Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a XI-a

Hamburg, 30 mai 1908

Spre a ne putea face o idee mai profundă despre ceea ce înţelege Evanghelia după Ioan prin expresia „Tatăl şi mama lui Iisus” şi pentru ca prin aceasta să pătrundem creştinismul în esenţa sa, să reunim materialele care ne vor ajuta să descoperim sensul spiritual al naturii de „tată” şi „mamă”. Fiindcă aici nu este vorba de interpretări alegorice şi simbolice ci de realități.

Mai întâi trebuie să înţelegem ce înseamnă faptul de a te uni cu lumile superioare, de a te deschide lumilor spirituale. Trebuie abordată aici însăşi esenţa iniţierii, îndeosebi din perspectiva Evangheliei după Ioan. Ce este un iniţiat?

În toate epocile care au urmat Atlantidei, un inițiat a fost omul în stare să se ridice deasupra lumii fizice, senzoriale, şi să aibă experienţe proprii în lumile spirituale. Această fiinţă vieţuieşte aşadar lumea spirituală aşa cum omul vieţuieşte lumea fizică cu ajutorul organelor sale de simţ exterioare, a ochilor săi, a urechilor sale etc. Un astfel de iniţiat este deci un martor pentru lumile spirituale şi realitatea lor. Aceasta pe de o parte. Dar mai este ceva capital, pe care orice iniţiat îl dobândeşte în timpul iniţierii. Este facultatea de a se ridica deasupra sentimentelor şi senzaţiilor care în lumea fizică sunt nu numai justificate, ci şi indispensabile, dar care nu se pot regăsi în acelaşi mod în lumea spirituală. Trebuie să înţelegem bine lucrul acesta şi să nu credem că iniţiatul, când în afară de lumea fizică percepe şi lumea spirituală, ar trebui să se dezobişnuiască de toate celelalte sentimente şi senzații omeneşti, care aici în lumea fizică sunt la locul lor, şi să le schimbe cu alte sentimente de natură cu totul diferită. Nu este aşa. Inițiatul nu schimbă sentimentele unele cu altele; el adaugă celor de aici pe cele privitoare la lumile superioare. Dacă, pe de o parte, omul trebuie să-şi spiritualizeze sentimentele, pe de altă parte este tot atât de necesar ca el, cu o forţă crescută, să păstreze sentimentele care îl fac în stare să acționeze în lumea fizică. Tocmai în acest sens trebuie înţeleasă expresia „apatrid”, fără patrie (heimatlos), care îl caracterizează. Nu în sensul că patria sau familia sa ar trebui să îi devină străine atât timp cât trăieşti în lumea fizică. Cuvântul vrea să spună cel mult că, prin dobândirea sentimentelor corespunzătoare în lumea spirituală, sentimentele pentru lumea fizică devin mai delicate, mai frumoase. Ce este un apatrid? Fără acest atribut nimeni nu poate dobândi, în adevăratul sens al cuvântului, iniţierea. Un apatrid este cel care nu creează în lumea spirituală afinităţi aparte, asemănătoare celor care ne leagă în lumea fizică de anumite locuri, de anumite condiţii. În lumea fizică aparții totdeauna unui anumit popor, unei anumite familii, depinzi de o comunitate statală sau alta; aşa este. Avem nevoie de acestea pe Pământ. Dar, dacă ai vrea să introduci aceste sentimente în lumea spirituală, ar însemna să aduci cu tine acolo o zestre foarte rea. Acolo nu trebuie să dezvolţi niciun fel de simpatie personală, oricare ar fi ea, ci să laşi să acționeze asupra ta, obiectiv, tot ceea ce întâlneşti acolo, după valoarea proprie a fiecărui lucru. S-ar mai putea spune, dacă toată lumea ar putea înțelege asta, că iniţiatul trebuie să devină, în sensul deplin al cuvântului, un om obiectiv.

