Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100

EVANGHELIA LUI IOAN

CONFERINŢA a VII-a

Basel, 22 noiembrie 1907

Într-un document ca Evanghelia lui Ioan totul are sens şi importanţă şi nimic nu ar putea fi spus altfel decât apare în această scriere. De ce, de exemplu, Sfântul Duh apare sub forma unui porumbel? Ar fi necesară o întreagă serie de conferinţe pentru a explica acest lucru. Dar este posibil să ne facem o idee despre aceasta dacă urmărim evoluţia omenirii dintr-un punct de vedere diferit de cel în care ne-am plasat până acum. În conferinţele precedente s-a afirmat – idee monstruoasă pentru gândirea ştiintifică – că omul era prezent încă de la începutul evoluţiei pământeşti, la care el a participat ca la propria sa evoluţie. Evident, nu trebuie uitat că oamenii din trecut erau organizaţi şi constituiţi cu totul altfel decât cei actuali. Chiar atlantul avea un aspect foarte diferit de omul actual. Această diferenţă este mult mai mare pentru omul epocii lemuriene şi încă şi mai pronunţată pentru acea perioadă când Luna şi Soarele erau încă unite cu planeta noastră.

Dacă vrem să avem acces la modul în care ştiinţa spiritului concepe evoluţia, trebuie plecat de la ceea ce ne este mai apropiat. Nu toţi oamenii care trăiesc în prezent pe Pământ se află pe aceeaşi treaptă de evoluţie. Alături de popoare ajunse pe o înaltă treaptă culturală există populaţii primitive mult rămase în urmă din punct de vedere al culturii. În ştiinţele actuale ale naturii s-a acreditat ideea – şi ea este solid ancorată, deşi fapte mai noi o contrazic – că popoarele mai evoluate se trag din cele mai puţin evoluate. Această idee nu corespunde cu rezultatele investigaţiei spirituale. Cu titlu de exemplu, să luăm popoarele care au devenit cunoscute prin descoperirea Americii şi să descriem pe scurt un episod care ne îngăduie să pătrundem în viaţa spirituală a acestora. După cum se ştie, albii au împins mereu populaţiile indiene în interiorul ţării şi nu şi-au ţinut promisiunea de a le da alte teritorii. Un şef indian i-a spus într-o zi comandantului unei trupe invadatoare europene: „Voi, feţelor palide, voi ne-aţi luat pământurile noastre şi ne-aţi promis că ne daţi altele. Omul alb nu şi-a ţinut cuvăntul dat pieilor roşii, iar noi ştim de ce. Omul alb are unele mici semne magice în care el caută să cunoască adevărul. Dar ceea ce află el nu este adevărul. Pieile roşii nu caută adevărul în aceste mici semne magice. Ei aud Marele Spirit în foşnetul pădurii, în murmurul râului. Marele Spirit le indică, prin fulger şi tunet, ceea ce este bine şi ce nu este bine“.

Rasa americană reprezintă o populaţie primitivă străveche, o populaţie aborigenă rămasă mult în urmă, chiar în ceea ce priveşte concepţia religioasă. Dar ea a păstrat credinţa într-un spirit monoteist care îi vorbeşte prin toate zgomotele naturii. Indianul este atât de strâns legat de natură, încât el percepe în toate manifestările acesteia vocea spiritului creator, în timp ce europeanul este atât de încurcat în cultura sa materialistă, încât nu mai poate percepe vocea naturii. Ei au aceeasi origine, coboară amândoi din atlanţi care aveau o credinţă monoteistă rezultată dintr-o clarvedere spirituală. Totuşi, europenii s-au ridicat la o treaptă culturală superioară, în timp ce indienii au rămas pe loc, ceea ce i-a dus la decădere. Acest proces evolutiv trebuie avut în vedere. El poate fi schematizat astfel: în cursul mileniilor planeta noastră se transformă, iar această transformare condiţionează şi evoluţia omenirii. Ramurile colaterale, care nu mai sunt adaptate la condiţiile nou apărute, degenerează. Avem astfel trunchiul evoluţiei directe şi ramurile colaterale care au degenerat.

Înainte de perioada atlanteană, când europenii şi indienii erau încă uniţi, corpurile omeneşti erau de consistenţă gelatinoasă. Este vorba de fiinţe care s-au desprins din trunchiul comun şi au rămas în urmă. Ele continuă să evolueze, dar pe o linie descendentă. Din ele a apărut neamul maimuţelor.

