Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


DIN PREFAȚA MARIEI STEINER LA EDIȚIA A PATRA


Cu această carte noi pătrundem în structura cea mai intimă a activităţii lui Rudolf Steiner, care avea ca ţel să netezească lumii calea care duce la Christos. În epoca raționalismului şi materialismului noi L-am pierdut pe Christos...

Din vechile religii mai răzbătea o oarecare adiere care avea substanță. Când mergeai pe urma ei puteai să observi o ascensiune, mai întâi de la o conştienţă înăbuşită, surdă, spre sfere din ce în ce mai clare. Marile culturi şi-au avut izvorul în aceste religii, din ele au acţionat imaginaţiuni puternice până în epoca actuală; în sânul lor s-au dezvoltat arta şi ştiinţa, care au lăsat în urmă monumente grandioase. Era un fir ce trebuia urmat, ce trebuia derulat dintr-o necesitate spirituală.

El se pierde însă de fiecare dată într-un întuneric misterios; se cufundă în lăcaşuri ale templelor, în fața cărora stăteau paznici severi, care interziceau sub ameninţarea morţii orice răspuns la întrebările care se ridicau; te întâmpinau cuvinte misterioase ce culminau în cele din urmă cu acea chemare: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Acea cărare, acel fir trebuia din nou descoperit şi scos la lumină. Cum să-l găseşti însă?

Din ascunsele lăcaşuri ale templelor, la care uşa era zăvorâtă, răzbăteau afară unele ecouri. Înțelesul acestor ecouri se descoperă în civilizații din ce în ce mai evoluate, care au cuprins grupuri tot, mai mari de oameni, până ce din acestea a apărut, în final, omul ca personalitate. Nu mai avem un lider inspirat de Dumnezeu, un învăţător sau un domnitor şi lângă el poporul apatic, amorf, ci un om individual, personalitatea care a devenit individualitate prin intermediul aptitudinilor sale deosebite. Acest lucru s-a produs în modul cel mai luminos în civilizaţia greacă, care a apropiat om şi Dumnezeu unul de celălalt, a contopit suprasenzorialul şi senzorialul în artă.

Personalitatea individuală a devenit matură; Misteriile însă s-au retras, s-au ascuns mai profund. Menirea lor, care înainte era una tainică, dar mai sigură şi mai neafectată de îndoieli, s-a diminuat.

Gândul omenesc a luat traiectoria sa proprie. Au luat fiinţă şcoli filosofice; scepticii şi necredincioşii şi-au făcut auzită vocea; prin aceasta a dispărut treptat măreția acelui popor care a etalat personalitatea întemeiată pe ea însăşi. El şi-a pierdut valenţa sa proprie, ancora sa fermă, şi a început să-l aştepte pe „Dumnezeul necunoscut.”

Dumnezeul necunoscut era însă acela care prin jertfa Sa a făcut ca personalitatea omenească să se autodepăşească, astfel ca, în final, după un drum de cunoaştere plin de realizări făcut în lumea senzorială fenomenologică, în lumea aparenţelor, să regăsească drumul spre origini, cu conştienţa deplin trează, adăugând astfel la forţele primordiale un element nou, cucerit în lupta aprigă cu cea mai densă materialitate.

Şi acest drum a fost pregătit într-o profundă izolare, în sânul unui popor cu totul aparte, popor care a cunoscut o evoluţie paralelă cu civilizația greacă. Acest popor a avut misiunea să-L aducă omenirii pe Dumnezeul unic, pe Dumnezeul-Eu în carne şi în adevăr.

Când, după subjugarea şi declinul poporului grec, care au urmat la puțin timp după campaniile de cucerire ale lui Alexandru Macedon, lupoaica cezarismului roman îşi etala orgiile în serbări prin care îl ridica la rangul de zeu pe cezarul cuprins de mania grandorii, înălţându-i altare şi silindu-i pe supuşi să i se închine, undeva departe, în sânul unui popor mic şi izolat, s-a petrecut un eveniment care prin impactul său a salvat omenirea de la iminenta ei scufundare. Este vorba de fapta de jertfă petrecută pe Golgota. Ea a distrus puterea lupoaicei romane, simbolul vieţii instinctuale şi opresive. Roma s-a prăbuşit; peste imperiul aflat în putrefacţie s-au năpustit popoare noi; o substanță etnică nouă a preluat ceea ce a condus mai târziu la o nouă configurație sufletească a omenirii.