În cursul evoluţiei sale pământeşti, omenirea a ieşit dintr-o stare primitivă, cea a vechii clarvederi nebuloase, în care între oameni nu existau deosebiri de patrii. Noi am urmat această coborâre din sferele spirituale în lumea fizică. În sferele spirituale originare, de unde a provenit, omenirea nu a cunoscut patriotismul şi niciun alt sentiment de acest gen. Punând piciorul pe Pământ, oamenii au populat unii o regiune, alţii alta; aceste diverse grupuri de oameni au primit amprenta locurilor pe care le ocupau. Omul negru a devenit negru nu numai din motive interioare, ci şi pentru că s-a adaptat regiunii pe care o ocupă. Şi tot aşa este şi pentru omul alb şi pentru celelalte rase de diferite culori; diferenţele de mai mică importanţă dintre popoare provin din influenţele pe care mediul le are asupra omului. De acest lucru este legată, să zicem aşa, şi specializarea iubirii pe Pământ. Prin faptul că oamenii au devenit neasemănători, iubirea s-a dezvoltat mai întâi în sânul unor comunităţi mici. Abia treptat, începând cu comunităţile mici oamenii se pot ridica la o colectivitate mare a iubirii, aşa cum se va întâmpla concret prin înrădăcinarea Sinei spirituale. Iniţiatul trebuie oarecum să anticipeze ţelul pe care îl urmăreşte şi restul omenirii, şi anume acela de a realiza o pace, o armonie şi fraternitate generală între oameni, care să depăşească toate barierele. Pentru a dezvolta această fraternitate generală, iniţiatul trebuie să dezvolte întotdeauna anticipat, prin starea lui de apatrid, germenii acestei mari iubiri frăţeşti. Este ceea ce se simboliza în Antichitate prin peregrinările pe care le făcea un iniţiat, de pildă. Pitagora. De ce se spunea asta? Pentru ca iniţiatul, prin toate senţimentele pe care le dezvolta în cadrul comunităţii mici, să devină obiectiv faţă de orice lucru.

Or, misiunea creştinismului este de a aduce omenirii întregi impulsul spre această fraternitate, ceea ce a fost întotdeauna bunul unui iniţiat. Să ne oprim asupra a ceea ce este ideea cea mai profundă a creştinismului, şi anume aceea că Christos este însuşi Spiritul Pământului şi că Pământul este corpul sau veşmântul lui Christos. Şi trebuie să luăm textual aceste cuvinte; căci, aşa cum am mai spus, un astfel de document cum este Evanghelia după Ioan trebuie pus până la ultimul cuvânt pe cântarul de aur. Ce aflăm privitor la „veşmântul” Pământului? Aflăm că mai întâi acest veşmânt al Pământului, adică părţile solide ale lui, au fost împărţite, separate. Unul a luat în posesie cutare loc, altul a luat cutare loc. S-a făcut o împărțire. Posesia, extinderea personalității prin însuşirea proprietăţii, iată ce este, într-un anumit sens, împărţirea, în decursul timpului, a veşmântului pe care îl poartă Christos, Spiritul Pământului. Un singur lucru nu putea fi împărţit. Acest lucru este învelişul atmosferic care înconjoară Pământul; el aparţine tuturor. După cum arată legenda Paradisului, din acest înveliş de aer i-a fost insuflat omului suflul divin; a fost primul rudiment al Eului în corpul fizic. Aerul nu poate fi fragmentat.

Să vedem dacă cel care prin Evanghelia după Ioan ne-a descris creştinismul cu cea mai mare profunzime ne indică acest aspect. Există un pasaj în care este spus: „Şi ei I-au sfâşiat veşmântul; dar tunica nu I-au sfâşiat-o.”

Iată acest cuvânt revelator care ne face să înţelegem cum Pământul întreg, inclusiv atmosfera sa, este corpul sau veşmântul şi tunica lui Christos. Veşmântul a fost împărţit în continente, în teritorii, dar nu şi tunica. Aerul nu a fost împărțit, el aparține tuturor. El este simbolul material exterior al iubirii care înconjoară globul pământesc şi care se va realiza mai târziu.

Şi în multe alte privinţe creştinismul va trebui să-i facă pe oameni să primească în ei ceea ce dădea antica înţelepciune iniţiatică. Pentru a înţelege acest lucru, să caracterizăm această iniţiere. Pentru noi este suficient să prezentăm caracterul esenţial al celor trei feluri principale de iniţiere: vechea iniţiere, yoga, iniţierea creştină propriu-zisă şi, cea care de fapt este în mod absolut cea mai potrivită omului actual, iniţierea în acelaşi timp creştină şi rosicruciană. Să descriem acum cum se petrece în principiu iniţierea în aceste trei forme de inițiere, ce este şi ce reprezintă ea.