Nu ne este îngăduit să spunem că omul coboară din maimuţă, ci că amândoi coboară dintr-o formă comună, care era totuşi foarte diferită de cea a omului şi a maimuţei actuale. Bifurcarea s-a produs în momentul în care această formă originară avea posibilitatea fie să se ridice spre om, fie să regreseze, pentru a deveni o caricatură a omului. Noi urmărim această teorie a descendenţei numai atât cât este necesar pentru a găsi legătura cu ceea ce s-a spus în conferinţele precedente. Corpul eteric al omului vechii Atlantide se afla încă în exteriorul corpului fizic. În prezent, numai corpul astral se află la exteriorul corpului fizic, şi numai în timpul somnului. Acesta este motivul pentru care omul nu poate depăşi oboseala corpului fizic decât în timpul somnului, deoarece atunci corpul astral se află în afara corpului fizic şi are astfel posibilitatea să acţioneze asupra acestuia. În prezent, nu mai sunt posibile alte influenţe asupra corpului fizic. Există numai rămăşite ale acestor influenţe, în manifestări ca înroşirea de ruşine sau îngălbenirea de frică, de spaimă. Dacă ne întoarcem în era atlanteană, cu cât corpul eteric era mai exterior corpului fizic, cu atât avea mai mult posibilitatea să acţioneze asupra acestuia. Influenţa corpului eteric asupra corpului fizic era altădată atât de mare pentru că acesta din urmă era mult mai maleabil, mai plastic decât în prezent. La o epocă a evoluţiei omeneşti când corpul fizic avea numai un rudiment de schelet delicat articulat, puterea corpului eteric asupra corpului fizic era atât de mare, încât omul avea posibilitatea de a-şi alungi după voie un braţ, o mână, de a face să-i dispară un deget etc. Aşa ceva îi pare omului actual absurd. Ar fi cu totul fals să ne reprezentăm omul lemurian asemănător cu noi. Omul lemurian nu se deplasa ca omul actual, cu ajutorul membrelor. El era mai mult sau mai puţin o fiinţă aeriană. Toate organele omului actual nu erau decât schiţate, el le putea metamorfoza. În era atlanteană corpul omenesc era încă maleabil şi putea fi transformat din interior, după voinţă. Aceasta se datora, cum am spus, faptului că corpul eteric era încă parţial exterior corpului fizic şi fiinţele care nu lucrau corect asupra corpurilor lor au devenit cele pe care noi le numim maimuţe. Astfel s-au născut acele caricaturi ale omului actual. Ele coboară din noi şi nu noi din ele. Se pune problema de ce tocmai maimuţele sunt cele care s-au desprins, de ce unele au rămas la un nivel inferior, sub formă de fiinţe fără suflet - este vorba de suflet superior, nu de corp astral. Au apărut alte condiţii. Omul s-a adaptat la acestea, dar ele nu au putut face acest lucru. Corpul lor fizic s-a durificat, în timp ce omul a putut să-şi păstreze maleabilitatea şi plasticitatea corpului său.

La începutul evoluţiei terestre trebuie să ne reprezentăm omul cu un corp eteric subtil. El şi l-a metamorfozat tot mai mult. Un clarvăzător ar fi perceput atunci omul sub forma unei sfere. Schema de mai jos ilustrează arborele genealogic al evoluţiei.

Specia din care au ieşit mai târziu maimuţele actuale s-a desprins într-o perioadă relativ tardivă a erei atlanteene. Anumite mamifere superioare se separaseră într-o epocă mai îndepărtată, în timp ce anumite mamifere inferioare se separaseră chiar în primele timpuri ale acelei ere. Omul fizic avea pe atunci valoarea evolutivă a unui mamifer, dar mamiferele au rămas la acest stadiu, în timp ce omul şi-a urmat evoluţia sa. Într-o epocă şi mai îndepărtată, omul avea valoarea evolutivă a reptilelor. Corpul său era cu totul diferit de cel al unei reptile actuale; încrengătura reptilelor a apărut prin involuţie. Omul şi-a dezvoltat mădularele sale constitutive interioare, reptila a involuat. Ea este un frate rămas în urmă al omului. Înaintea reptilelor s-au desprins păsările şi într-o epocă şi mai îndepărtată omul se afla la stadiul evolutiv conservat în prezent de peşti. Atunci nu existau pe Pământ forme mai evoluate decât peştii. Într-o epocă extrem de îndepărtată omul era la stadiul de animal nevertebrat. Iar în epoca cea mai îndepărtată, s-au desprins şi s-au perpetuat până în zilele noastre finţele monocelulare numite de Haeckel monere, care reprezintă fraţii cei mai vechi ai omului. Dacă, plecând de la această serie evolutivă, facem arborele genealogic al omului, acesta coincide cu cel stabilit de Haeckel în scrierile sale:

