|
Cel care analizează atent viaţa spirituală modernă va vedea că în multe suflete există o contradicţie profundă. Încă din cea mai fragedă tinereţe, în locul unei concepţii unitare despre lume, ele primesc două: una prin învăţătura religioasă şi cealaltă prin ştiinţele naturii, ceea ce le creează de la început îndoieli cu privire la adevărul tradiţiilor religioase.
S-ar putea crede că teosofia ar vrea să adauge o nouă profesiune de
credinţă la cele vechi, existente deja. Nu aceasta este problema.
Teosofia nu este o nouă religie, o sectă nouă, ea este mai mult
decât o
religie.
Aceste conferinţe îşi propun să arate, cu ajutorul teosofiei,
care
este semnificaţia unui document religios ca Evanghelia lui Ioan. Tocmai
examinarea acestei Evanghelii va dezvălui relaţia teosofiei, în
general, cu documentele religioase. Ea contribuie la înţelegerea
curentelor religioase existente în lume. Cel care cunoaşte
teosofia
consideră creştinismul ca pe o realitate de cea mai mare importanţă
pentru viaţa spirituală a omenirii. Dar viaţa spirituală modernă este
incapabilă să sesizeze profunzimea creştinismului. Teosofa este
instrumentul şi mijlocul fără de care nu este posibil să-l judeci. Dacă
folosim acest instrument, putem pătrunde adânc în
înţelepciunea
documentelor religioase. Am putea compara teosofia cu filologia.
Filologia ne permite şi ea să studiem documentele religioase. Cu toate
acestea, teosofia ne înlesneşte accesul la spiritul acestor
documente.
Adevăratul cunoscător al geometriei euclidiene nu este cel care ştie
limba greacă, ci acela care stăpâneşte cunoaşterea faptelor
geometrice.
Teosofia nu trebuie să fie o nouă religie pentru omul modern, ci
mijlocul de a-i apropia din nou creştinismul, în adevăratul său
conţinut. Creştinismul este culmea tuturor religiilor. Toate celelalte
religii nu fac decât să ne orienteze spre creştinism.
Creştinismul este
religia tuturor vremurilor viitoare şi nu va fi înlocuit de o
altă
religie. Sursa de adevăr care ţâsneste din el este nesecată. Are
atâta
forţă încât, o dată cu progresul evoluţiei omenirii, el va
revela noi
aspecte ale esenţei sale. Teosofia trebuie să ne arate creştinismul
într-o lumină nouă.
În raport cu documentele religioase se pot adopta patru puncte
de
vedere diferite: mai întâi, cel al credinţei naive. Mulţi
nu pot lega
acest punct de vedere de gândirea lor modernă şi adoptă cel de al
doilea punct de vedere, al criticii, al îndoielii, al
respingerii.
Acesta este punctul de vedere al oamenilor inteligenţi, instruiţi. Ei
consideră adevărurile religioase ca un punct de vedere depăşit. Mulţi
oameni instruiţi îşi continuă cercetările şi găsesc că totuşi,
în mod
uimitor, în aceste documente religioase se găsesc multe lucruri
deosebite. Ei ajung la un al treilea punct de vedere: cel al
simboliştilor. Aceştia, în funcţie de spiritul şi ştiinţa lor,
fac
diverse interpretări ale textelor documentelor religioase. În
Germania,
mulţi liber-cugetători de odinioară au ajuns până la acest punct
de
vedere. Datorită teosofiei, devine posibil cel de al patrulea punct de
vedere. Se învaţă din nou acceptarea ad
litteram a documentelor religioase. Găsim, în acest sens,
exemple remarcabile în consideraţiile făcute asupra Evangheliei
lui
Ioan.
Printre cele patru Evanghelii, cea a lui Ioan ocupă un loc
aparte; în timp ce cele ale lui Matei, Marcu şi Luca ne dau o
imagine
istorică despre Iisus din Nazaret, cea a lui Ioan este considerată o
apoteoză, un poem minunat. Ea contrazice de mai multe ori spusele
celorlalte trei Evmghelii; aceste contradicţii suut atât de
evidente,
încât este de necrezut că apologeţii Evangheliei lui Ioan
nu le-au
sesizat.
În prezent, se consideră Evanghelia lui Ioau mai puţin
credibilă;
motivul este mentalitatea materialistă a epocii noastre. În
secolul al
XIX-lea, omenirea a devenit materialistă prin sentiment şi, în
consecinţă, şi prin gândire. Omul judecă după cum simte.
Materialismul
nu este doar acea concepţie despre lume exprimată în cărţile lui
Büchner, Moleschott Şi Vogt [55],
dar chiar şi cei care, ca
interpreţi ai documeutelor religioase, vor să se plaseze într-un
punct
de vedere spiritual, o fac într-un mod pur materialist. S-ar
putea da
ca exemplu controversa între Karl Vogt şi profesorul Wagner
[56] din Göttingen.
Această controversă a avut loc în cadrul revistei „Augsburger
Zeitung“
şi s-a terminat întru totul în favoarea lui Karl Vogt.
