|
La începutul conferinţei de astăzi trebuie să vă transmit un gând aparţinând ştiinţei spiritului. În ştiinţa ocultă creştină Luna este numită cosmosul înţelepciunii şi Pământul cosmosul iubirii. Prin Lună se înţelege faza lunară a Pământului. Denumirea de cosmos al înţelepciunii dat Lunii îşi are justificarea în faptul că tot ce a fost realizat la acea epocă era impregnat de înţelepciune. Trecerea de la faza lunară la faza Pământ înseamnă trecerea de la cosmosul înţelepciunii la cosmosul iubirii. Când Pământul a ieşit din starea crepusculară, din Pralaia, au apărut germenii care fuseseră cultivaţi pe Lună, printre aceştia şi germenii corpurilor fizic, eteric şi astral ale omului. Pe Lună fusese implantată înţelepciunea, în aceste trei corpuri şi în raporturile lor reciproce. De aceea inţelepciunea stă la baza organizării celor trei corpuri. Cea mai mare înţelepciune se află în corpul fizic, mai puţină în corpul eteric şi cea mai puţină în corpul astral. Cel care priveşte corporalitatea omenească nu numai cu raţiunea, ci cu suflet meditativ va descoperi această înţelepciune în fiecare organ, în fiecare parte a corpului. Astfel, dacă se examinează un femur, se descoperă o adevărată reţea de trabecule întrepătrunse, fără o regulă aparentă; nici un inginer nu ar fi capabil să realizeze asemenea suporţi care, cu un minimum de forţă şi substanţă, susţin greutatea părţii superioare a corpului omenesc. Cât timp spiritele divine au lucrat la edificarea corpului omenesc, înţelepciunea a fost implantată în el. În general, corpul fizic al omului este considerat elementul său inferior, dar pe nedrept, căci tocmai în corpul fizic se manifestă cea mai mare înţelepciune. Numai această înţelepciuine îi permite corpului fizic să reziste fără să fie distrus de atacurile continue exercitate de corpul astral. Pasiunile care acţionează în corpul fizic, consumul de cafea, ceai etc., sunt agresionări ale corpului fizic, în special ale inimii, exercitate de corpul astral. De aceea corpul fizic trebuia să fie edificat cu atâta înţelepciune, încât zeci de ani de agresiuni să nu-l ruineze. Desigur, prin multiple remodelări a trebuit găsită mai întâi forma potrivită a inimii.
Numai pentru că înţelepciunea a stat la baza constituirii
lumii,
raţiunea noastră o poate căuta şi găsi în lume. Dar
înţelepciunea nu a
apărut brusc în lume; ea a fost introdusă lent şi progresiv. Tot
aşa de
lent şi progresiv va avea loc şi infiltrarea Pământului cu
iubire.
Acesta este sensul evoluţiei pământeşti. Iubirea a debutat pe
Pământ
foarte modest, dar ea se răspândeşte din ce în ce mai mult,
şi la
sfârşitul fazei pământeşti totul va fi saturat cu iubire,
la fel cum
totul a fost saturat cu înţelepciune la sfârşitul stării
lunare.
Când Luna a ieşit din Pământ, forţa iubirii exista abia
în stare de
germene. Mai întâi s-au iubit consangvinii. Aceasta a durat
mult timp,
apoi raza acţiunii iubirii s-a extins. Pentru a face ca iubirea să fie
activă, este necesară o anumită autonomie a fiinţelor. În
evoluţia
omenească la început s-au maufestat două tipuri de forţe: o fortă
de
unire, cealaltă de separare, o forţă solară şi una lunară. Sub
influenţa acestor forţe omul s-a dezvoltat până la punctul
în care cele
trei corpuri ale sale au început să aibă afinităţi pentru
purtătorul
Eului, pentru Sinea spirituală, pentru Spiritul vieţii şi pentru
Omul-spirit. Dar o uniune definitivă nu putea avea loc fără apariţia
unei noi forţe cosmice. Această forţă, care a exercitat o influenţă
deosebit de puternică după separarea Lunii, provenea de la o altă
planetă, care a stabilit o relaţie deosebită cu Pământul. Marte a
traversat masa pământească când a început evoluţia
Pământului. Până
atunci, Pământului îi lipsise un metal: fierul. Prin
apariţia sa pe
Pământ cursul evoluţiei s-a modificat bruse. Planeta Marte este
cea
care a adus Pământului fierul. Începând de atunci
omul a avut
posibilitatea să elaboreze sângele cald, conţinând fier. Şi
corpul
astral a fost dotat cu un nou element datorită lui Marte: sufletul
senzaţiei, sufletul de natură curajoasă. O dată cu Marte, în
suflet s-a
dezvoltat agresivitatea. Începând de atunci trebuie să
distingem în om
următoarele componente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi
sufletul senzaţiei. Acţiunea sufletului senzaţiei asupra corpului fizic
a dat naştere sângelui roşu şi cald. Acum Eul fecundant a putut
să se
încorporeze progresiv.
