în fiinţa suprasensibilă a omului, rezultă pentru oricine care ia în serios această problemă, principii educative fundamentale. În acest sens trebuie să pornim de la o contemplare a fiinţei umane. Problema referitoare la fiinţa omului furnizează gânduri fundamentale asupra răspunsului la problema referitoare la educaţie.

Ceea ce pot cuprinde simţurile referitoare la un om, este pentru cercetarea spirituală doar un element component al entităţii umane. Omul are acest trup fizic, fiinţa fizică, în comun cu restul întregii naturi. Cercetarea ocultă găseşte prin vederea spirituală trupul eteric sau trupul vieţii, drept al doilea element component al entităţii umane. El este un organism mai subtil decât trupul fizic, dar plăsmuit în toate organele şi părţile sale, la fel cu acesta. Totuşi, poate că este mai bine dacă omul îl înţelege ca pe o sumă de curenţi de forţe, ca pe arhitectul trupului fizic. Cel din urmă este oarecum cristalizat în afară, din trupul eteric. Aşa cum, prin îngheţare, din apă se formează gheaţă, tot aşa se formează în afară trupul fizic din trupul eteric. Omul are acest trup eteric sau trup al vieţii în comun cu toate fiinţele vii.

Al treilea element component al entităţii umane este trupul astral, purtătorul tuturor însuşirilor sufleteşti inferioare şi superioare ale omului, purtătorul plăcerii şi al durerii, al bucuriei şi al suferinţei şi al tuturor impulsurilor de voinţă. Pe acest al treilea element, care poate fi văzut prin dezvoltarea organelor superioare de percepţie, omul îl are în comun cu întreaga lume a animalelor. Acesta înconjoară omul ca un fel de nor, care pătrunde concomitent trupul fizic şi trupul eteric. Acest element component al fiinţei umane se află în mişcare neîncetată, şi reflectă tot ce se petrece în om. Denumirea „trup astral” a fost contestată în diverse moduri. Dar aşa cum corpul fizic este legat, prin substanţele sale fizice, cu întregul Pământ şi este dependent de el, tot aşa este trupul astral în legătură cu întreaga lume a stelelor care înconjoară Pământul, iar toate puterile care au drept consecinţă esenţială destinul şi caracterul omului, au legătură cu acea lume.

Unul dintre spiritele mai noi, Goethe, care a privit adânc în relaţiile dintre natură, omul spiritual şi Cosmos, spune:

Ca-n ziua când în lume-ai coborât [ Nota 128 ]
Sta Soarele spre-a saluta planetele,
Tu ai crescut de-ndată tot mai mult
Aşa cum cere legea ce ţi-ai luat-o.
Căci astfel trebuie să fii, nu poţi fugi de tine,
Aşa spuneau profeţii, aşa sibilele;
Şi nu-i putere şi nici timp să sfarme
O formă plăsmuită-n via-i dezvoltare.

Din pricina relaţiei sale cu lumea stelelor, al treilea element component al entităţii umane este numit trup astral.

Al patrulea element component, omul nu-l are în comun cu alte fiinţe; el este ceea ce dă omului puterea de a-şi spune sieşi „eu”. „Eu” este cuvântul plin de taină pe care fiecare îl poate spune doar referitor la sine însuşi; în cuvântul „eu” sufletul exprimă scânteia sa divină primordială. O dată cu Eul începe să vorbească Dumnezeu în lăuntrul omului. În şcolile secrete ebraice, omul numea Eul, numele inexprimabil al lui Dumnezeu, şi un fior de veneraţie străbătea mulţimea când iniţiatul rostea numele inexprimabil pentru cei care se aflau în afară: Jahve – Eu sunt Eu sunt-ul.

Aceste patru elemente componente formează tetrada din natura umană. Această tetradă există în toţi oamenii. Ea se dezvoltă din copilărie înspre maturitatea omului, dar acest lucru se petrece în mod absolut diferenţiat, iar noi trebuie să considerăm de aceea în mod separat fiecare parte din om.