Ce îl face pe om în stare să aibă viziunea lumii spirituale? Prin ce aţi devenit capabili să percepeţi lumea fizică? Corpul fizic are organe senzoriale pentru aceasta. Dacă mergeţi foarte departe în urmă în cursul evoluţiei veţi găsi că în epocile primordiale omul nu avea încă ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, şi că toate acestea erau încă organe „neutre”, „nediferenţiate”, cum spunc Goethe. Gândiţi-vă, de pildă, la unele animale inferioare care şi astăzi mai au aceste organe nediferenţiate. Sunt unele animale inferioare care au anumite puncte sensibile prin care nu pot decât să deosebească lumina de întuneric. Noi am pornit de la aceste organe neutre, care treptat au fost modelate, transformate în ochi şi urechi; ele au fost prelucrate în substanţa plastică a corpului fizic. Şi prin faptul că ochiul a fost modelat se năştea pentru dumneavoastră lumea fizică a culorilor. Prin faptul că urechea a fost modelată, pentru dumneavoastră se năştea lumea fizică a sunetelor.

Nimeni nu are dreptul să nege că ar exista cu adevărat o lume; el nu poate spune decât că nu o percepe. Căci a vedea lumina înseamnă, în fond, să ai organele pentru a o percepe. Poţi să spui că nu cunoşti decât această sau această lume, dar nu poţi să afirmi că lumea pe care o percepe alt om nu există. A spune aşa ceva înseamnă a nega posibilitatea altora de a vedea ceea ce tu nu vezi, înseamnă a pretinde ca ceilalţi să nu discearnă decât ceea ce poţi tu discerne. Şi dacă cineva spune: Ceea ce afirmă antroposofii nu este decât o reverie de-a lor, căreia nu îi corespunde nimic real, el demonstrează prin asta pur şi simplu că nu percepe ceea ce percep ei. Noi ne situăm pe un punct de vedere pozitivist. Cine însă nu admite decât ceea ce percepe el pretinde nu numai ca noi să recunoaştem ce ştie el ci vrea să hotărască în mod autoritar asupra ceea ce el nu ştie. Nu există intoleranţă mai mare decât aceea a ştiinţei oficiale din zilele noastre faţă de ştiinţa spiritului şi ea va creşte cu mult mai mult decât a fost vreodată. Ea îmbracă toate formele. Oamenii nu au conştienţa faptului că emit judecăţi pentru care nu au niciun temei. Auzi, de asemenea, spunându-se în adunări de buni creştini: Antroposofii vorbesc despre un fel de ocultism creştin, dar creştinismul nu are nevoie de nicio doctrină secretă, căci singurul lucru important este ceea ce poate să vadă şi să înţeleagă un suflet simplu şi sincer! Adică, altfel spus, numai ceea ce el, cel care vorbeşte, poate vedea şi înţelege. Se cere astfel ca nimeni să nu înţeleagă mai mult decât înţelege el însuşi. Infailibilitatea papei nu este, pe bună dreptate, admisă în astfel de adunări creştine. Dar în zilele noastre se face apel, fără discuţie – chiar printre creştini –, la infailibilitatea propriei persoane. Te erijezi într-un mic papă pentru a condamna antroposofia.

Să ne gândim însă că această lume fizică există în ochii noştri pentru că toate organele noastre au fost cizelate, modelate în substanța corpului fizic; atunci nu ni se va mai părea surprinzător că percepţia unei lumi superioare poate să depindă de încrustarea în mădularele superioare ale finţei omeneşti, în corpul eteric şi în corpul astral, a acestor organe superioare. Corpul nostru fizic de astăzi este înarmat deja cu organele sale; corpul eteric şi corpul astral nu au încă organele lor specifice; ele trebuie să fie întâi de toate modelate. Odată ce ele vor fi acolo, va apărea şi percepţia lumilor superioare.

