Am vorbit ieri despre diversele entități spirituale care într-un sens completează regnurile care ne înconjoară în lumea fizică. Am văzut că plantele și chiar pietrele posedă un Eu și un corp astral și privirile spiritului nostru s-au ridicat spre realități care sunt deasupra celor pe are le percepe ochiul fizic și pe care le poate concepe creierul fizic. Am văzut, pe lângă aceasta, că ființe superioare acționează în tot ceea ce înfăptuiește omul în decursul evoluției sale pe pământ și chiar că o ființă de natură superioară intervine în destinul individual al fiecărui om. Din punctul de vedere al Științei spirituale, orice om, în decursul vieții care se desfășoară între nașterea fizică și moarte, ne apare la început ca stăpân incontestabil atât al lumii sale interioare cât și al acțiunilor și al voinței sale. Dar știm că entitatea sa interioară parcurge numeroase reîncarnări și că în situația normală a evoluției sale actuale omul nu este încă în stare să exercite o influență care să treacă dincolo de întruparea pe care o trăiește; prin urmare este nevoie ca niște ființe să acționeze în el pentru a-i imprima forțe de orientare care să nu se limiteze numai la ceea ce se petrece între naștere și moarte, ci să depășească acest interval și să lege o încarnare de alta. Aceste ființe spirituale, după cum am spus, sunt numite în esoterismul creștin îngeri sau Angeloi; pot fi, de asemenea, numite Spirite ale clarobscurului sau, în știința spirituală rosicruciană, Fii ai Vieții. Toate aceste denumiri vor deveni încetul cu încetul mai clare. Am studiat de asemenea modul în care comunitățile umane, rasele și popoarele sunt conduse de spirite pe care le numim Arhangheli sau Spirite ale focului; în sfârșit, ceea ce depășește viața limitată a unui popor, ceea ce se exprimă în spiritul epocii este condus de forțe originare numite și Archai sau Spirite ale personalității, sau după terminologia teosofică Asuras. Astfel, oriunde ne aflăm, entitățile spirituale pătrund în universul nostru și vedem cum regnurilor care ne înconjoară li se adaugă încă trei. Să ne reprezentăm acum care sunt manifestările exterioare ale acestor ființe.
Observarea materială obișnuită a planetei noastre ne arată că ea este alcătuită din pământ, apă, aer și foc. Așa cum știm deja, acestea sunt cele patru stări ale materiei exterioare. Ceea ce înțelegem în general prin „pământ” este ceea ce acum este numit „solid”. Tot ceea ce este lichid (nu numai apa, dar chiar și de exemplu, mercurul, este desemnat de termenul de „apă”; aerul se extinde asupra a tot ce este gazos; cât despre ceea ce resimțim că este dotat cu un oarecare grad de căldură, ni-l reprezentăm pătruns de ceea ce numim „căldura substanțială”, care pentru noi nu este o calitate exterioară, ci o prelungire a stărilor fizice la care ne-am referit mai înainte și de care este strâns legată*. Acesta este modul în care ne putem reprezenta la început ceea ce ne înconjoară sub aspect material.
* Reprezentând o gradație a ființei, pământul sau solidul este o stare mai grosieră decât lichidul, lichidul o stare mai grosieră decât gazul, iar gazul o stare mai grosieră decât căldura. Prin însușirile sale căldura pare a fi o stare intermediară între starea substanțială și radiație. Ca atare, căldura se comportă în unele situații ca o substanță care se poate combina sau nu ca alte substanțe și atunci vorbim de substanțe bune conducătoare de căldură, iar alteori ca radiație, și atunci o găsim ca o componentă a spectrului luminii albe, în domeniul infraroșului. (n. red.)