Wagner susţinea
existenţa sufletului, dar într-un mod materialist. Datorită
faptului că
teologii noştri sunt deopotrivă animaţi de sentimente materialiste,
evangheliile sinoptice le convin mai mult, deoarece interpretarea lor
materialistă este mai sigură. Gândirii materialiste îi
repugnă să
accepte o fiinţă care îi depăşeşte pe toţi oamenii. Teologii
acceptă
mai usor să vadă în Iisus un om nobil, „omul modest“ din Nazaret.
În
Evanghelia lui Ioan este de neconceput să vezi în Iisus numai
ceea ce
trăieşte în fiecare om. Sufletul lui Hristos în corpul lui
Iisus este
cu totul altceva. Evanghelia lui Ioan nu îl arată pe Hristos ca
pe o
fiinţă umană copleşitoare, ci ca pe o entitate care cuprinde
întregul
Pământ. Dacă se traduce Evanghelia lui Ioan nu în litera,
ci în
spiritul său, primele paisprezece versete ar suna astfel:
„La origine era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi
un Dumnezeu
era Cuvântul.
Acesta la origine era cu Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără
El. În el era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu
a cuprins-o.
Fost-a un om, trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit ca mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi
să creadă prin el.
El nu era Lumina, ci martor al Luminii.
Căci adevărata Lumină, cea care îi luminează pe toţi oamenii,
trebuia
să vină pe lume.
Ea era în lume şi lumea este născută din ea, dar lumea nu a
recunoscut-o. Ea a venit la fiecare om în parte, până la
oamenii-Eu,
dar oamenii-Eu nu au primit-o.
Dar cei care au primit-o s-au putut manifesta prin ea, ca şi copii ai
lui Dumnezeu.
Cei care au crezut în numele său nu sunt născuţi din sânge,
din voinţă
trupească, din voinţa omului, ci de la Dumnezeu.
Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a sălăşluit printre noi, şi noi am
ascultat învăţătura Sa, învăţătura despre Fiul unic al
Tatălui, plin de
har şi de adevăr“.
La Ioan, adevărul aletheia –
este Manas, harul – charis –
este Budhi şi înţelepciunea – sofia
–
este Atma.
Deja primul cuvânt este luat într-un sens abstract de
omul modern.
„Originea“ este gândită ca un început abstract. Dar pentru
a sesiza
adevărata semnificaţie a acestui cuvânt trebuie să ai prezent
în spirit
ceea ce s-a spus în legătură cu aceasta la şcoala ocultă a lui
Dionisie
Areopagitul [57]:
mineral, vegetal, animal şi om alcătuiesc seria evolutivă a acelor
fiinţe care au nevoie de un corp fizic; deasupra lor se află fiinţele
care există fără un asemenea corp. Acestea sunt Îngerii,
Arhanghelii,
Arhaii sau Începătorii, Stăpânirile, Puterile, Domniile,
Tronurile,
Heruvimii, Serafimii, şi astfel tot mai sus.
„Originea“ sau Începătorii sunt deci adevărate entităţi. Prin
acest
termen se indicau entităţile care la începutul evoluţiei
Universului
erau în stadiul de evoluţie pe care omul îl va atinge
în faza Vulcan.
Dacă se interpretează primul verset – „la origine era Cuvântul…“
– în
lumina acestei concepţii, el s-ar putea reprezenta prin imaginea
următoare: Înainte de a pronunţa un cuvânt, acesta trăieşte
în noi sub
formă de gând. Când este pronunţat cuvântul, aerul
înconjurător este
pus în vibraţie. Dacă ne imaginăm aceste vibraţii aduse în
stare solidă
printr-un procedeu oarecare, vedem cuvintele căzând la
pământ ca forme,
ca structuri. Percepem astfel puterea creatoare a cuvântului cu
ochii
noştri. Dacă în prezent cuvântul acţionează creator,
în viitor el va
face-o în şi mai mare măsură. Omul actual este înzestrat cu
organe care
vor avea deplina lor semnificaţie abia în viitor, în timp
ce altele
sunt în declin. Dintre acestea din urmă fac parte organele de
reproducere, în timp ce inima şi laringele nu sunt decât la
începutul
evoluţiei lor şi fac parte din prima categorie. Inima este astâzi
un
muşchi involuntar, deşi striat, ca toţi muşchii voluntari. Aceasta
arată că inima se află în tranziţie, transformându-se
dintr-un organ
involuntar într-unul voluntar. Laringele este destinat să devină,
într-un viitor îndepărtat, organul de reproducere al
omului, oricât de
paradoxal pare aceasta. La fel cum, prin cuvânt, omul este,
în prezent,
în măsură să transforme gândirea în vibraţii ale
aerului, el va fi
într-o zi capabil să creeze propria sa imagine, un om după chipul
şi
asemănarea sa, prin cuvânt.
Spiritele originilor dispuneau de această forţă creatoare încă
de la
începutul evoluţiei lumii actuale şi pot fi considerate, pe bună
dreptate, entităţi divine. La începutul evoluţiei
pământesti, a fost
rostit un Cuvânt divin şi acesta a devenit mineral, plantă,
animal şi
om.