Să studiem acum modul în care are loc această formare a organelor în corpul eteric şi corpul astral. Spuneam că celui care urmează să primească iniţierea îi sunt modelate treptat organele superioare. În ce fel? E vorba de a surprinde corpul astral acolo unde se află el în toate puritatea sa. În starea de veghe, corpul fizic – în care se adânceşte – acţionează asupra lui. Aici astralul nu este liber, el ascultă de ceea ce vrea corpul fizic. Ca să spunem aşa, nu pori face nimic cu el. Nu există un mijloc de a lucra asupra lui, de a-l modela, decât în somn, când se află în afara corpului fizic. Nu poţi ajunge să primeşti gata formate organele de simţ superioare în corpul astral decât dacă tu însuți ți le cizelezi acolo în timpul somnului, când el se află în afara corpului fizic. Totuşi nu este posibil să acţionezi asupra unui om în timpul somnului său. Este o imposibilitate când este vorba de omul modem, căci el nu ar putea să perceapă ce se petrece cu sine. El trebuie să fie conştient; or, în starea inconştientă el nu poate percepe aceasta. Pare aici o contradicţie, pentru că în timpul somnului corpul astral a pierdut conştienţa raportului său cu corpul fizic. Dar poţi remedia indirect acest lucru acţionând în timpul zilei asupra corpului fizic, astfel încât impresiile primite de corpul fizic în timpul veghei să rămână în corpul astral atunci când acesta se desprinde. Aşa cum impresiile care ne vin din lumea fizică înconjurătoare se imprimă în corpul nostru astral, tot astfel şi cu corpul fizic trebuie să facem ceva cu totul special pentru ca acestea să se imprime în corpul astral şi apoi să fie modelat în mod corespunzător.

Este ceea ce se petrece când omul nu se lasă la discretia impresiilor întâmplătoare care îi vin din afară, cum se întâmplă de obicei, ci, dimpotrivă, el ia în mâinile sale viaţa interioară şi urmează în mod metodic o disciplină care i-a fost prescrisă. Această disciplină constă în ceea ce se numeşte meditaţie, concentrare sau contemplare. Aici sunt exerciţii prescrise cu tot atâta rigoare în şcolile corespunzătoare precum sunt studiile la microscop în laboratoare. Când aceste exerciții sunt practicate, ele au o acţiune atât de intensă încât corpul astral este remodelat plastic atunci când se desprinde de corpul fizic în timpul somnului. Exact aşa cum un burete se mulează pe forma mâinii mele atunci când îl ţin în mână, dar îşi recapătă forma dată de forţele existente în el îndată ce îi dau drumul, tot astfel corpul astral, când se desprinde din omul adormit, se supune forţelor astrale care au fost depuse în el. Trebuie deci ca în starea de veghe să faci toate acele exerciţii spirituale necesare pentru ca noaptea corpul astral să se modeleze plastic, astfel încât în el să se dezvolte organele percepţiei superioare.

Există trei moduri de a medita. Poţi lucra de preferinţă asupra materialului de idei, asupra a ceea ce numim elementele înţelepciunii, elementele pure ale gândirii. Aceasta este învăţătura yoga care lucrează în principal cu elementul gândirii, al contemplaţiei. Sau se poate acţiona mai mult asupra sentimentului, prin educarea lui într-un anumit mod; este orientarea specific creştină. Sau, încă, poţi acționa combinând sentimentul şi voinţa. Aceasta este metoda creştin-rosicruciană. A ne opri la yoga ne-ar duce prea departe; şi nu ar avea legătură cu Evanghelia după Ioan. Ne vom opri la iniţierea specific creştină şi vom vedea pe ce se bazează ea. Dar trebuie să vă gândiţi că această inițiere nu poate fi realizată în mediul social actual. Ea cere candidatului o izolare temporară. În ce priveşte metoda rosicruciană, scopul ei este tocmai acela de a-i permite ca, trudind, să urce în lumile superioare însă fără a-şi neglija îndatoririle sale pământeşti. În ce priveşte principiul general al iniţierii creştine, ne putem face foarte bine o idee despre acest fapt.

Această metodă de iniţiere lucrează exclusiv cu sentimentul şi eu vă voi indica aici şapte trăiri în sentiment, şapte trepte ale sentimentului prin a căror trăire corpul astral este într-adevăr influenţat, putând să dezvolte în timpul somnului organele sale. Să vedem cum trebuie să trăiască discipolul creştin pentru a parcurge aceste trepte.

