Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a VIII-a

Hamburg, 27 mai 1908

Am văzut că cea mai bună cale de a aprofunda Evanghelia după Ioan este aceea de a te apropia de ea din mai multe părţi în acelaşi timp. Ieri am putut privi dintr-o anumită latură una din cele mai mari taine ale Evangheliei după Ioan. Pentru a ajunge treptat la o deplină înţelegerea tocmai a misterului menţionat, să privim apariţia lui Christos ca atare în epoca noastră postatlanteeană. Am adunat cât se poate de multe date pentru a urmări evoluţia omului şi principiul lui Christos în ea. Să înţelegem motivul pentru care Christos s-a făcut om la un moment precis al evoluţiei şi a umblat pe Pământ. Va trebui să aprofundăm anumite cunoştinţe dobândite în cursul conferinţelor precedente, şi anume cele legate de evoluţia omenirii în epoca postatlanteeană.

Am spus de multe ori că străbunii noştri, într-un timp foarte îndepărtat, au locuit departe în vest, pe un teritoriu care astăzi este acoperit de Oceanul Atlantic. Alaltăieri am putut arăta şi care fusese aspectul lor fizic. Am văzut că numai lent corpul lor a atins densitatea actuală şi că numai în ultima parte a acestei perioade atlanteene a început omul să aibă forma sa de astăzi. Şi în această ultimă treime a epocii atlanteene el era încă profund diferit de cel de azi, chiar dacă pentru simțurile exterioare nu se deosebea mult.

Ne putem face o idee despre progresul atins comparând omul actual cu una din rasele animalelor superioare. Ne-a devenit clar prin ce se deosebeşte în mod esenţial omul de un animal din ziua de azi, oricât de sus s-ar afla acesta. Orice animal care trăieşte în lumea fizică are corp fizic, corp eteric sau corp al vieţii şi corp astral; iar toate acestea la un loc reprezintă constituţia sa în lumea fizică. Să nu credeţi însă că în această lume n-ar exista decât fizicul. Te-ai înşela dacă ai căuta etericul sau astralul numai în lumea suprasenzorială. Evident, în lumea fizică simţurile fizice nu ne transmit decât impresii fizice, dar aceasta nu este un argument pentru a crede că numai acestea există în lume. Aici, jos, animalul are în afară de corpul său fizic o natură eterică şi o natură astrală, pe care clarvăzătorul le percepe. Dacă vrea să atingă Eul propriu-zis al animalului, omul nu poate să se oprească la lumea fizică. Trebuie să se ridice în lumea astrală. Aeolo se află sufletul-grup, sau Eul-grup animal, iar omul diferă de animale prin aceea că Eul său se află şi el aici, jos, în lumea fizică. Omul are deci patru naturi ale sale în această lume, deşi Eul, corpul eteric şi corpul astral nu pot fi percepute decât de un clarvăzător.

Acum, această deosebire dintre om şi animal îi apare clarvăzătorului şi într-un alt mod, să zicem. Presupuneţi, de pildă, că un clarvăzător observă un cal şi un om. El vede cum capul calului, prelungit până la bot, este aureolat cu o formaţiune eterică, şi spune: Capul eteric al calului depăşeşte capul fizie şi are o puternică organizare. La cal, cele două nu se suprapun. La omui zilelor noastre, dimpotrivă, clarvăzătorul constată cum capul fizic şi capul eteric se suprapun aproape total, au aceeaşi formă şi aceleaşi dimensiuni. Elefantul face o impresie foarte curioasă, fiindcă el are un corp eteric deosebit de mare, astfel încât, privit clarvăzător, el devine un animal cu totul şi cu totul grotesc. La omul de astăzi însă capul fizic şi capul eteric sunt, ca formă şi mărime, oarecum egale. Nu totdeauna a fost aşa, ci abia în ultima treime a epocii atlanteene. La vechiul atlant capul eteric depăşea cu mult capul fizic. Ele se întrepătrund apoi tot mai mult, ca să spunem aşa, pentru ca în final să se suprapună. Există în creier – în apropierea ochilor – un punct care se suprapune astăzi cu alt punct foarte precis al capului eteric; în vechime, aceste puncte erau separate. La atlant, punctul eteric era în afara creierului. Aceste două puncte importante s-au apropiat treptat şi, abia atunci când au coincis, fiinţa umană a învăţat să spună „Eu”; atunci a apărut ceea ce am numit ieri sufletul conştienţei. Capul a trecut atunci printr-o transformare importantă. Căci acest cap omenesc arăta la vechiul atlant cu totul altfel decât la omul actual. Pentru a înţelege cum a devenit posibilă evoluţia de azi, trebuie să studiem care erau condiţiile fizice în vechea Atlantidă.