Noi am putea prelua fără reţineri arborele lui Haeckel, cu singura diferenţă că pentru el mai întâi apar formele animale şi acestea evoluează după aceea, ridicându-se până la om, în timp ce noi considerăm lumea animală o ramificaţie a omului, ca oameni degeneraţi. Omul este efectiv primul născut al Pământului, el a evoluat în linie dreaptă, lăsând în urmă, în diferite etape, celelalte fiinţe, ca pe niste rebuturi.

Dacă avem în vedere momentul în care s-au desprins din trunchiul comun păsările şi reptilele, vedem că atunci existau forme omeneşti asemănătoare păsărilor şi reptilelor de mai târziu. Clarvăzătorul se întoarce la acest trecut îndepărtat, când entitatea spirituală a omului nu luase încă în posesie corpul său fizic. El percepe sufletul-grup al omului, care învăluie corpul în formă de pasăre. La acest stadiu au rămas acele entităţi spirituale care nu aveau nevoie să coboare în planul fizic. După ce au ajuns la acest stadiu al lumii fizice, ele au evoluat din nou, urcând spre spiritual. Este vorba de fiinte ale planului astral, ale lumii Sfântului Duh, care şi-au păstrat domeniul propriu, tot aşa cum omul ia în stăpânire Pământul fizic, ca domeniu al său. Aceste entităţi ni le reprezentăm sub formă de păsări, atunci când vor să se facă vizibile fizic pentru noi. Iată de ce autorul Evangheliei lui Ioan reprezintă Sfântul Duh printr-un porumbel care coboară în sufletul-conştienţei lui Iisus şi-l umple ca Sine spirituală. Acest simbol ne apare de o minunată profunzime când îl avem în vedere în legătură cu evoluţia omenirii.

Dorim să mai facem o legătură şi dintr-un alt punct de vedere între ceea ce este scris în Evmghelia lui Ioan şi evoluţia Pământului şi omenirii. Pentru aceasta trebuie să revenim, pe scurt, la o reprezentare provenind din şcoala rosicruciauă. La un anumit grad al dezvoltării, discipolului i se spune: Să observăm planta, în comparaţie cu omul. Planta îşi îndreaptă rădăcina sa în jos, spre centrul Pământului, sediul Eului său. Ea îşi orientează în mod cast organele sale de fecundare spre Soare, spre lumină. În lumina Soarelui, ea îşi deschide floarea; iar fructul său se coace. În ocultism, acest efect fecundant al luminii solare este numit atingerea cu lancea iubirii Soarelui: Ea face să irumpă floarea şi determină fecunditatea Pământului. Ceea ce îşi înfige planta în pământ, rădăcina, corespunde cu capul omului. Omul îşi îndreaptă capul spre Soare, spre lumină. Iar ceea ce planta îndreaptă spre lumină, organele de reproducere, omul îndreaptă pudic spre Pământ. Omul este imaginea inversată a plantei. Animalul se situează la mijloc, între cele două. Desenăm planta în poziţie verticală, orientată spre Pământ, omul, de asemenea, vertical, ridicându-se de la Pământ, animalul în poziţie orizontală. Se obţine astfel forma de cruce. Platon exprimă aceasta spunând [60]: „Sufletul lumii este crucificat pe străvechea cruce a lumii“. Crucea este un simbol cosmic în evoluţia lumii. Când ajungea să poată privi astfel evoluţia lumii, discipolul era străbătut de fiori adânci. În felul acesta, şi planta ne apare ca o fiinţă-frate venită dintr-un trecut imemorial. La origine, omul era şi el o fiinţă eterică de substanţă vegetală. El avea natura substanţială pe care o are astăzi planta. Dacă omul n-ar fi transformat substanţa vegetală în carne, el ar fi rămas cast şi pur ca planta; nu ar fi cunoscut dorinţa şi pasiunea. Dar această stare nu putea fi menţinută, deoarece el nu s-ar fi trezit la conştienţa de sine. Ar fi rămas în viaţa de vis în care se află planta şi în prezent. Omul trebuia să fie pătruns de dorinţe şi de pasiuni, trebuia să fie adus la existenţa trupească. Transformarea substanţei vegetale în substanţă carnală nu s-a efectuat în acelaşi timp pentru toate organele. Organele care sunt expresia instinctelor inferioare au fost ultimele care au fost implicate în această evoluţie carnală, trupească. Şi ele se găsesc în stare de involuţie. Organele de reproducere şi-au păstrat cel mai mult timp caracterul vegetal. Legendele şi miturlle ne vorbesc de hermafrodiţi, de fiinte lipsite de organe sexuale formate din carne şi din sânge, dar având organe de natură vegetală. Unii cred că frunza de smochin pe care o purtau primii oameni din Paradis era o manifestare a ruşinii. Nu, în această legendă s-a păstrat amintirea faptului că în locul organelor de reproducere carnale oamenii aveau organe de reproducere de natură vegetală. Acum să privim spre viitor. Organele corpului uman care în prezent sunt încă de natură inferioară, care au fost atrase cel mai târziu în domeniul carnal, vor fi primele care vor dispărea, se vor usca, se vor desprinde. Omul nu va rămâne la stadiul actual. Aşa cum a plecat de la castitatea vegetalului pentru a se adânci în seuzualitatea lumii dorinţelor, tot astfel el se va şi elibera din aceasta, urcând spre starea de castitate cu ajutorul unei substanţe purificate.