Prima treaptă este cea care se numeşte „Spălarea picioarelor”. Aici, maestrul îi spune discipolului: Priveşte planta. Ea încolţeşte în pământ; solul mineral este de o natură inferioară plantei. Dacă planta ar putea să îşi reprezinte natura sa proprie, ea i-ar spune solului: Desigur, natura mea este superioară naturii tale, dar dacă tu nu ai exista nici eu nu aş putea să fiu; căci din tine, solule, îmi extrag în mare parte hrana mea! Şi dacă planta ar putea să transforme aceasta într-un sentiment, ea ar trebui să se încline către piatră şi să îi spună: Mă înclin ţie, piatră, care îmi eşti inferioară, fiindcă ție îţi datorez existenţa mea. – Şi, dacă ne ridicăm la animal, el ar trebui să simtă acelaşi sentiment faţă de plantă şi să îşi spună: Desigur, eu sunt superior plantei, dar acestui regn de sub mine îi datorez existența mea. Şi dacă, tot astfel, ne ridicăm mai sus şi ajungem la om, fiecare care stă pe o treaptă socială superioară ar trebui să se aplece către treapta inferioară şi să spună: Ei îi datorez existenţa mea! Şi tot aşa ar putea fi până la Christos Iisus. Cei 12 care Îl înconjoară sunt pe o treaptă inferioară Lui; dar aşa cum planta se dezvoltă din piatră, tot aşa Christos Iisus se înalţă din sânul celor 12. El se înclină în faţa acestora şi spune: Vouă vă datorez existenţa mea!

După ce maestrul îi explica aceste lucruri discipolului, adăuga: Dăruieşte-te săptămâni întregi acestui sentiment cosmic, anume că superiorul trebuie să se încline în faţa inferiorului; când îl vei fi făcut să trăiască complet în tine vei vieţui două simptome, unul interior şi unul exterior. Dar aceste simptome nu sunt esenţialul. Ele sunt doar indiciul că tu ai exersat suficient de mult acest sentiment. Când corpul fizic era astfel influenţat de către suflet, rezultatul era un simptom exterior: el avea sentimentul că o apă îi spală picioarele. Era o senzaţie cu totul reală. Şi nu mai puţin reală decât senzaţia spălării picioarelor era cealaltă impresie, aceea de a avea în faţa sa, în astral, o puternică viziune a Sinei superioare care se înclină în faţa Sinei inferioare. Omul trăieşte atunci în astral ceea ce Evanghelia după Ioan descrie ca un fapt istoric.

A doua treaptă constă în faptul că maestrul îi explică discipolului: Tu trebuie să trezeşti în tine şi un alt sentiment. Reprezintă-ţi că te asaltează toate durerile lumii, toate suferinţele posibile, resimte ce înseamnă să fii înconjurat de tot acest rău şi pătrunde-te de sentimentul că tu trebuie să rămâi drept, chiar dacă te asaltează toată mizeria lumii! Când discipolul a exersat destul acest sentiment, îi apar iarăşi două simptome: unul este senzaţia de a fi lovit din toate părţile, iar al doilea este viziunea „Flagelării”. Vă povestesc aici lucruri pe care le-au experimentat sute de oameni, lucruri prin care ei au dobândit facultatea de a se ridica în lumile superioare.

În al treilea rând, discipolul trebuie să-şi reprezinte că ceea ce are el mai sacru, ceea ce angajează întreaga sa fiinţă este acoperit de dispreţ şi de batjocură. El trebuie atunci să îşi spună: Orice ar veni, eu trebuie să mă ţin drept şi să apăr lucrul care îmi este cel mai sfânt! Când era pătruns de acest sentiment, el vieţuia ca nişte înţepături în cap, iar ca viziune astrală trăia „Încununarea cu spini”. Şi iarăşi trebuie spus: Nu acestea sunt importante, dar ele apar ca o consecinţă a exercițiilor. Se iau de asemenea toate măsurile necesare pentru a nu intra în discuţie sugestia sau autosugestia.

