Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


SUFLETUL ANIMALULUI ŞI INDIVIDUALITATEA UMANĂ

Leipzig, 16 martie 1907

Problema despre însufleţirea altor creaturi decât omul trebuie să ne preocupe astăzi, în special problema dacă animalele au un suflet într-un fel oarecare, sau nu. Celui care trece superficial pe lângă astfel de lucruri, problema aceasta poate să-i apară de prisos, şi totuşi cu aceasta s-au ocupat şi mai înainte oameni importanţi. Deja Cartesius [ Nota 130 ], care a realizat la începutul secolului al XVII-lea înnoirea vie a filosofiei dispărute în Evul Mediu, a ridicat această problemă. El considera, desigur, animalele drept maşini, drept fiinţe despre care nu se poate vorbi de o însufleţire propriu-zisă, maşini-reflex. Cine contemplă în mod înţelept viaţa animalelor va putea împărtăşi cu greu această părere. Noi trebuie să arătăm faptul că unele animale din ambianţa noastră realizează lucruri, leagă între ele nişte relaţii care sunt cu greu de gândit fără suflet. Un exemplu este fidelitatea câinelui. Ne putem dărui greu gândului că în lăuntrul său nu trăieşte nimic asemănător cu ceea ce trăieşte în om.

Dacă luăm în considerare anumite lucruri, putem face abstracţie de o activitate spirituală înaltă? Să luăm în considerare, de exemplu, o vizuină de castor. Această realizare atât de ingenioasă ar însemna pentru om un mare efort spiritual. În felul cum, de exemplu, anumite beţişoare sunt aşezate exact, dar absolut exact, în unghiul potrivit cu căderea apei şi cu condiţiile respective, în acest lucru se află o adâncă înţelepciune.

Priviţi furnicile! În orice muşuroi de furnici întâlniţi un fel de organizare statală a oamenilor, care depăşeşte chiar şi pe cea a oamenilor actuali. Furnicile sunt împărţite în trei grupe: lucrătoare, bărbătuşi şi femeiuşti. Este demonstrat faptul că lucrătoarele sunt foarte deştepte, femeiuştile sunt mai proaste, iar bărbătuşii foarte proşti. Totul este organizat ingenios în muşuroi: modul cum transportă ele tot necesarul aproape de muşuroi şi de crescătoria tineretului, modul cum îşi realizează ele invaziile, şi aşa mai departe. Dacă toate acestea fac necesară o activitate sufletească în statul organizat de oameni, atunci nu putem contesta nici animalelor existenţa unui suflet. Oamenii se declară întotdeauna mulţumiţi cu instinctul, dar ei nu încearcă niciodată să-şi imagineze ceva în spatele instinctului. Acum trebuie să luăm în considerare şi celălalt aspect, şi să nu trecem cu vederea faptul că există o deosebire fundamentală între ceea ce realizează animalul şi ceea ce realizează omul cu sufletul său. Vrem să plecăm de la un anumit fapt ca exemplu. Mulţi călători au putut adesea remarca faptul că dacă ei făceau foc în caz de ger şi apoi îl părăseau, veneau maimuţele şi se încălzeau la el. Niciodată nu a fost remarcat însă faptul ca o maimuţă să fi adus un lemn pentru întreţinerea focului. Ea nu ajunge la această corelaţie, şi acest lucru este extraordinar de important: Ea nu poate adăuga nimic nou din capacitate spirituală proprie, cum ar fi faptul de aprinde focul, ş.a.m.d.

Dacă vrem să ne lămurim asupra sufletului animal, trebuie să plecăm de la deosebirea sa faţă de sufletul uman. O altă deosebire dintre sufletul animal şi sufletul uman este că dumneavoastră puteţi scrie despre orice om o biografie, dar despre animal nu. Acest lucru este foarte important. Dacă vă puneţi întrebarea despre interesul dumneavoastră cu privire la diversele fiinţe, atunci veţi afla că manifestaţi acelaşi interes faţă de un om ca faţă de o grupă omogenă completă de animale. Dacă vă reprezentaţi un leu, atunci dumneavoastră simţiţi acelaşi lucru pentru bunicul leului, pentru tatăl leului, pentru puiul leului, pentru unchiul leului, ş.a.m.d. Această concepţie faţă de om v-ar apărea de-a dreptul frivolă. Faptul că un posesor de câine va afirma că poate scrie o biografie despre câinele său, acest lucru nu spune nimic. Dumneavoastră puteţi scrie în definitiv şi biografia unei peniţe sau despre deosebirea dintre un ac de cârpit şi un ac de cusut. Aceasta este doar o idee răstălmăcită. Întreaga specie animală se conturează tot atât de puternic pe cât de puternic se diferenţiază omul individual. În întreg grupul animal trăieşte un suflet comun. Aşa cum cele zece degete ale dumneavoastră sunt membre ale mâinilor dumneavoastră, tot aşa toţi lupii sunt membri ai sufletului-grup al lupului.