Acolo nu ai fi putut găsi, mai ales în regiunile din nord, la vestul actualei Scandinavii, această diferenţă pe care o observăm astăzi între ploaie, negură, aer şi lumina Soarelui. Aceste ţări erau învăluite continuu în ceaţă. Oamenii care locuiau atunci în Irlanda actuală şi regiunile care se prelungese în vest, nu au cunoscut niciodată distincţia pe care o facem noi astăzi între ploaie şi timp frumos. Ei erau tot timpul adânciţi în ceață şi abia odată cu potopul atlanteean masele de ceaţă au început să se condenseze, să coboare pe Pământ sub formă de apă. În felul acesta aerul s-a purificat. Odinioară ai fi putut să străbaţi întreaga Atlantidă, dar nu ai fi găsit această minune a naturii: curcubeul. Faptul a fost posibil abia după potop, într-o atmosferă în care ploaia şi lumina Soarelui sunt distincte. Şi când ştiinţa spiritului ne învaţă aceste lucruri, dacă te gândeşti la legende, la povestirile care descriu potopul, îndeosebi la tradiţiile creştine care ni-l arată pe Noe ieşind din arcă, după potop, şi contemplând curcubeul, îţi poţi face o idee despre profunda exactitate a acestor documente religioase. Este adevărat că abia după potopul atlanteean oamenii au putut vedea pentru prima dată curcubeul. – Acestea sunt experienţe pe care

ocultistul le poate face când descoperă treptat, prin fragmente, cum aceste tradiţii trebuie să fie luate riguros literal cu condiţia, desigur, să înveți să cunoşti aceste litere.

Către sfârşitul epocii atlanteene vezi că o anumită regiune vecină cu Irlanda actuală oferă condiţii exterioare şi interioare mai favorabile dezvoltării omului. Această parte a Pământului este astăzi acoperită de ape. Acolo s-a format, în sânul omenirii atlanteene, poporul cel mai dotat, cel mai pregătit să dezvolte libera conştienţă umană. Și conducătorul acestor popoare, pe care de obicei literatura teosofică le numeşte „semiţii originari”, era un mare iniţiat. El a reunit în jurul lui un număr relativ mic de oameni evoluaţi ai acestei populaţii atlanteene foarte avansată spiritual şi a emigrat cu ei în Orient, a traversat Europa pentru a ajunge în regiunile Tibetului actual.

Către sfârşitul epocii atlanteene, partea occidentală a Atlantidei a dispărut treptat, acoperită de ape. În acest timp Europa apărea în conformaţia sa actuală; în Asia, marile întinderi ale Siberiei erau încă în apă, dar sudul Asiei, deşi sub un aspect cu totul diferit, exista deja. Marea masă a populaţiei, mai puţin evoluată, se ataşa parţial de nucleul care se îndrepta din vest spre est şi îl urma mai mult sau mai puţin. O mare parte a populaţiei vechii Europe este dată de aceste valuri de popoare atlanteene care s-au stabilit pe solul ei şi l-au populat. În aceste curente s-au amestecat populaţii care făcuseră deja această migraţie, altele care veneau din regiuni diferite ale Atlantidei sau chiar din vechea Lemurie. Astfe1 mase întregi de oameni, foarte diferite prin dotarea şi calităţile lor spirituale, s-au stabilit în Europa şi Asia. Micul grup care fusese condus de acea mare individualitate spirituală s-a stabilit în Asia, pentru a cultiva acolo cea mai înaltă treaptă de spiritualitate posibilă atunci. Din acest centru de cultură au pornit curenţi care s-au împrăştiat în cele mai diverse regiuni ale Pământului şi la cele mai diferite popoare.