„Sângele este un suc foarte aparte“, spune Goethe în
Faust. În acest
domeniu, Iahve, Dumnezeul formei, a jucat un rol foarte important. El a
pus mai întâi stăpânire pe organul neformat,
sângele, l-a impregnat cu
forţele sale, a transfonnat proprietăţile agresive ale sufletului
curajos în forţe ale iubirii şi a făcut din sânge suportul
fizic al
Eului.
Nu fiecare om a avut chiar de la început Eul său individual.
În toii consangvinii, care datorită endogamiei aveau acelaşi
sânge,
acţiona aceeaşşi forţă a lui Iahve, forţa aceluiaşi Eu. Astfel, un
asemenea grup avea un Eu colectiv. Individul avea, în raport cu
familia, o relaţie asemănătoare cu cea a unui deget faţă de corp. La
început au existat suflete-grup. Individul se percepea ca parte a
tribului său. Acelaşi Eu aparţinea nu numai celor care trăiau în
acelaşi timp, ci el se regăsea la mai multe generaţii, atâta
vreme cât
sângele rămânea neamestecat, cât membrii tribului
practicau endogamia.
Aşadar, Eul nu era resimţit ca un element personal, ci ca un element
comun întregului trib. Aşa cum omul îşi aminteşte ceea ce a
trăit după
nastere, tot astfel îşi aminteau oamenii acelui timp de acţiunile
strămoşilor comunităţii consangvine, ca şi cum le-ar fi trăit chiar ei.
Nepoţii si strănepoţii resimţeau în ei acelaşi Eu ca bunicul şi
străbunicul lor. Aceasta ne explică misterul marii vârste a
patriarhilor; „Adam“, de exemplu, nu desemna un singur individ, ci un
Eu comun care străbătea de-a lungul generaţiilor. S-a spus mai
înainte
că lahve făcuse din sânge purtătorul fizic al Eului. El a
determinat
formarea sângelui. Îşi manifesta forţa în natura
respiraţiei. Omul a
devenit om al lui Iahve datorită faptului că acesta i-a dăruit suflul.
Trebuie înţeles ad litteram
că, o dată ce omul a fost înzestrat cu structurile necesare, i-a
fost
insuflat suflul de viaţă: „Iahve a insuflat omului suflare de viaţă şi
el a devenit un suflet viu“ (Geneza, 2,7). Dar aceasta nu s-a produs
dintr-o dată, ci a constituit un proces de foarte lungă durată. Astfel,
omul a fost dotat cu respiratie pulmonară.
Pe Lună procesul respirator se desfăşura altfel. Pe când omul
actual
inspiră şi expiră aer şi dispune datorită acestui fapt de o sursă
proprie de căldură, strămoşii săi lunari, care erau constituiţi
dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric şi dintr-un corp astral,
inspirau şi expirau căldură sau foc. Predecesorii noştri respirau pe
Lună foc. Ştiinţa ocultă numeste aceste fiinţe fiinţe de foc, în
timp
ce oamenii pămănteni sunt fiinţe de aer. Ştiinta ocultă vede în
orice
materie o manifestare a spiritului. Aerul este corpul lui Iahve, aşa
cum carnea este cel al omului. Amintirea acestui fapt este exprimată
în
legenda lui Wotan care încalecă vântul. Ceea ce era
inspirat şi expirat
pe Lună era, de asemenea, spirit.
Pe Lună se aflau aceleaşi entităţi spirituale ca şi pe Pământ.