Noul spirit a fost infestat însă de toate reziduurile sferei de putere care se dezvoltaseră în civilizaţia romană. Materialul spiritual nou, încă firav, ele l-au întrețesut cu personalitatea şi dorinţa de putere care puseseră stăpânire pe formele preponderente în ultima vreme.

Aceste forme au fost în mare parte preluate însă cu toată încărcătura spirituală care le străbătuse, aflată deja în decandență, şi cu sâmburele de descompunere care aici ar fi trebuit să fie biruit, şi nu a fost.

Fazele acestei lupte între noua spiritualitate şi resturile celei vechi care au fost preluate formează istoria Evului Mediu şi a epocii moderne; ele pot fi urmărite în alcătuirea Bisericii, în frăţiile secrete, în ordinele călugăreşti şi cavalereşti, în aşa-numitele societăţi eretice, în curentul umanist, în Reformă.

Apoi a apărut noua cunoaştere a naturii, ştiinţele naturale, interpretarea mecanicistă a lumii, limitele cunoaşterii, Ignorabimus-ul. În filosofie o subiectivitate searbădă, ruperea de Totul universal: reprezentarea subiectivă; psihologia fără cunoaşterea sufletului şi a spiritului, ba chiar cu negarea lor, deoarece materia devenise punctul de plecare pentru cercetarea lor.

Materia a învins pe toată linia, iar haosul spiritual, care în zilele noastre a atins punctul culminant, care a antrenat omenirea în vâltoarea lui, până s-a ajuns la catastrofa mondială pe care am cunoscut-o şi în consecințele căreia încă trăim, a început. Am ajuns în acest punct al istoriei omenirii şi spiritele noastre luminate profetizează apusul Occidentului.

În această lume a întunericului care ne înconjoară radiază o lumină... A fost aici un ştiutor şi a putut să devină un jalon. La început cu reținere, mai apoi însă călăuzindu-ne în sfere de înţelepciune şi înţelegere profundă şi pătrunzând nestăvilit mai departe, aşa cum o poruncea vocea timpului. Noi nu am fost maturi pentru ceea ce am căpătat; am ascultat însă cu atenţie, am adunat şi am aşternut pe hârtie cele spuse de el, ştiind că va veni un timp în care va trebui să transmitem mai departe ceea ce ne-a fost dat cu atâta generozitate, timp care va şti să ne mulţumească pentru asta. Este ceea ce o omenire maturizată în suferință şi încercări are nevoie, spre salvarea şi înălţarea ei.

Clipa în care avem de îndeplinit această sarcină a sosit. De aceea nu trebuie să mai avem nicio reținere.

Rudolf Steiner a deschis lumii din nou drumurile spre Christos... Într-o osteneală fără răgaz, adunând una peste alta piatră după piatră, Rudolf Steiner a creat fundamentul necesar unei înţelegeri a realităţilor lumii şi omenirii din ce în ce mai subtile, a construcțiilor conceptuale tot mai fine. Niciodată el nu s-a sfiit într-o conferinţă publică să edifice iarăşi de la început acest fundament şi, după aceea, cu următorul prilej, să meargă mai departe pe drumul care conduce la cunoaşterea sănătoasă a spiritului. Niciodată nu şi-a permis să arunce o vorbă spre a face senzaţie, niciodată nu a vrut să copleşească un suflet. Fiecare conferinţă era o construcţie organică ce îşi întindea adânc rădăcinile în pământ, care absorbea forţe ale pământului, care se cufunda în irizația de culori a lumilor eterice revărsate în valuri, în aceea a spritualităţii vii; însă inflorescenţa strălucitoare a noii bogăţii de reprezentări descoperite o supunea unei legităţi interioare din care ele creşteau într-un organism conceptual bine închegat. Fiecare construcţie de idei reprezintă o forţă în formare şi o operă de artă acţionând creator... Te cutremurai de perfecţiunea acestui edificiu de gânduri; însă faţă de el rămâneai degajat, mirându-te de măreţia şi frumuseţea celor ivite în faţa ochiului interior cu o necesitate evidentă.