Or, spiritele pe care le-am amintit mai înainte trăiesc în aceste diverse elemente materiale ca într-un corp exterior. Pentru acela care observă universul cu o privire clarvăzătoare, elementul lichid, și îndeosebi apa, este străbătut și însuflețit nu numai de ființe de natură acvatică, cum ar fi peștii și altele, ci și de entități spirituale, cu toate că lichidul este instabil și incapabil de a păstra vreo formă precisă. Într-adevăr aceste entități sunt întrupate într-o formă fluidă care se modifică necontenit și pe care, prin urmare, ochiul omenesc nu o poate vedea. Aici trăiesc cei pe care i-am numit îngeri sau Spirite ale clarobscurului. Ei au într-adevăr un corp fizic, dar care nu are o consistență bine definită; atunci când miturile antice și legendele vorbesc de „ființe acvatice”, aceasta nu este fantezie, ci relatarea unui fapt real. În elementul cunoscut sub numele de „aer”, și mai ales în aerul care ne înconjoară, trăiesc entități numite arhangheli. Și nu este numai o legendă ceea ce se povestește, cum că vântul care suflă și formează vârtejuri este manifestarea corporală a acelui regn. Când spunem că îngerii trăiesc în elementul apă, trebuie să adăugăm că este vorba în mod special de acea apă care umple atmosfera sub formă de vapori, care este pulverizată ca o ceață fină în aer; în acest aer, cel înzestrat cu clarviziune percepe prezența corporală a arhanghelilor.
Căldura pe care o simțim în noi este semnul fizic al ființelor pe care le numim Spirite ale personalității sau forțe originare. Vă puteți da seama că nu atât cele patru elemente: pământ, apă, aer și foc sunt cele care alcătuiesc omul, ci îndeosebi ființele pe care le-am numit mai sus. Ele compun corpul uman în aceeași măsură ca și materia; îl pătrund și îl străbat în permanență.
Dar încă nu am epuizat lista ființelor care se ocupă de om. Există unele și mai elevate, care sunt superioare chiar și Spiritelor personalității și a căror acțiune interesează Universul, Pământul și Omul.
Printre acestea se numără, de exemplu, ființele care vin spre noi strălucind în lumină; lumina este pentru noi ceva și mai subtil decât căldura. Peste tot unde se împrăștie raze, întâlnim în lumină veșmântul entităților superioare pe care esoterismul creștin le numește „Puteri” „Exousiai”; sunt numite de asemenea Spirite ale formei, căci ele dau formă la tot ce ne înconjoară. Peste tot unde vedem lucruri limitate de forme exacte, putem recunoaște activitatea acestor spirite. Am văzut că acelea care sunt active în evoluția Pământului nostru ca diverse Spirite ale timpului sunt guvernate de Spiritele personalității; Spiritele formei au de îndeplinit o misiune și mai înaltă. Putem înțelege cel mai bine acest lucru dacă luăm în considerare că de la începuturile evoluției umane, adică din momentul în care omul a realizat prima sa încarnare, Spiritul timpului s-a schimbat mereu, că din ceata Spiritelor personalității au ieșit mereu alții care au condus epocile succesive. Dar există ceva care depășește și acțiunea Spiritelor timpului și care se continuă de-a lungul întregii istorii a omenirii. Atunci când omul și-a început misiunea pe pământ, entitățile spirituale au intervenit în omenire și lor le datorăm posibilitatea de a acționa ca oameni pe acest pământ. Aceste spirite, pe care le-am numit Spirite ale formei, dirijează de la începutul misiunii terestre ansamblul tuturor acțiunilor celorlalte entități: Spiritele personalității care trăiesc în Spiritul timpului, Arhanghelii colectivităților și îngerii fiecărui individ. Aceste Puteri au avut drept sarcină să vegheze asupra misiunii terestre în ansamblul ei; sarcina lor privește întreaga planetă.
Întâlnim aceste Puteri sau Spirite ale formei atunci când ne ridicăm deasupra Spiritului timpului până la Spiritul întregii omeniri.
Știți desigur că planeta terestră este supusă, ca și omul, legii reîncarnării. Pământul nostru a trecut odinioară printr-o etapă pe care o numim vechea Lună. Misiunea terestră nu se realiza atunci în aceeași formă ca cea în care se face astăzi pe Pământul propriu-zis. Luna a avut o altă misiune, căci fiecărei stări planetare îi corespunde în Cosmos o misiune aparte; nimic nu se repetă în același fel, totul este supus evoluției. Odinioară, în vremea acelei încarnări a Pământului pe care o numim vechea Lună, Spiritele mișcării, Dynamis sau Virtuți în sensul esoterismului creștin au avut o sarcină analoagă cu cea pe care o au pe pământ Spiritele formei.