Totul există deja ca predispoziţie în embrion, dar evoluţia decurge complet diferit. Omul nu se poate dezvolta fără o ambianţă, el poate evolua doar dacă este înconjurat de alte fiinţe şi elemente componente ale Cosmosului. Aşa trebuie să înconjoare organismul matern omul până la o anumită maturizare. Ceea ce se petrece la naşterea fizică se repetă, căci la naşterea fizică nu este născut încă întregul om, ci, aşa cum germenul uman care se dezvoltă este înconjurat de organismul fizic matern, tot aşa este înconjurat omul, după naşterea fizică, de un organism spiritual care aparţine întregii lumi spirituale. Copilul este înconjurat de un înveliş eteric şi de un înveliş astral şi odihneşte în acestea ca embrionul în pântecele mamei.

În al şaptelea an de viaţă, în jurul perioadei schimbării dentiţiei, se separă de trupul eteric un înveliş eteric, aşa cum se separă organismul matern de corpul fizic al copilului la naşterea fizică. Trupul eteric devine liber, în timp ce, mai înainte, o esenţă eterică se ataşa trupului eteric şi din ea se revărsau curenţi asupra copilului, aşa cum are loc aceasta în corpul matern înaintea naşterii fizice. Copilul este născut aşadar treptat a doua oară, dar acum în mod eteric. Acum, al treilea element component, trupul astral, mai este încă înconjurat de un înveliş astral protector. Acest înveliş astral înconjoară omul până la maturizarea sexuală, până la treisprezece, paisprezece ani, apoi se retrage. Aşa este născut omul a treia oară, când are loc naşterea astrală.

Această naştere triplă arată că trebuie să privim în mod separat fiecare element component al fiinţei, căci la fiecare copil nou-născut este degajat doar primul element component, corpul fizic. Şi, aşa cum este imposibil să se apropie de copil lumina din afară prin organismul matern, tot aşa ar trebui să se evite să se apropie de trupul eteric influenţe din afară, înainte ca acesta să se elibereze de învelişul eteric. Înaintea schimbării dentiţiei n-ar trebui să se apropie nici o influenţă de trupul eteric, şi înaintea maturizării sexuale nici o influenţă de trupul astral. Până la al şaptelea an de viaţă putem acţiona educativ în mod corect asupra omului, numai atunci când îl influenţăm din fizic. Aşa cum grija atentă a mamei este în legătură intimă cu dezvoltarea embrionului, tot aşa trebuie să fie ocrotită intangibilitatea şi sfinţenia învelişului eteric, dacă e ca un copil să se dezvolte în mod prielnic. Până la schimbarea dinţilor, doar corpul fizic este receptiv la influenţe din afară, de aceea până atunci doar corpul fizic poate fi educat, iar dacă în această perioadă se apropie ceva de trupul eteric din exterior, atunci se păcătuieşte faţă de trupul eteric al copilului. În cazul omului, trupul eteric este purtătorul a tot ceea ce este permanent la el, purtătorul deprinderilor, caracterului, conştienţei, memoriei, predispoziţiilor de temperament. De trupul astral se leagă capacitatea de judecată, judecata raţională asupra ambianţei. Aşa cum până la vârsta de şapte ani urmează să se dezvolte simţurile exterioare ale copilului, tot aşa, până la vârsta de paisprezece ani, sunt eliberate deprinderile, memoria, temperamentul şi aşa mai departe, apoi, până la vârsta de douăzeci, douăzeci şi unu de ani, raţiunea critică, relaţia de sine-stătătoare cu mediul înconjurător.