Primul dintre aceste curente a coborât către India, unde a apărut, sub impulsul înaltei individualităţi de care am vorbit, prima civilizaţie, pe care noi o numim străvechea cultură indiană. Această civilizaţie hindusă este cu mult anterioară celei a Vedelor, despre care vorbesc tradiţiile. O putem numi cultura anticilor sfinţi Rishi, a acelor mari învăţători care într-o epocă foarte îndepărtată a omenirii au dat prima cultură postatlanteeană.

Să ne transpunem în sufletul acelui prim curent cultural al epocii postatlanteene. El a fost în realitate prima civilizaţie propriu-zis religioasă a omenirii. Cele care o precedaseră pe Atlantida nu pot fi numite religioase în adevăratul sens al cuvântului. „Religia” este, în fond, o particularitate a epocii postatlanteene. De ce? E destul să te întrebi cum trăiau atlanţii. Într-o stare de vagă clarvedere, datorită faptului că partea eterică a capului lor era încă în afara părţii fizice. În timpul nopţii, când omul se desprindea de corpul său fizic, el putea percepe această lume spirituală în care se afla; în timpul zilei, când se cufunda în corpul său fizic, el percepea lucrurile fizice din jurul său. Care era condiţia omului spre mijlocul sau chiar prima treime a epocii atlanteene? Când se trezea, corpul său astral pătrundea corpul fizic şi eteric, dar obiectele care îi apăreau nu aveau încă contururile atât de clar şi precis delimitate cum le au pentru noi. Vă puteţi face o idee despre ce vedeau ei la acea epocă dacă vă gândiţi la un oraş învăluit în ceaţă şi ale cărui felinare, seara, sunt aburite de o aură ceţoasă de raze colorate. Dar distincţia între conştienţa de zi şi inconştienţa de noapte nu era încă atât de precisă ca acum. Desigur, noaptea corpul astral se strecura în afara corpurilor fizic şi eteric, dar cum corpul eteric rămânea parţial unit cu corpul astral, el păstra reflexe ale lumii spirituale; este ceea ce îi dădea omului un fel de vagă clarvedere, de percepţie confuză a tuturor ființelor şi proceselor spirituale care îl învăluiau.

Când astăzi, în mediile ştiinţifice, se vorbeştc despre vechile legende, de mitologiile germanice şi nordice, erudiţii vă spun de la masa verde că această poezie este născută din imaginaţia poporului! Ei spun că Wotan, Thor şi toți zeii legendelor nu sunt decât personificări ale forţelor naturii etc. Şi există teorii întregi cu privire la această imaginaţie creatoare a popoarelor primitive. La auzul lor te întrebi dacă cei care emit aceste teorii nu sunt născuţi într-o retortă precum homunculusul din Faustul lui Goethe şi nu au văzut niciodată oameni reali. Căci cine cunoaşte cu adevărat poporul nu mai este tentat să vorbească despre o atât de fecundă imaginaţie creatoare. Legendele zeilor nu sunt altceva decât vestigiile faptelor reale pe care oamenii le-au văzut odinioară prin clarvedere. A existat un Wotan! Omul trăia noaptea printre zei în lumea spirituală; îi cunoaştea pe Wotan şi Thor tot aşa de bine cum cunoaşte aici jos pe aproapele său făcut din carne şi sânge. Fondul mitologiilor şi al legendelor, îndeosebi cele germanice, este tocmai ceea ce naturi primitive au continuat să vadă mult timp încă în această stare de clarvedere vagă.