Să mergem și mai mult în urmă pe scara evoluției, până la starea planetară care a precedat vechea Lună - străvechea stare solară, care nu are nimic comun cu soarele pe care îl vedem astăzi pe cer. Era guvernat de entități, așa cum sunt Spiritele formei pe Pământ și Spiritele mișcării pe Lună. Esoterismul creștin le desemnează prin numele de Kyriotetes sau Dominanțe; acestea sunt Spiritele înțelepciunii. Ele au domnit pe vechiul Soare. Ajungem acum la cea mai veche stare planetară, la vechiul Saturn. Ființele care au dominat acolo sunt cele pe care le numim Tronuri sau Spirite ale voinței. Ne-am apropiat astfel din treaptă în treaptă de ființe spirituale care dirijează nu numai ceea ce se transformă, ca Spiritul timpului, ci a căror misiune privește un astru în ansamblu și nu se schimbă decât atunci când se trece de la o planetă la alta.
Tronurile, Spiritele înțelepciunii, Spiritele mișcării și Spiritele formei sunt încă într-un contact permanent, strâns cu noi, cu toate că această uniune este mai puțin intimă și mai puțin tangibilă direct față de cea care ne leagă de entități spirituale de natură mai putin elevată. Vom încerca să ilustrăm printr-un exemplu modul în care acționează aceste entități în evoluția planetei noastre. Dar pentru aceasta va trebui mai înainte să facem unele considerații privind evoluția pe care o parcurg Îngerii, Arhanghelii și Spiritele personalității. Toate acestea sunt superioare omului actual. Dar va veni vremea când și omul va atinge grade superioare ale evoluției. Când va avea loc următoarea încarnare a Pământului nostru, în stadiul Jupiter, omul va ajunge la nivelul pe care astăzi îl ocupă îngerii, căci el evoluează neîncetat spre grade de perfecțiune tot mai înalte. Același lucru s-a întâmplat cu celelalte entități; ele nu au fost dintotdeauna ceea ce sunt astăzi și au trecut și ele prin stadii inferioare. De exemplu, îngerii au străbătut în trecut stadiul de om, care este stadiul nostru pe Pământ; pentru ei aceasta s-a petrecut pe vechea Lună, și dacă au devenit ceea ce sunt acum, aceasta s-a realizat ca urmare a efortului depus de ei înșiși.
Arhanghelii sau Spiritele focului au trecut de asemenea prin stadiul lor omenesc, pe vechiul Soare; ei erau pe atunci în stadiul în care suntem noi acum, păstrând proporțiile; acum ei sunt cu două etape înaintea noastră. Cât despre Spiritele personalității, ele au cunoscut un stadiu omenesc pe vechiul Saturn. Erau cu un grad deasupra ființelor care au străbătut acest stadiu pe vechiul Soare, iar astăzi sunt cu trei etape mai avansate decât omenirea de pe Pământ.
Spiritele formei, Puterile, care ne apar ca ființe de o elevație sublimă, și-au săvârșit stadiul omenesc într-un trecut inimaginabil de îndepărtat; atunci când a început prima încarnare a Pământului nostru în stadiul pe care îl numim vechiul Saturn, ele terminaseră deja această evoluție omenească. Pe această cale putem măsura cât de elevate trebuie să fie sentimentele noastre când ne ridicăm privirile spre aceste Ființe spirituale. Totuși și acestea se supun legii evolutiei, și cu toate că încă de pe vremea vechiului Saturn erau mai avansate decât este astăzi omul de pe Terra, ele n-au încetat să-și continue evoluția din treaptă în treaptă, în decursul încarnărilor planetare ale Soarelui, Lunii și în stadiul actual. Astfel ele au ajuns la un grad de perfecțiune atât de sublim, încât câmpul lor de acțiune a atins momentul în care nu mai au nevoie de o planetă pentru a-și găsi substanțele prin care pot exista. Căci dacă, într-un anumit sens, toate celelalte entități au nevoie de planeta noastră: îngerii de apă, arhanghelii de aer și Spiritele personalității de foc, Spiritele formei deja nu mai au nevoie de starea noastră planetară. Au avut nevoie de un alt lăcaș, atunci când Pământul nostru și-a început evoluția, și acesta este motivul pentru care s-au despărtit de el.