De aceea, ştiinţa spirituală dă reguli foarte precise pentru educaţia copilului în aceste epoci particulare de viaţă. Astfel, de îngrijirea copilului până la vârsta de şapte ani ţine tot ceea ce este în legătură cu corpul fizic. Prin aceasta se înţelege formarea armonioasă a organelor fizice prin influenţa asupra simţurilor copilului. De aceea fizicul este decisiv, el este cel ce trebuie să fie educat. Noi ţinem seama de acest lucru prin faptul că aducem copilului tot ceea ce acţionează formator asupra simţurilor. Aristotel spune: Omul este animalul care imită cel mai bine [ Nota 129 ]. – Copilul este aşadar un imitator, totul se află la el sub semnul imitării a ceea ce aude şi vede. La această vârstă, poruncile şi interdicţiile au puţină valoare. Dar cea mai mare valoare o are modelul, şi prin acesta trebuie ambianţa să trezească simţurile copilului. Felul nostru de a fi, acesta este esenţialul, iar adultul trebuie să-şi observe până în detaliu propria comportare. El nu are voie să facă nimic din ceea ce copilul nu are voie să imite, căci el consideră tot ce vede ca fiind ceva pe care el însuşi are voie să-l facă şi să-l imite. Astfel, un copil cuminte şi-a surprins părinţii prin aceea că a luat bani dintr-o casetă. Părinţii erau înspăimântaţi şi credeau că copilul ar avea înclinaţie spre hoţie. După câteva întrebări, s-a lămurit că de fapt copilul imitase doar ceea ce văzuse pe tata şi pe mama făcând zilnic. Educaţia până la schimbarea dinţilor se bazează doar pe model şi imitaţie. De aceea, educatorul trebuie să fie model în orice privinţă, până la vârsta de şapte ani a copilului. De asemenea, este incorect să vrei să întipăreşti până atunci copilului semnificaţia literelor. El poate doar să imite forma lor, căci puterea de înţelegere a semnificaţiei lor se fixează de trupul eteric.

În aceşti ani, în care se dezvoltă organele copilului şi urmează a fi create predispoziţii sănătoase, este de asemenea de extremă importanţă tot ceea ce se petrece în ambianţa copilului din punct de vedere moral. De asemenea, nu este deloc indiferent dacă un copil vede în jurul lui durere şi suferinţă sau plăcere şi bucurie, căci bucuria şi plăcerea creează predispoziţii sănătoase în corpul fizic. Totul de jur-împrejurul copilului ar trebui să respire bucurie şi plăcere, educatorul ar trebui să se preocupe să le producă pe amândouă, până la culoarea hainelor, tapetului şi lucrurilor. În afară de aceasta, trebuie să se ţină bine seama de predispoziţiile individuale ale copilului. Un copil care înclină spre seriozitate şi tăcere, ar trebui să vadă în ambianţa sa culori închise, albăstrui, verzui, iar un copil vioi, plin de viaţă, ar trebui să vadă în ambianţa sa culori gălbui, roşiatice, fiindcă prin aceasta este provocată capacitatea simţurilor de a trezi culoarea complementară. Organele care sunt dezvoltate acum trebuie să fie stimulate prin aceasta să dezvolte puterile lor lăuntrice. De aceea n-ar trebui să i se dea copilului nici jucării finisate, cum ar fi cutii cu cuburi, păpuşi, ş.a.m.d. Orice copil preferă o păpuşă făcută de cineva dintr-o lingură de lemn sau dintr-o bucată de material textil, în locul păpuşilor elegante. De ce face el aceasta? Fiindcă astfel este trezită imaginaţia, fiindcă este pusă în acţiune fantezia, iar organele lăuntrice încep să lucreze prin bucuria şi plăcerea copilului. Cât de vioi şi de interesat este un astfel de copil de jocul său, cum creşte el cu trup şi suflet în ceea ce îl face imaginaţia sa să creadă! Şi cât de plictisit şi de nemulţumit stă altul la care simţurile lăuntrice se menţin în inactivitate! Copilul are o înţelegere foarte sănătoasă pentru ceea ce-i este favorabil sau dăunător. El se află într-o astfel de relaţie cu lumea exterioară, încât refuză ceea ce corpului fizic, de exemplu stomacului, nu-i prieşte, iar pofta lui indică ceea ce-i este de folos. Şi ar fi necugetat să acţionăm împotriva poftelor sănătoase care favorizează dezvoltarea, şi să constrângem de exemplu pe copil la consumul de alimente care izgonesc instinctele naturale. Orice impuls momentan de ascetism este o nimicire a sănătăţii naturale.