Masele care emigrează din est către vest, şi care au locuit în regiunile numite mai târziu Germania, aveau toate o anumită treaptă de clarvedere, variind după individ, astfel încât, cel puţin în anumite perioade, ei mai puteau percepe lumea spirituală. În timp ce cel mai mare dintre inițiaţi emigrase în Tibet şi dirija de acolo prima colonie culturală apărută în Indii, în Europa au rămas iniţiaţi care cultivau viaţa spirituală cu ajutorul Misteriilor. La aceste popoare Misteriile erau, de pildă, cele druidice, despre care omenirea de astăzi nu mai ştie nimic, căci şi puţinul pe care găseşte să-l spună nu este decât un talmeş-balmeş, o harababură de ipoteze. Dar ce este important de notat este faptul că atunci când se vorbea despre lumile superioare existau totdeauna câţiva oameni care ştiau despre lumile spirituale. Este ceea ce se întâmpla şi la druizi, la popoarele Rusiei Occidentale şi la scandinavi, unde

se celebrau Misteriile troţilor. Dacă vorbeau despre Wotan sau despre raportul dintre Baldur şi Hodur, pentru aceşti câţiva nu era ceva complet necunoscut. Mulţi vieţuiseră ei înşişi în stări de conştienţă deosebită astfel de evenimente, iar cei care nu le vietuiseră le auziseră de la vecinul lor demn de crezare.

În Europa, peste tot, persista încă amintirea vie a ceea ce fusese soarta comună pe Atlantida. Ce se petrecea în realitate? Un fel de comuniune cu totul naturală a oamenilor cu lumea spirituală şi cu ceea ce se numeşte astăzi cerul. Omul intra permanent în lumea spirituală şi trăia în ea. El nu simţea deci pe atunci nevoia unei religii care să îi atragă atenţia asupra spiritului şi a realităţii sale. Religia înseamnă legătură, ceea ce releagă lumea fizică de lumea spirituală. Nu era deloc nevoie să relegi omul acelor timpuri de o lume pe care el o cunoaştea din experienţă directă. Aşa cum dumneavoastră nu aveţi nevoie de nimeni care să vă facă să credeți în florile de câmp, în animalele pădurii, pentru că le vedeți, atlantul credea în zei şi spirite nu printr-o învățătură religioasă ci pentru că îi vieţuia.

Odată cu înaintarea omenirii, omul a atins conştiența clară de zi. El a plătit această achiziţie cu pierderea clarvederii sale. Ea îi va fi redată în viitor alături de conştienţa clară de zi, actuală. La străbunii noştri europeni legendele şi povestirile mitologice sunt în mare parte născute din imagini-amintire ale timpurilor vechi. Și prin ce se deosebeau de ceilalţi fiinţele cele mai avansate dintre ei? Oricât de bizar ar părea, cei pe care conducătorul i-a dus până în Tibet, cei care erau cei mai evoluați spiritual deja pierduseră conştienţa veche clarvăzătoare, de vis. În ce constă în fond trecerea de la a patra rasă la a cincea? În faptul că ea a dobândit vederea de zi, în deterimentul vechii clarvederi. Acest mare inițiat şi conducător şi-a luat cu sine unicul său grup tocmai pentru a nu fi obligat să trăiască printre cei care erau încă la stadiul vechiului popor atlanteean. Şi, chiar printre cei din acest grup, doar unii care s-au antrenat special, care au urmat drumul unei instruiri oculte, au putut fi conduşi în lumile superioare.