Acum trebuie să ne referim mai exact şi asupra sufletului uman, care mai demult nu a fost aşa de individualizat ca astăzi. Într-un anumit punct al evoluţiei omenirii, omul se afla mult mai aproape de sufletul-grup. Tacitus descrie în scrierea sa «Germania», la o sută de ani după Christos, o imagine detaliată a grupului de popoare germanice. Atunci toţi membrii unui grup se simţeau ca aparţinând împreună, în mod diferenţiat, fireşte, căci totul este gradat în evoluţia omenirii. Atunci toţi aparţinătorii unui grup se simţeau egali. Fizionomiile individuale pronunţate sunt semnul pentru îndepărtarea sufletelor individuale de sufletul-grup. La sălbatici găsiţi mai mult sau mai puţin şi astăzi aceeaşi fizionomie. Trebuie să reţinem că fizionomia pronunţată este dovada pentru faptul că individualitatea acţionează formator asupra corpului. Aceasta va fi tot mai pronunţată la dezvoltarea în continuare a omenirii. Va veni un timp când caracterul poporului se va atenua complet. Dacă un suflet este încarnat o dată într-o naţiune, altă dată în alta, atunci diferenţele naţionale dispar, atunci fiecare se va asemăna tot mai mult doar cu sine însuşi, în măsura în care şi-a elaborat mai mult individualitatea. Mai demult, când membrii unui trib se căsătoreau mereu în interiorul acestuia, ei ţineau unul la altul ca degetele unei mâini, şi unul răzbuna înjosirea altuia ca şi când i-ar fi fost făcută lui. O astfel de coeziune dispare din ce în ce mai mult, cu cât alianţa devine mai largă; cu cât alianţa oamenilor devine mai generală, cu atât mai individuale devin sufletele şi caracterele. Nu ia naştere un talmeş-balmeş, ci cu cât ies mai mult în evidenţă deosebirile, cu atât mai mult se manifestă individualitatea.

Prin ce se deosebesc aşadar sufletele-grup umane de cele animale? Trebuie să mergem departe în urmă, în istoria genezei. A existat un timp în care omul încă nu trăia ca acum în învelişurile sale corporale şi în nucleul spiritual al fiinţei. Mă refer la timpul lemurian. Atunci fiinţele cele mai avansate erau un fel de oameni-animale cu trup fizic, trup eteric, trup astral şi predispoziţia Eului, dar încă nu Eul însuşi, entităţi care erau potrivite să primească germenul divin. Sufletul care trăieşte astăzi în interiorul omului încă nu coborâse din sânul Divinităţii, el trăia într-un strat spiritual-sufletesc. Închipuiţi-vă un vas de apă cu o mie de picături, care se revarsă fără separare unele în altele, ele formează un întreg. Dacă luaţi o mie de bucăţele mici de burete, dintre care fiecare parte cuprinde o picătură, şi le cufundaţi, atunci fiecare este umplută cu o picătură. Închipuiţi-vă că învelişurile umane absorb germenii divini, în mod analog. Abia prin aceasta devin ei individuali, independenţi. Apoi reprezentaţi-vă că, la început, sufletul nu a ocupat o singură locuinţă, ci un suflet s-a repartizat la mai multe corpuri, ca suflet-grup. Ceea ce locuieşte azi într-un om, locuia pe atunci într-un trib întreg. Şi astfel, trebuie să înţelegeţi o nouă idee. Nici un suflet-grup nu moare. Aspectul foarte important al morţii este un specific, o calitate a sufletului uman individual. Dacă o parte dintr-un suflet-grup moare, atunci el este înlocuit, ca apendicele pe care dumneavoastră îl tăiaţi de la un polip. Aşa simte sufletul-grup – care nu coboară pe planul fizic – moartea, ca pierderea unui membru, iar naşterea ca dezvoltare ulterioară a altuia. Sufletul-grup nu are calitatea de a muri. Abia când o fiinţă senzorială spune: Eu sunt acesta – începe moartea să intervină în viaţa individuală. Prin moarte omul îşi obţine, îşi cucereşte viaţa superioară. Dacă moartea nu ar fi învinsă, el nu ar putea ajunge prin sine însuşi la o viaţă şi mai înaltă.