Către vârsta de şapte ani, în decursul schimbării treptate a dinţilor, se desprinde învelişul trupului eteric, iar acum educatorul trebuie să aducă tot ceea ce formează trupul eteric, tot ceea ce acţionează evolutiv asupra acestuia. Dar el trebuie să se ferească să pună mare preţ pe formarea raţiunii şi a inteligenţei. În această perioadă, dintre al şaptelea şi al doisprezecelea an al copilului, este vorba în special despre autoritate, încredere, intimitate, veneraţie. Important pentru întreaga dezvoltare ulterioară a vieţii este faptul ca, pe cât posibil, copilul să fi vieţuit multe momente ca următoarele: El priveşte în sus cu o anumită sfială sfântă la o persoană venerată, are în lăuntrul cel mai profund o veneraţie care îi interzice să-şi îngăduie să lase să apară vreun gând de critică sau opoziţie faţă de acea persoană. El se află într-o zi în faţa uşii acestei persoane venerate şi simte o sfială sfântă în a apăsa pe clanţă şi a intra în camera care pentru el este un sanctuar. Aceste momente de veneraţie sunt puteri pentru viaţa ulterioară, şi este de o imensă importanţă ca educatorul însuşi să fie o autoritate pentru copil. Oamenii care înconjoară copilul, oamenii pe care-i vede şi-i aude, trebuie să întruchipeze idealurile sale. Din istorie şi din literatură ar trebui să-şi aleagă fiecare copil un erou la care să privească cu admiraţie şi veneraţie. Este complet greşit când concepţia materialistă despre lume se pronunţă împotriva autorităţii şi dispreţuieşte sentimentul de dăruire de sine şi veneraţie. Important este faptul ca în această perioadă să fie dezvoltată memoria. Şi într-adevăr, acest lucru se petrece cel mai bine mai întâi pe cale complet mecanică. Nu ar trebui să fie folosit calculatorul, ci numerele şi poeziile şi aşa mai departe ar trebui învăţate, şi prin aceasta să fie dezvoltată memoria.

În timpurile vechi copilul era educat foarte just în această privinţă. Vechile cântece bune pentru copii şi cântecele doicilor, la care nu era vorba de o semnificaţie intelectuală, ci de trezirea unui sentiment nemijlocit, apar lipsite de sens în zilele noastre, când s-a pierdut înţelegerea pentru aceasta. Dar, cu toate acestea, în ele se află ascuns un sens profund. Cântatul în faţa copilului era important pentru acorduri şi armonie pentru urechea lui, chiar dacă versurile erau adesea lipsite de sens. Cine nu a primit între vârsta de şapte şi cea de paisprezece ani, în trupul eteric, nici un fundament solid în caracter, memorie şi aşa mai departe, este educat greşit. Calea către educaţia justă este, în această a doua perioadă de viaţă, autoritatea. Ceea ce presimte copilul ca natură lăuntrică a omului care reprezintă autoritatea pentru el, formează conştiinţa sa, caracterul său şi chiar temperamentul său, şi devine predispoziţie permanentă la el. În aceşti ani acţionează formator asupra trupului eteric, de asemenea, alegoria şi simbolul, în general tot ceea ce face posibilă cunoaşterea lumii prin spirit. De aceea în această perioadă sunt o binecuvântare cărţile cu poveşti şi prezentarea marilor personalităţi şi eroi din legende şi istorie. Importantă este şi predarea gimnasticii, care promovează în copil un sentiment de forţă, sănătate şi bucurie de viaţă şi de aceea acţionează plăsmuitor asupra organelor, la fel ca plăcerea şi bucuria. Dar predarea gimnasticii are tocmai acum mari defecte. Profesorul de gimnastică n-ar trebui să-şi privească elevii cu ochiul anatomistului, ci să se gândească prin care mişcări ale corpului pregăteşte în sufletului copilului sentimentul de forţă crescândă şi bucuria corporalităţii sale. Profesorul trebuie să se transpună intuitiv în sufletul sensibil al copilului şi să evalueze fiecare exerciţiu de gimnastică astfel încât acesta să producă sentimentul de forţă crescândă. Orice creaţie artistică exercită o mare influenţă până în trupul nostru eteric şi în cel astral. De aceea artisticul pur, veritabil, trebuie să pătrundă trupul eteric. Muzica vocală şi muzica instrumentală este, de exemplu, de mare importanţă, iar ochiul copilului ar trebui să vadă multe lucruri frumoase împrejurul lui.