Oamenii acelei epoci au păstrat ceva din vechea lor convieţuire cu lumea spiritual-divină: dorul după aceasta! Chiar dacă se închisese poarta spre lumea spirituală, dorul după această lume rămăsese. Iată cam ce resimţea un om din acea epocă. Mitologiile, legendele îi spuneau: A fost un timp în care străbunii noştri priveau în lumea spirituală, în care ei trăiau împreună cu spiritele şi zeii, în care erau adânciți cu totul în realitatea spirituală mai profundă. O, dacă am putea să intrăm şi noi acolo! Aşa îşi spuneau ei. Acest dor stă la obârşia anticului mod de iniţiere hindusă. Ea s-a născut din dorul după o stare pierdută; ea constă în a părăsi pentru un anumit timp conştiența clară de zi, nou dobândită, pentru a se readânci în starea de altădată. Această metodă este cea a disciplinei yoga, cea de iniţiere antică a Indiei. Ea constă în a restabili artificial legătura care se pierduse pe cale naturală. Reprezentaţi-vă pe unul dintre aceşti atlanţi, al cărui cap eteric încă depăşea cu mult capul fizic. Când corpul astral părăsea corpul fizic şi eteric, o mare parte a corpului eteric rămânea încă unită cu corpul astral şi ceea ce vieţuia corpul astral se putea imprima în corpul eteric. Prin aceasta puteau fi conştientizate trăirile sale. Către sfârşitul Atlantidei, când partea eterică a capului s-a retras total în corpul fizic, noaptea, corpul astral ieşea cu totul din corpul eteric. În vechea iniţiere trebuia încercat să se desprindă artificial corpul eteric, adică se cufunda neofitul într-un fel de somn letargic, un somn asemănător morţii, care dura trei zile şi jumătate. În acest timp, corpul eteric se înălţa deasupra corpului fizic; legăturile se relaxau şi marile viziuni ale corpului astral se imprimau în corpul eteric. Când corpul eteric era readus în corpul fizic, omul îşi amintea ceea ce vieţuise în lumile spirituale.

Aceasta este vechea metodă de iniţiere, iniţierea yoga, prin care el se ridica, să zicem aşa, din lumea pământească, în care fusese strămutat, pentru a se întoarce în lumea spirituală. Această iniţiere a dat întregii culturi umane care a ieşit din ea un caracter din care încă mai găsim o reflectare în civilizaţia hindusă târzie. Am putea să o caracterizăm astfel: adevărul, realitatea, existenţa nu se află decât în lumea spirituală, în care pătrunzi smulgându-te din lumea fizic-senzorială. Pe Pământ omul trăieşte în mijlocul regnurilor lumii fizice: regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal. Dar ele nu sunt adevărul, ele nu sunt decât aparenţă; omul a pierdut contactul cu adevărul primitiv şi trăieşte acum în lumea aparenței; a iluziei, a mayei. Astfel, pentru vechiul suflet hindus lumea fizică nu este decât maya. În această stare sufletească trebuie să încerci să pătrunzi prin sentiment, nu prin teorii abstracte. Pentru vechiul hindus, a nu atribui nicio valoare mayei era un semn de sfinţenie. Și această lume fizică este într-adevăr pentru el o iluzie; el nu găseşte realitatea decât când iese din această lume prin yoga, pentru a se readânci în lumea în care trăiseră şi străbunii săi în timpurile atlanteene.

Sensul întregii evoluţii care urmează este ca omul să se obişnuiască cu Pământul care îi este destinat şi să îi aprecieze valoarea. A doua epocă de civilizaţie, anterioară timpurilor istorice, face un pas mai departe în această direcţie; o numim civilizalia Persiei antice, din cauza poponalui care a ocupat mai târziu acelaşi teritoriu; şi aici avem în vedere nu cultura persană târzie ci o cultură preistorică.