Acum, iată, la început de secol, din ţinuturile învecinate ale lumii spirituale ce pulsează în jurul nostru de cultura noastră materialistă se apropie cu zgomot asurzitor o mulţime de acţiuni haotice. Să pui ordine în tot acest vacarm, să iei asupra ta riscul de a fi făcut părtaş şi tu la toată această dezordine, la încâlceala ce bântuie în jur sau, cum este cazul în curentele neoorientale, la modul anacronic al acestora de a interveni, pentru aceasta era nevoie de curaj, un infinit curaj şi necesitate de destin.

În prag de secol XX, destinul a acţionat poruncitor şi a pretins fapta cea mai energică: biruirea demonului materialismului, care s-a încolăcit în jurul lumii noastre şi ameninţă deja să o sugrume. Cum a vuit însă Pământul din toate încheieturile lui, crezute a fi foarte stabile... Războiul mondial şi războaiele civile sunt o dovadă grăitoare şi îngrozitoare a acestui lucru.

Prin aducerea aici jos, în lumea noastră de noţiuni şi reprezentări ale cunoştinţelor şi percepţiilor suprasensibile, prin metamorfozarea lor în forme conceptuale ce pot energiza activitatea conştienței noastre, prin această fină alchimie s-a creat o nouă substanță sufletească ce poate acţiona însufleţitor asupra organelor noastre spirtuale mortificate. Forţa pentru această revigorare vine din Misteriul de pe Golgota; omul are însă datoria ca printr-o muncă asiduă să crească în direcţia acestei forţe şi să se deschidă prin raţiune. Rudolf Steiner a acţionat printre noi pentru ca acest lucru să fie posibil. Tot ceea ce el a creat, a scris şi a gândit a slujit unei singure cauze, şi anume aceea de a însufleți iarăşi lumea noastră de idei şi sentimente pentru ca ea să se poată deschide din nou, cu mai multă putere, impulsului lui Christos; de a activa lumea noastră voliţională în aşa fel încât ea să se poată lega realmente cu El.

Avem în faţă o operă de o viață aproape imposibil de cuprins cu privirea, dedicată acestui ţel, o operă ce este o îmbrăţişare, o sinteză a celorlalte ţeluri: al reunirii şi întrepătrunderii reciproce a celorlalte trei domenii, aflate cândva într-o strânsă armonie, dar acum acţionând separat, ştiinţa, arta şi religia; al pătrunderii sensului spiritual pe care îl ascund idealurile de libertate, egalitate şi fraternitate; al deşteptării Eului din om la o deplină conştiență de sine şi la sentimentul apartenenţei lui la lume.

Toate aceste ţeluri se pot atinge doar printr-o impregnare a omului cu forţa impulsului lui Christos.

Pentru a înţelege acest Misteriu, cel mai mare dintre toate câte pot exista, trebuie antrenată întreaga înţelepciune a lumii. Celelalte Misterii au fost o pregătire a acestuia. Rudolf Steiner ne-a introdus, treptat şi continuu, în esenţa acestuia şi în semnificaţia lui; toate indică spre ceea ce s-a întâmplat pe Golgota. Pas cu pas, el ne-a adus mai aproape de această înţelegere; cosmogonia, teogonia, antropologia, geologia şi ştiințele răsărite de curând în viaţa de reprezentare a omului şi-au adus şi ele contribuţia lor.

Aceste conferinţe din 1908 despre Evanghelia după Ioan au fost luate dintr-o stenogramă foarte deficitară, din păcate. Există atâtea cereri pentru aceste conferințe, iar acestea s-au multiplicat în atâtea locuri, încât nu ne vom mai împiedica de un atare inconvenient şi nu ne vom mai reţine de la a le da publicităţii. Substanţa lor compensează şi biruie precaritatea transcrierii, iar deasupra lor mai suflă încă o adiere din lumea din care ele provin. Omenirea are nevoie de ele şi de substanța aceasta.

...Când în 1908 în Hamburg, de Rusalii, s-a făcut această inițiere în Evanghelia esoterică, precedată pentru prima dată de un ciclu asemănător ţinut la Basel, prin sufletele celor care au audiat conferinţele a răzbătut un foc asemănător celui de Rusalii şi o boare asemănătoare unei primăveri galileene. Rusaliile s-au apropiat de noi şi însoţesc şi apariţia acestei cărți. Fie ca ea să fie de bun augur.

Rusaliile sunt sărbătoarea Duhului Sfant, care acţionează în inimile oamenilor. Fie ca spiritul care domneşte în această carte să găsească drumul spre sufletele oamenilor ce însetează după adevăr şi sunt animaţi de bunăvoinţă.