Acolo
ele trăiau în foc, pe Pământ ele au devenit Spirite ale
aerului. În
evoluţia cosmică, unele fiinţe au rămas în urmă, aşa cum la
şcoală unii
elevi rămân repetenţi. Acele entităţi care făcuseră din Soare
sediul
lor se dezvoltaseră mai rapid şi găsiseră trecerea de la starea de
Spirite ale focului la starea de Spirite ale aerului, în timp ce
multe
entităţi nu au parcurs această tranziţie. Primele acţionează în
prezent
asupra omului din exterior, de pe Soare şi de pe Lună. Omul le preia
prin respiratie. Între om şi aceste entităţi solare foarte
evoluate se
situează acele entităţi spirituale care, deşi, fiind pe Lună,
progresaseră mult faţă de om, au evoluat mai puţin ca Spiritele solare
şi ca Dumnezeu-Iahve. Ele nu erau încă în stare să
influenţeze omul
prin respiraţie, dar se străduiau totuşi să acţioneze asupra lui.
Acestea erau Spiritele focului cu evoluţia neterminată. Elementul lor
era căldura, şi aceasta nu era prezentă la om decât în
sânge. Ele
trebuiau să trăiască din această căldură.
Astfel, omul a fost plasat în cursul evoluţiei sale
între Spiritele
aerului, care trăiau în respiraţie, spirite superioare care-l
impregnează de spiritualitate, şi Spiritele focului, care caută
elementele sângelui său. Ele acţionează în sângele
său ca potrivnici ai
lui Iahve. Iahve încerca să menţină unite prin iubire micile
grupuri de
oameni. El voia să le impregneze sentimentul de solidaritate. Totuşi,
dacă ar fi existat numai iubirea, oamenii nu ar fi devenit niciodată
fiinţe libere. Ei ar fi fost constrânşi să devină nişte automate
ale
iubirii. Prin atacuri dirijate, Spiritele focului au reuşit să confere
omului libertatea personală. Grupurile mici au fost dispersate.
Dumnezeu-Iahve era interesat să-i unească pe oameni prin iubire. El
acţiona în calitate de Dumnezeu al iubirii legate de sânge.
Acţiunea
Spiritelor focului era diferită; ele au dat omului arta şi ştiinţa.
Aceste spirite sunt numite şi Spirite luciferice. Evoluţia ulterioară a
omenirii s-a desfăşurat sub influenţa lui Lucifer, care a adus omului
libertatea şi înţelepciunea. Sub conducerea lui Dumnezeu-Iahve,
oamenii
trebuiau să fie uniţi prin principiul consangvinităţii. Omul datorează
lui Lucifer faptul de a fi devenit un cetăţean liber al
Pământului.
Iahve a plasat oamenii în Paradisul iubirii. Atunci a apărut
Spiritul
focului, Şarpele – sub forma pe care o avusese omul atunci când
respira
încă foc –, şi i-a deschis omului ochii asupra a ceea ce rămăsese
de pe
Lună. Această influenţă luciferică era resimţită ca o tentaţie. Dar cei
care fuseseră formaţi în scolile oculte nu vedeau în
această
clarificare o tentaţie. Marii iniţiaţi nu au coborât şarpele, ci
l-au
înălţat, ca Moise în deşert (Numerii, 21, 8-9).
Ceea ce trebuia să se manifeste în interioral omenirii s-a
manifestat multă vreme prin Iahve sub forma de iubire legată de
sânge.
În acelaşi timp acţiona Spiritul înţelepciunii, un
principiu care avea
de pregătit altceva. Progresiv, iubirea se extindea de la micile
grupuri omeneşti la grupuri din ce în ce mai mari, de la familii
la
popoare. Poporul evreu este un exemplu caracteristic în acest
sens. El
se simţea un grup solidar şi îi desemna pe toţi ceilalţi cu
numele de
galileeni, altfel spus, cei care nu aparţineau sângelui lor.
Omenirea
nu trebuia să fie dotată numai cu iubireă legată de sânge, ci şi
cu
iubirea spirituală, care să cuprindă întregul Părnânt
în cadrul unei
legături frăţeşti. Epoca în care numai iubirea dintre părinţi
menţinea
coeziunea omenirii trebuie să fie considerată o etapa de pregătire
pentru ceea ce avea să vină. Influenţa lui Lucifer, care consta
în
distrugerea legăturilor înguste, constituie pregătirea în
vederea
acţiunii unui spirit superior, care trebuia să vină. În şcolile
oculte
hristice el era considerat adevăratul purtător de Lumină, adevăratul
Lucifer, Hristos.
Să revenim la epoca când pe Pământ trăia omenirea
atlanteană.