Prin caracterul său, prin conţinutul sentimentelor sale, ea diferă deja în mod esenţial de prima. Devenea tot mai greu să desprinzi din corpul fizic corpul eteric; era totuşi încă posibil parţial, şi, într-un fel, a rămas aşa până la Christos. În timpul acestei antice culturi persane omul începe să preţuiaseă maya sau iluzia, să o considere ca ceva valoros. Indianul se simţea bine când putea fugi de iluzie; pentru persan, ea devenise un câmp de muncă. Este adevărat că încă vede în ea un duşman, dar acest duşman trebuie să fie învins. De aici apare mai târziu lupta dintre Ormuzd şi Ahriman, luptă care îi învaţă pe oameni să se unească cu zeii buni pentru a lupta împotriva puterilor zeilor răi, ascunse în materie. Vechiul persan încă nu a ajuns să iubească realitatea fizică, dar el nu mai fuge de ea ca vechiul hindus; el o lucrează, vede aici locul eforturilor sale, arena unde are ceva de învins. Această a doua epocă de civilizaţie a făcut deci un pas înainte în cucerirea lumii fizice.

Vine apoi cea de a treia treaptă de civilizaţie; ne apropiem treptat de epocile istorice. În ştiinţa ocultă o numim civilizalia caldeo-babiloniană-asiro-egiptearră. Toate aceste civilizații au fost fondate prin colonii, având în fruntea lor mari conducători. Prima colonie a întemeiat civilizaţia Indiei antice, a doua pe cea a Persiei antice, a treia a mers mai departe către vest şi a fondat civilizația caldeo-babiloniană-asiro-egipteană. Cucerirea lumii fizice face atunci un pas important. Vechiului persan această lume fizică îi apărea drept o masă nesupusă ce trebuia transformată, dacă voia să acţioneze în ea cu ceea ce gândeau spiritele bune ale adevăratei realităţi spirituale. Dar acum omul s-a familiarizat cu această realitate fizică. Luaţi vechea astronomie caldeeană, care este una din manifestările cele mai ciudate, cele mai măreţe ale spiritului uman după Atlantida. Sunt studiate orbitele astrelor, sunt cercetate legile cerului. Când contempla cerul, hindusul îşi spunea: Oricare ar fi mersul stelelor şi oricare ar fi legile care acţionează acolo, nu merită truda să le cercetezi! Pentru omul culturii egiptene însă era chiar de foarte mare importanţă înţelegerea acestor legi. Era un interes deosebit pentru studiul condiţiilor pământeşti şi se fondează o geometrie. Se explorează maya şi ia naştere ştiința exterioară. Omul cercetează gândurile zeilor şi se simte obligat să lege activitatea sa personală de o mână divină, a cărei urmă o găseşte gravată în materie. Veți avea o cu totul altă idee despre noţiunea de stat, dacă veți studia profund condiţiile vieţii sociale din timpurile caldeo-egiptene, fiindcă cei care conduceau statul cunoşteau şi legile care conduc mersul stelelor şi după care se mişcă corpurile cereşti. Ei studiaseră mişcările astrelor şi ştiau că trebuie să existe o armonie între ceea ce se petrece în cer şi ceea ce se petrece pe Pământ. După evenimentele cerului, ei prescriau ceea ce urma să se întâmple în cursul timpurilor pe Pământ. Chiar la începutul epocii romane – a patra epocă după Atlantida – exista încă conştienţa unui raport între evenimentele pământeşti şi cele ale cerului.

În vechile Misterii, la începutul unei epoci era prevăzut tot ce urma să aibă loc pentru mult timp. Şi, de pildă, în zorii istoriei romane, în înţelepciunea Misteriilor s-a ştiut: urma să vină un timp care va fi marcat prin cele mai diverse destine care se atribuiau ţinutului Albalonga. Pentru cine ştie să citească, aici este spus clar, prin această expresie de adânc simbolism, că înțelepciunea preoţească a punctat, ca să spunem aşa, de mai înainte civilizaţia vechii Rome. „Albalonga”. Este lungul veşmânt sacerdotal. Astfel, în aceste vechi ţări, evenimentele istorice ce urmau să aibă loc erau, pentru a folosi o expresie tehnică, „punctate”. S-a ştiut că există un şir de şapte epoci şi, după acest număr şapte, s-a împărţit viitorul, conturându-se un plan al istoriei. Va fi uşor de arătat că în cei şapte regi ai Romei care sunt înscrişi de la începutul epocii romane în „Cărţile sibiline” sunt încriptate tablouri istorice profetice. Dar în acel timp oamenii ştiau şi că ceea ce vedeau înscris în astre era ceea ce ei urmau să şi trăiască. – Şi, la mari evenimente, urmau să consulte cărţile sacre; de aici vine respectul lor pentru „Cărţile sibiline” şi misterul cu care acestea erau învăluite.