Anumite organe ale corpului omenesc sunt pe cale de degenerare, altele au ajuns la cel mai înalt stadiu al posibilitiiţilor evolutive, iar altele sunt încă la începutul evoluţiei lor. Din prima categorie fac parte organele de reproducere, în timp ce creierul face parte din cea de a doua categorie. Printre organele care se află încă în starea de structură germinativă se află inima, laringele şi tot ce are legătură cu formarea cuvântului. Din acestea se vor forma organe care vor înlocui funcţiile organelor de reproducere şi le vor depăşi cu mult. Ele vor deveni, în sensul cel mai profund, organe supuse voinţei. Când omul va face să se nască forme prin cuvânt, iar cuvântul va acţiona în mod creator, atunci el va reveni la acea castitate pe care a păstrat-o planta, dar va fi vorba de o castitate conştientă. Pentru investigatorul spiritual şi inima se află la începutul evoluţiei sale. Ea nu este acea pompă pe care a prezentat-o gândirea materialistă. Credinţa că inima este cauza circulaţiei sângelui este eronată. Oricât ar suna de oribil, realitatea este că activitatea inimii este consecinţa circulatiei sângelui. În viitor, când omul va ajunge la un stadiu evolutiv mai înalt, inima va fi şi ea supusă voinţei sale conştiente. Există deja o structurare în acest sens, şi anume striaţia transversală pe care o prezintă inima, ca toţi muşchii voluntari. Atunci omul va da naştere semenului său prin cuvânt, atunci substanţa omenească va fi castă si purificată. Ceea ce la un nivel inferior se îndreaptă spre Soare sub formă de corolă vegetală pentru a primi săgeata de iubire a razei solare, se va întoarce din nou spre Cosmos, corespunzător cu nivelul superior al omenirii viitoare, ca un caliciu care va fi fecundat dinspre lumea spirituală. Acesta este reprezentat de Sfântul Graal, caliciul luminos a cărui obţinere constituia idealul ce călăuzea pe cavalerul Evului Mediu.

Să ne referim la legătura care există între plantă şi Pământ. Planta nu are decât un corp fizic şi un corp eteric. Datorită acestui fapt ea are o stare de conştienţă comparabilă cu cea a omului în timpul somnului. În timp ce animalul are o conştienţă de grup, conştienţa plantei este concentrată în centrul Pământului. Plantele sunt legate de Pământ în aşa fel, încât ele trebuie să fie considerate ca elemente constitutive ale acestuia. Plantele izolate nu au corp astral, ele sunt incluse în corpul astral al Pământului. Corpul astral al Pământului este în interacţiune cu cel al Soarelui. În organismul superior al Pământului are loc un proces asemănător cu alternanta stărilor de conştientă din timpul somnului şi al veghei întâlnită la om. O consecintă a acestuia o constituie creşterea vegetală estivală; plantele germinează, cresc şi înfloresc, ridicându-se spre Soare. Iarna corpul astral solar se retrage în Pământ. Atunci corpul astral terestru nu depinde decât de el însuşi; el se retrage spre centrul Pământului; vegetaţia este în repaus. Clarvăzătorul poate observa exact relaţia dintre cele două corpuri astrale. Deoarece această retragere a corpului astral determinâ o stare de repaus a vegetaţiei şi a activităţilor vitale şi prin aceasta şi de întrerupere a conştienţei, a trebuit ca în cursul evoluţiei sale omul să fie dotat cu un corp astral individual, deoarece numai astfel el putea dobândi o stare de conştienţă continuă.