Pământul avea pe atunci un cu totul alt aspect. Între
Europa şi
America, acolo unde astăzi tălăzuieşte Oceanul Atlantic, se afla un
continent care zace în prezent pe fundul oceanului. Chiar şi
ştiinţa
actuală ajunge să recunoască încetul cu încetul faptul că a
existat un
continent acolo unde acum se întinde Oceanul Atlantic. Atlantida
era
locuită de oameni cu totul diferiţi de cei actuali. Între corpul
eteric
şi cel fizic exista atunci o cu totul altă relaţie decât cea
actuală.
Un clarvăzător percepe în capul omului actual două puncte, unul
în
creierul eteric, altul în creierul fizic, între ochi, la
aproximativ un
centimetru adâncime. Aceste două puncte coincid la omul actual.
Creierul eteric al atlantului depăsea cu mult creierul fizic,
proeminând în afară, şi cele două puncte nu coincideau.
În mod
excepţional, această situaţie se poate întâlni şi la
contemporanii
noştri. Consecinţa acestei stări este idioţenia. Numai în ultima
treime
a erei atlanteene a avut loc unirea centrelor celor două creiere, şi
abia atunci omul a învăţat să se refere la el însuşi prin
cuvântul
„Eu“. Înainte de aceasta, atlanţii nu puteau calcula, număra, nu
puteau
face un raţionament sau gândi în mod logic. În
schimb, aveau o memorie
prodigioasă, care se întindea peste generaţii, şi o clarvedere
vagă. Ei
nu vedeau clar contururile obiectelor fizice, în schimb percepeau
procesele psihice. Când întâlnea un animal, atlantul
resimţea pin
clarvedere intenţiile sale. Dacă percepea, de exemplu, o culoare
roşu-brună, el se retrăgea, resimţind o anumită ostilitate. Dacă,
în
schimb, percepea un violet-roşcat, ştia că în
întâmpinarea sa vine
cineva care răspândeşte simpatie. Această clarvedere îl
informa, de
asemenea, asupra valorii alimentelor. Animalul actual, care a păstrat
această vedere vagă, distinge în acest fel ierburile dintr-o
păşune în
ceea ce priveste utilitatea sau nocivitatea lor. Trăirile pe care omul
le-a păstrat în timpul visului reprezintă o rămăşiţă a
clarvederii
vechilor atlanţi. La atlanţi nu întâlnim o separaţie
atât de netă între
conştienţa de veghe şi cea de somn, ca la omul actual. Conştienţa de
veghe era mai puţin clară decât a noastră. Conştienţa de somn şi
cea de
vis era mai clară. În primele vremuri ale Atlantidei existau şi
stări
de inconştienţă totală, care erau traversate de puternice imagini
onirice. Atlanţii cei mai vechi nu stiau nimic despre actul sexual.
Acesta avea loc într-o stare de totală inconştienţă. Ei nu ştiau
nimic
despre reproducere. Procesul de reproducere îl percepeau cu
ajutorul
simbolurilor. Aceasta ne reaminteşte legenda greacă care vorbeste
despre doi bărbaţi, Deukalion şi Pirrha, care, călătorind spre Grecia,
aruncau pietre în urma lor, iar acestea se transformau în
oameni.
Procesul de reproducere a rămas voalat de inconştienţă atâta timp
cât
au durat căsătoriile endogame. Trezirea conştienţei şi realizarea
conştientă a procreaţiei trebuie raportată la influenţa luciferică,
care „a deschis“ ochii oamenilor. Lucifer i-a învăţat să facă
deosebirea între bine şi rău. Deveniţi conştienţi de iubirea lor
şi ne
mai fiind legaţi de endogamie, oamenii au devenit liberi. Atunci Iahve
a fost înlocuit de Hristos, care a introdus în lume o
iubire
superioară, făcând oamenii independenţi de legăturile tribale şi
de
cele de sânge. Această iubire universală este abia la
începuturile
sale. Dar când Pămâutul va trece la stadiul Jupiter,
oamenii vor fi
impregnaţi de această iubire spirituală. La această iubire universală
se referă cuvintele lui Hristos: „Cel care nu-şi părăseşte tatăl, mama,
femeia şi copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic.“
(Luca, 14, 26). Spiritul care revarsă această iubire universală pe
Pământ este spiritul lui Hristos. Evoluţia terestră a fost
scindată în
două părţi prin apariţia lui Hristos Iisus. Sângele care a curs
pe
Golgota este semnul înlocuirii iubirii consangvine prin iubirea
spirituală. Aceasta este legătura între Iahve, Lucifer şi Hristos.