Dar predarea religiei nu trebuie înlocuită prin nimic altceva. Imaginile suprasensibilului se întipăresc profund în trupul eteric. Copilul nu ar trebui să înveţe să critice şi să judece o confesiune religioasă, ci trebuie să primească imagini din infinit. Toate reprezentările religioase trebuie să devină reprezentări prin imagini; alegoria acţionează puternic asupra trupului eteric. Cea mai mare atenţie trebuie acordată educaţiei care porneşte din ceea ce este viu.

În ziua de azi spiritul copilului are de a face prea mult cu ceea ce este mort. Acestui lucru i se pot opune în primii şapte ani de viaţă, de exemplu, cărţi cu imagini mobile. Totul ar trebui să fie acţiune, faptă, viaţă, aceasta înviorează spiritul şi mobilizează lăuntricul. De aceea nu trebuie să lăsăm copilul să se joace cu cutia de cuburi şi cu lucruri finite, ci el trebuie să înveţe să producă viul din ceea ce este neînsufleţit.

La creierul în dezvoltare al copilului se sting multe, dacă el se ocupă cu treburi moarte ca împletituri şi altele asemănătoare. Predispoziţii întregi rămân nedezvoltate prin aceasta. Jucăria neînsufleţită nu dezvoltă nici încrederea în ceea ce este viu. De aceea există o relaţie profundă între educaţia copilului şi lipsa de încredere a epocii noastre.

La maturizarea sexuală cad învelişurile astrale. O dată cu sentimentul faţă de sexul opus, iese în evidenţă puterea personală de judecată. De aici încolo se poate apela la Da şi Nu, la raţiunea critică. Abia de la vârsta de doisprezece ani se dezvoltă puterea de judecată, totuşi acest proces are nevoie de timp îndelungat. Critica la nouăsprezece sau douăzeci de ani este imposibil să poată avea o judecată adevărată, corespunzătoare. Este de extremă importanţă ca acel care vine în întâmpinarea tânărului la această perioadă de viaţă ca profesor, să dirijeze pe căile juste dorinţa lui de învăţătură şi năzuinţa lui spre libertate.

Aceste principii rezultă din cercetarea spirituală şi sunt de cea mai mare importanţă pentru instruirea în continuare a omenirii. Teosofia poate interveni în mod practic, prin aceasta, în cele mai importante procese ale vieţii umane. Această concepţie spirituală despre lume îl umple pe educator cu un belşug de cunoştinţe, aşa cum necesită enigma omului în creştere. Ştiinţa spirituală nu trebuie doar să convingă, să înveţe, ci ea trebuie să facă, să acţioneze, să intervină în viaţa practică. Ea trebuie să corespundă, ea trebuie să curgă în toate activităţile mâinilor şi să producă o viaţă sănătoasă din punct de vedere corporal şi spiritual. Teosofia nu este doar un adevăr just, ci este şi un adevăr sănătos. Putem servi cel mai bine omenirii şi putem aduce puterilor ei sociale şi alte puteri, dacă pe acestea din urmă le scoatem din omul în devenire. Omul în devenire, omul care se dezvoltă este una dintre cele mai mari enigme ale vieţii, iar educatorul just trebuie să fie un dezlegător de enigme pentru formarea practică a omului în devenire.