În al patrulea rând, discipolului, în sentimentul său, corpul trebuia să îi devină la fel de străin ca un obiect exterior, ca o bucată de lemn, astfel încât nu îi mai spune „Eu”. Trebuia ca el să simtă asta atât de puternic încât să îşi spună: Port cu mine corpul meu aşa cum port o haină! El nu mai leagă Eul cu corpul său. Atunci are loc ceva ce se numeşte proba sângelui. Ceea ce în numeroase cazuri poate fi o stare maladivă este în acest caz o consecinţă a meditaţiei, căci tot ceea ce poate fi maladiv trebuie exclus. La picioare, la mâini şi în partea dreaptă a pieptului apar ceea ce se numesc stigmatele, iar ca un simptom interior vede, într-o viziune astrală, „Răstignirea”.

Nu putem descrie decât succint treptele de iniţiere a cincea, a şasea şi a şaptea.

Cea de a cincea treaptă constă în ceea ce se numeşte „Moartea mistică”. Sentimentele prin care trece atunci discipolul îl fac să simtă ca şi cum peste tot ce este fizic-vizibil ar cădea o perdea neagră, ca şi cum totul ar dispărea. Acest moment este important şi prin altceva, ceva pe care trebuia să îl fi străbătut dacă voiai să fi ajuns realmente la iniţierea creştină în adevăratul sens al cuvântului. Vieţuiai atunci că te poţi coborî până la fundamentele originare ale răului, ale durerii, mâhnirii şi suferinţei, în tot răul care trăieşte în sufletul omenesc atunci când te cobori în iad. Este ceea ce se cheamă „Coborârea în Infern”. Când ai vieţuit acest lucru, este ca şi cum perdeaua neagră s-ar sfâşia şi ai privi în lumea spirituală.

A şasea treaptă este cea care se numeşte „Punerea în mormânt şi Învierea”. Pe această treaptă discipolul se simte unit cu corpul întreg al Pământului; el se simte ca şi când ar fi fost pus în pământ şi ar face una cu întreaga planetă Pământ. Viaţa sa s-a extins până la nivelul vieţii planetare.

Al şaptelea sentiment nu poate fi descris în cuvinte. Numai cel care ar fi în stare să gândească fără instrumentul creierului fizic ar putea să îl redea; şi pentru asta nu există cuvinte, căci limba noastră nu are cuvinte decât pentru planul fizic. De aceea nu poţi decât să menţionezi această treaptă. Ea depăşeşte tot ceea ce îşi poate imagina omul. Se numeşte „Înălţarea la cer” sau intrarea definitivă în lumea spirituală. Acolo se termină într-un anumit sens scara sentimentelor de care trebuie să se pătrundă discipolul în starea de veghe, într-o reculegere interioară deplină. Când discipolul s-a dăruit acestor trăiri, ele acționează atât de puternic asupra corpului său astral încât în timpul nopţii se plăsmuiese, se modelează plastic organele de percepţie interioare.

În iniţierea rosicruciană nu se parcurge această scală septuplă a sentimentelor, dar efectul obţinut este acelaşi ca cel despre care tocmai am vorbit.

Vedeţi deci că în iniţiere este vorba mai întâi de a influența corpul astral prin intermediul vieţuirilor din starea de veghe, în aşa fel încât atunci când acesta este liber, noaptea, el îşi dă singur o formă plastică.

Când omul, în felul acesta, ca ființă astrală, îşi dă lui însuşi o formă plastică, corpul astral devine un mădular ființial nou al omului. El este păstruns atunci în întregime de Manas sau Sinea spirituală.

Odată ce corpul astral s-a structurat în felul acesta se pune problema ca cele ce s-au plămădit plastic în el să fie introduse şi în corpul eteric. Este ca atunci când dumneavoastră apăsaţi cu o pecete ceara de sigiliu, după care numele de pe pecete nu mai este doar pe pecete ci şi în ceara de sigiliu. Exact aşa trebuie să se cufunde corpul astral în corpul eteric şi să imprime în el ceea ce posedă în acel moment.

Procedeul cel mai interiorizat – această acţiune asupra corpului astral – este identic în toate metodele de iniţiere. Ele diferă doar prin modul de a transmite corpului eteric rezultatele.

Vom reveni mâine asupra acestui lucru şi vom vedea în ce constă diferenţa dintre cele trei moduri de iniţiere care s-au dovedit a fi cele mai fecunde impulsuri evolutive apărute în cursul epocii postatlanteene şi vom arăta care este importanţa iniţierii pentru evoluţia omenirii. Atunci se vor lumina şi acele părţi ale Evangheliei după Ioan despre care încă nu am vorbit.