Pe planul astral găsim sufletele animalelor, care sunt legate ca printr-un fir cu fiecare animal din grupa lor. Pentru a pricepe cum iau naştere sufletele-grup animale, dumneavoastră trebuie să vă lămuriţi ce anume îl face pe om să fie o fiinţă fizică, aşa cum este el.

Când au coborât germenii divini, ei au găsit purtători foarte diferiţi. Unii erau formaţi pentru luptă, alţii erau plăsmuiţi mai mult pentru muncă, pentru răbdare, ş.a.m.d. Astfel încât corpurile care se deosebeau unele de altele prin cele mai diverse instruiri, erau diferite şi în forma exterioară. Ceea ce există astăzi la animalele inferioare ca insecte şi altele, s-a ramificat deja la o întrupare pământească timpurie, şi a luat fiinţă ca atare.

Acum ne vom ocupa de animale doar de la peşti în sus. Când a avut loc coborârea în trupul care aştepta şi care, din punctul de vedere exterior, dar nu şi interior, se afla aproximativ la nivelul corpului de peşte, nu existau încă mamifere. Omul care trăia pe atunci trebuia să se deplaseze pe jumătate înotând, pe jumătate plutind, şi avea pentru asta organe în formă de aripioare. Ceea ce s-a petrecut pe Pământ în trupul său, s-a îndeplinit prin sufletul uman care locuia în el. Abia în decursul evoluţiei îndelungate acest trup a fost transformat în cel actual, asemănător lui Dumnezeu. Unele lucruri s-au oprit pe calea cea lungă. Fiindcă Pământul s-a transformat între timp mai departe, din cei rămaşi pe loc a luat fiinţă o evoluţie descendentă a corpurilor. Luaţi în considerarea doi fraţi: Unul tece prin toate epocile de viaţă, celălalt rămâne pe loc pe treapta copilăriei. Dar la şaizeci de ani nu mai arată ca un copil. Aşa au descins peştii actuali şi arată altfel decât mai demult. Omenirea s-a dezvoltat mai departe şi a plăsmuit totul până la corpul de mamifer. Pretutindeni au rămas iarăşi pe loc unii, oameni decăzuţi, aflaţi în decadenţă. Dacă vă transpuneţi lăuntric în mod just, veţi înţelege că toate animalele au îmbătrânit pe treapta tinereţii, au îmbătrânit prematur, au primit forme încremenite pe care ar trebui să le depăşească: ele s-au cristalizat oarecum în întreaga lor evoluţie. Evoluţia ascendentă l-a dus pe om, desigur, cu privire la anumite însuşiri, într-o situaţie deosebită. El a pierdut certitudinea. Maimuţele aflate în captivitate sunt atacate de tuberculoză şi alte boli. Animalele nu pot suporta modul de viaţă uman. Ele au o anumită certitudine şi în privinţa alimentaţiei. Dacă o vacă merge pe pajişte, ea ştie precis ce plantă îi este de folos. Omul nu mai are ceastă certitudine. El are nevoie de incertitudine pentru a ajunge la determinarea liberă a deciziei. Incertitudinea actuală este necesară la atingerea certitudinii pe o treaptă superioară. Omul se adaptează la treapta superioară. Astfel, incertitudinea este garanţia faptului că omul va fi cândva independent. A rămas cert ceea ce nu a ajuns atât de departe încât Eul să lucreze în individualitate. Avem voie să ne mirăm de înţelepciunea animalului tot atât de puţin cât avem voie să ne mirăm de înţelepciunea mâinii noastre. Castorul este doar muncitorul necalificat al sufletului-grup din planul astral. Pe o cu totul altă treaptă decât castorul se află furnica, şi este mult mai îndepărtată de noi, fiindcă ea s-a separat deja pe o existenţă planetară mult mai timpurie a Pământului. În tendinţa ei unilaterală, ea a ajuns şi mai departe decât omul. Oamenii gândesc, simt, voiesc într-o legătură strânsă. Dacă eu văd ceva ce-mi place, atunci întind mâna după acel lucru. Reprezentarea provoacă voinţa. Fără această întrepătrundere, omul ar deveni foarte nesigur. În cazul instruirii spirituale, voinţa, reprezentarea şi simţirea sunt rupte una de alta, ele trebuie să fie complet separate. Pentru întreaga omenire, acest lucru va fi atins abia în existenţa jupiteriană a Pământului. Dar înainte ca discipolul să vieţuiască aceasta, este întâmpinat de Păzitorul Pragului, care îi limpezeşte întreaga sa viaţă de până atunci.