Astfel, omul epocii a treia a făcut să intre spiritul în materie; el a impregnat cu spirit lumea exterioară. Găseşti, în acest sens, în această epocă a celui de al treilea curent de civilizaţie, cel al culturii-caldeo-babiloniană-asiro-egipteană, nenumărate mărturii istorice.

Şi pentru a înţelege bine timpul nostru trebuie să ştii ce relații importante există între epoca noastră şi această civilizaţie. Aş vrea să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi cât de strâns se leagă lucrurile între ele pentru cel ce ştie să le primească în profunzime. Niciodată o civilizație omenească nu a fost încă atât de egoistă, atât de lipsită de ideal ca cea de azi, şi ea va deveni şi mai mult în timpurile viitoare; egoismul, utilitarismul îşi ating apogeul; căci astăzi spiritul este în întregime înghiţit de viaţa materială. Omenirea a trebuit să cheltuiască o forţă considerabilă pentru a ajunge la marile invenţii, la marile descoperiri ale timpurilor moderne, îndeosebi la cele din secolul al XIX-lea. Ce energie spirituală există în spatele invenţiei telegrafului, telefonului, căilor ferate etc! Câte forţe spirituale folosite, cristalizate, pentru a asigura relaţiile comerciale de pe Pământ, pentru ca, de pildă, o sumă de bani înscrisă aici să fie plătită la vederea unei hârtii tipărite, a unui cec la Tokyo!? Şi te întrebi atunci: Această forță spirituală slujeşte ea la progresul spiritual? Dacă pui astfel problema, trebuie să recunoşti: Voi construiţi căi ferate dar ele nu folosesc decât la a transporta ceea ce va sluji în final la a hrăni, iar când călătoriţi voi înşivă, o faceţi tot în legătură cu necesităţile voastre; cel mai adesea te vezi în raport cu nevoi analoage. Ce importanţă are pentru ştiinţa spiritului faptul că grâul se sfărâmă între pietre sau că ajunge să vină de departe, cu trenul sau vaporul? Forţa spirituală este astăzi imensă, dar ea este în slujba ţelurilor esenţialmente personale. Care să fie sensul a ceea ce oamenii îşi mijlocesc în felul acesta? Probabil nu astroposofia, adevărurile spirituale! Telegraful, vaporul cu aburi nu interesează decât prin cantitatea de bumbac ce poate fi transportată din America în Europa, sau pentru alte necesităţi personale de acest gen: oamenii au coborât în adâncurile cele mai mari ale necesităţii personale, ale personalităţii celei mai materialiste. Dar acest principiu utilitarist egoist era necesar să apară o dată pentru că în cursul întregii evoluții omul se va înălţa cu atât mai sus cu cât a coborât mai jos. Dar ce anume s-a întâmplat încât omul să pună atâta preț pe personalitatea sa, prin ce se simte el atât de mult personalitate individuală şi prin ce a fost pregătit faptul că omul se simte atât de refractar faţă de lumea spirituală în existenţa sa dintre naştere şi moarte?

Esenţialul în acest sens a fost pregătit de cea de a treia epocă după Atlantida. Pe atunci omul voia să păstreze forma corpului său fizic chiar şi după moarte, prin mumie. Îmbălsămând corpul, s-a voit cu orice preţ să i se menţină forma. Ataşamentul faţă de persoana individuală s-a imprimat atât de puternic încât la reîntrupare apare ca sentiment al personalităţii. Este un rezultat al practicilor de îmbălsămare din epoca egipteană. În evoluţia umană totul se leagă, este în legătură. Tocmai pentru că egiptenii îmbălsămau morţii, oamenii epocii a cincea au o conştienţă atât de personală de ei înşişi. Evoluția ascunde taine adânci!