După ce ne-am ocupat de semnificaţia lui Hristos pentru evoluţia umană, să vedem care este semnificaţia acestui Spirit pentru evoluţia cosmică. Entităţile care au atins chiar de la începutul evoluţiei pământeşti acel nivel de perfecţiune pe care omul îl va atinge abia la sfârşitul evoluţiei îşi au sediul în Soare. Hristos face parte dintre aceste entităţi, în calitate de fortă cosmică. Aşadar, la începutul evoluţiei pământeşti actuale, corpul său astral era legat de corpul astral al Soarelui. El îşi avea sediul în Soare. O dată cu apariţia lui Hristos pe Pământ, a coborât şi corpul astral al acestei forţe cosmice a Spiritului-Hristos şi a rămas de atunci în legătură continuă cu corpul astral al Pământului. O dată cu apariţia lui Hristos pe Pământ, corpul astral al Pământului a primit de la cel al Soarelui o substanţă cu totul nouă. Cel care, pe vremea lui Hristos, ar fi observat Pamântul de pe o altă planetă, ar fi putut vedea acest aport de substanţă prin modificarea radiaţiei colorate a corpului astral. Prin legătura corpului său astral cu cel al Pământului, Spiritul solar Hristos a devenit în acelaşi timp Spirit al Pământului. Spiritul lui Hristos este în acelaşi timp Spirit solar şi Spirit al Pământului. Din momentul în care Hristos a păşit pe Pământ, El a rămas în legătură permanentâ cu acesta. A devenit Spiritul planetar al Pământului. Pământul este corpul Său, El îi dirijează evoluţia. Această legătură s-a realizat pe Golgota şi Misteriul de pe Golgota este simbolul a ceea ce s-a înfăptuit atunci pentru evoluţie.

Suprafaţa globului este împarţită între patru rase: albă, galbenă, roşie şi neagră. Dar atmosfera care învăluie Pământul din toate părţile este unitară. La aceasta face aluzie capitolul 19, versetul 23: „După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, ţesută de sus, în întregime“. Veşmintele lui Hristos sunt un simbol pentru suprafaţa pământească, cămaşa fără cusătură simbolizează atmosfera care nu este divizată, este indivizibilă şi învăluie Pământul din toate părţile. Trebuie să insistăm asupra faptului că acest simbol este, de asemenea, un fapt istoric. În virtutea acestui fapt trebuie înţeles cuvântul Maestrului: „Cel ce mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare“ (Ioan, 13, 18). Dacă Hristos este spiritul planetar, dacă Pământul este corpul Său, nu este oare justificat ca oamenii să spună că mănâncă trupul său, beau sângele Său şi îl calcă în picioare? Când acest spirit vorbeşte despre fructele Pământului nu poate spune: „Acesta este trupul Meu“, şi când indică sucul plantelor: „Acesta este sângele Meu“? (Ioan, 6, 56). Şi nu trec oare oamenii peste corpul acestui spirit planetar, călcându-l cu picioarele? El n-a spus-o într-un sens peiorativ, ci pentru a indica faptul că Pămâutul este adevăratul corp al lui Hristos. Acest pasaj al Evangheliei trebuie luat ad litteram. Amintirea acestui mare adevăr trebuie să fie păstrată vie pentru generaţiile viitoare, prin Misteriul Cinei. Numai cel care poate onora sensul profund al Cinei poate resimţi valoarea acestui puternic eveniment pentru întreaga evoluţie cosmică. El vede ţâşnind forţa lui Hristos în plantele pe care Pământul le face să se înalţe primăvara în direcţia luminii solare. Faptul că Hristos a devenit om nu este numai un eveniment omenesc, ci un Eveniment cosmic.