Această scindare a activităţii sufletului în trei părţi au parcurs-o anticipat anumite suflete-grup animale. Părţile din creierul discipolului spiritual sunt diferenţiate într-adevăr ca furnicile din muşuroi. Furnica a anticipat aceasta şi rămâne astfel ca un copil deştept imatur. Sufletul-grup al castorului trebuie să recupereze ce a pierdut, însă sufletul furnicilor a pierdut aceasta o dată pentru totdeauna, şi merge pe o cu totul altă cale. Sufletele animale sunt suflete umane formate unilateral. Oken spune: Limba este o sepie. – Acest lucru, fireşte, nu trebuie luat textual. Dar fiinţa la care s-a căutat să se evidenţieze însuşirea limbii, a rămas pe loc. Paracelsus spunea cuvintele profunde: Dacă noi cuprindem natura cu privirea, vedem doar litere separate, iar cuvântul pe care îl formează ele, este omul. – Toate însuşirile diverse pe care le găsiţi împreună în om, imaginaţi-vă că sunt împărţite în corpuri diferite care aparţin în mod corespunzător la câte un suflet-grup. Animalele sunt, în formarea unilaterală a însuşirilor lor, oameni rămaşi pe loc.

Omul, prin pierderea certitudinii, a devenit inventator. Primul element pe care a învăţat să-l pună în serviciul lui, a fost focul. Prin aceasta el a urcat prima treaptă a culturii, care l-a făcut o fiinţă productivă. El este o enciclopedie a diferitelor suflete-animale.

Acum trebuie să vă mai lămuriţi încă o chestiune. Dacă mergeţi la animalele inferioare, veţi afla că acestea nu pot exprima în mod nemijlocit prin sunete, suferinţa şi bucuria. Insectele scot din ele anumite sunete, care sunt însă sunete ale corpului. Ştiinţa ocultă face aici deosebirea întru totul gradată între animalele care emit sunete şi cele care nu emit sunete. Dar abia în om devine sunetul cuvânt, vorbire. Şi animalele superioare emit sunete formate doar unilateral. În epoci ulterioare, sufletele-grup animale, nu animalele, vor deveni oameni, dar în cu totul altă constituţie decât oamenii actuali.

Deja înaintea ştiinţei spirituale, Goethe a simţit şi a vorbit în mod minunat despre aceasta în concepţia sa despre metamorfoza animalelor [ Nota 131 ]: ele ar fi ca un om desfăşurat. Întreaga animalitate ar privi în afară din configuraţia umană. Aşa îşi spune omul, privind asupra tuturor entităţilor animale: Toate acestea, într-o cuprindere laolaltă, eşti tu.


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
la conferinţa de la Leipzig, 16 martie 1907

Vor exista multe scindări ulterioare în evoluţia omenirii?

Da, şi anume acest lucru este ceea ce se numeşte în teosofie trecerea prin criză. Ne aflăm acum în epoca a cincea. A şasea epocă va vedea un cu totul alt neam omenesc, nobil şi frumos, în opoziţie cu decadenţa desprinsă, care va consta dint-un neam omenesc rău, respingător, senzual, vicios, cu o aversiune mult mai mare decât este posibilă în omenirea actuală, fiindcă acea omenire evoluează din nou în jos. Iar modul cum va avea loc separarea, este expus foarte clar în Apocalipsă, în aşa-numita „Judecată de apoi”. Cine este cu totul altruist, poate deveni deja acum matur pentru a şasea perioadă. El poate într-adevăr să se întrupeze tot mereu, dar numai pentru a-i ajuta pe alţii. Unii vor găsi probabil că judecata sună dur, dar ei sunt cei care aleg. Să mă înţelegeţi bine, nu mă refer la reîncarnare, ci la perioada a şasea.


De ce devine lumea în vârstă, slabă din punct de vedere spiritual, dacă totuşi sufletul nu se poate transforma?

Sufletul nu se transformă. El nu coboară niciodată de pe o treaptă odată atinsă, dar instrumentul lui a devenit slab. Lui i se întâmplă ca unui pianist care, la un instrument defect, nu mai poate cânta ca înainte. Dumneavoastră veţi spune că sufletul nu mai ştie pe ce treaptă se află el însuşi. Da, sufletul nu se mai vede pe sine cât timp el se află în trupul fizic. În acest caz, aici se găseşte în general doar reflexul sufletului, imaginea reflectată. Dacă oglinda este mată sau spartă, atunci ea nu mai poate reflecta. Abia discipolul spiritual îşi percepe efectiv sufletul.