Vedeți astfel cum oamenii coboară tot mai adânc în maya şi pătrund materia cu tot ceea ce îşi doresc. În epoca a patra după Atlantida, epoca greco-latină, omul proiectează fiinţa sa interioară în lumea exterioară. În Grecia, vedeți cum omul se obiectivează pe sine în materie, în forme. El dă zeilor propria sa formă umană. În dramele lui Eschil regăseşti încă ecoul acestei voinţe a omului de a-şi pune în valoare în artă propria sa individualitate. El păşeşte chiar în planul fizic şi creează o imagine a sa. Şi în civilizaţia romană, prin instituţiile civice, omul creează o imagine a sa. Ar fi dovada celui mai cras diletantism să transpui instituţiile juridice de astăzi dincolo de epoca romană. Ceea ce întâlneşti anterior este, conform noţiunii, cu totul altceva decât „ius”, dreptul. Căci noţiunea despre fiinţa umană ca o personalitate exterioară, noţiunea juridică despre om nu exista înainte. În vechea Grecie exista „polisul”, micul oraş-stat, şi omul se simţea un membru al acestuia. Acum ne este greu să retrăim această stare de conştienţă a grecilor. În cultura romană lumea fizică este atât de prezentă încât personalitatea omenească individuală apare şi juridic ca subiect de drept, ca cetăţean roman. Astfel totul avansează în trepte şi vom vedea şi cum personalitatea se accentuează şi creşte tot mai mult prin această lume fizică. Omul se adânceşte tot mai mult în materie.

Civilizaţia noastră actuală este prima care a urmat culturii greco-latine; ea este deci a cincea epocă după Atlantida. Vor urma alte două epoci, a şasea şi a şaptea. Epoca greco-latină ocupă mijlocul acestui şir şi în această epocă de mijloc şi-a făcut Christos Iisus apariţia pe Pământ. Cum toate lucrurile din această lume sunt pregătite, epoca a treia a pregătit ceea ce trebuia să fie cel mai mare eveniment pământesc, evenimentul care a survenit atunci când oamenii îşi dezvoltaseră atât de mult personalitatea încât s-au pus pe ei înşişi în prim-plan, modelând zeii după asemănarea lor. În epoca greacă, omul creează în arta sa o lume zeiască, proiectându-şi propria sa imagine. El repetă acest lucru când creează formele statului. Astfel, el a coborât până la înțelegerea materiei, până la cununia dintre maya şi spirit. Este punctul în care omul a ajuns până la înţelegerea personalităţii. Tot atunci a putut înţelege şi că Dumnezeu a coborât într-o persoană umană. În mijlocul acestei evoluţii postatlanteene, Dumnezeu însuşi îi apare sub forma unui om. Când vezi cum artistul a creat în operele de artă greceşti o imagine a sa, poţi spune că vezi aievea ce s-a petrecut atunci. Şi când treci de la civilizaţia greacă la cea a romanilor, nu este în realitate ca şi cum zeităţile înseşi ar fi coborât de pe soclul lor şi circulă acum în togele romane? Le vezi cu adevărat!

Aşa s-a dezvoltat omul din timpul în care se simţea un mădular al divinităţii până la a se simţi pe sine ca personalitate. El concepe însăşi divinitatea ca pe o persoană care a coborât printre oameni într-un corp de carne.

Iată ce trebuie să ne facă să înţelegem pentru ce a coborât Christos Iisus tocmai în acel moment al evoluţiei. Vom vedea, data viitoare, cum s-a derulat acest Misteriu anunţat profetic în timpurile care l-au precedat, acţionând asupra timpurilor ce vin.