V-am spus că a fost o vreme când globul pământesc și Soarele nu formau decât un singur corp. Spiritele formei, în acea vreme, erau unite încă cu Pământul; dar ca urmare a perfecțiunii pe care au dobândit-o au avut nevoie de o substanță mai subtilă decât cea pe care le-o putea oferi Pământul. Prin urmare ele au extras de pe Pământ elementele și ființele cele mai subtile și se poate spune că în acest mod s-a făcut desprinderea Soarelui. Acesta este motivul spiritual pentru care Pământul s-a despărtit de Soare. Această separare a corpurilor nu s-a produs numai datorită presiunii mecanice a unei explozii a materiei, ci și sub acțiunea unor entități spirituale: Spiritele formei au retras de pe Pământ elementele subtile și în urma acestui fapt s-a născut globul solar, care de atunci își îndreaptă din afară lumina către Pământ. Prin razele de soare se revarsă asupra noastră natura spirituală a Puterilor, de aceea v-am spus mai înainte că lumina este veșmântul acestor Puteri. Atunci când, cunoscând Știința spirituală, ne ridicăm privirile către Soare și vedem această lumină limpede ale cărei raze coboară către noi, recunoaștem în ea veșmântul spiritelor care-și îndreaptă forțele spre pământ pentru a ajuta și călăuzi misiunea pământească.
Dacă înțelegem că separările care s-au produs în Univers sunt determinate de entitățile spirituale care acționează asupra materiei, ni se clarifică și un alt fapt care altfel este greu de explicat. Știți că știința consideră că întregul nostru sistem solar a ieșit dintr-un fel de nebuloasă primitivă. Această teorie a lui Kant și Laplace a fost modificată de unii savanți ca Arrhenius, dar nu aceasta ne interesează în momentul de față. Să pornim de la teoria acceptată în general, după care aștrii care alcătuiesc sistemul solar s-au născut din condensarea unei nebuloase primitive; aceasta, intrând într-o mișcare de rotație, s-a fragmentat și așa s-a produs separarea Soarelui și a celorlalte planete. Învățătura Științei spirituale nu vine în contradicție în nici un fel cu această ipoteză știintifică. Dacă cineva ar fi fost martor la ceea ce s-a petrecut în spațiul cosmic timp de milioane de ani și ar fi urmărit cum s-a diferențiat acea nebuloasă primitivă, dând naștere planetelor actuale, imaginea pe care ar fi avut-o n-ar fi fost prea diferită de cea descrisă de ipoteza științifică. Dar să analizăm cum percepe clarvăzătorul acea nebuloasă originară.
Și el vede un glob enorm, alcătuit dintr-o substanță foarte subtilă în care nu se pot distinge încă nici Soarele, nici Pământul, nici Jupiter, dar pentru el această nebuloasă nu apare din ceva necunoscut, ea are un trecut care ajunge până la vechea Lună, astrul care a precedat sistemul nostru terestru. Trebuie să ne imaginăm că vechea Lună, la fel ca și Pământul nostru, a fost un corp ceresc care s-a încheiat, dacă se poate zice așa, printr-o stare finală de spiritualizare. Ceea ce atunci căpătase o oarecare diferențiere a fost într-un fel amestecat din nou și și-a pierdut individualitatea într-o stare de nediferențiere. Apoi acel glob unic a intrat într-un fel de somn cosmic de unde a iesit din nou la lumină atunci când din sânul Cosmosului a apărut acel glob de eter nebulos care reprezintă reîncarnarea vechii Luni. Pentru noi acel glob primitiv nu este numai o masă materială, noi vedem trăind în el într-un mod deosebit puternicele entități ale Spiritelor mișcării, Spiritelor formei și altele. Omul nu exista atunci decât în stare de germen, căci pe Lună el nu avea încă acel Eu pe care l-a primit numai pe Pământ. Dar toate entitățile spirituale care atinseseră deja un oarecare grad de evoluție erau legate strâns de acea nebuloasa originară.
Cum procedează cel care vrea să explice printr-o ipoteză fizică, materialistă, în ce mod s-a născut sistemul nostru solar din acea nebuloasă? Adesea în școli, pentru a ilustra această evoluție, se recurge la următoarea experiență: se dă drumul la o picătură de ulei într-un lichid cu aceeași densitate, căruia i se imprimă o mișcare de rotație cu ajutorul unui mecanism foarte simplu; se poate vedea cum bula de ulei se aplatizează și din ea se desprind mici picături care formează tot atâtea globulețe care continuă să se învârtă în jurul primei picături. Astfel se reconstituie în mic, prin rotație, un fel de sistem planetar. Această experiență are o forță de sugestie foarte mare. Cum să nu-ți închipui că același lucru s-a petrecut în Univers? Se poate literalmente vedea că prin rotație poate apărea un sistem de planete. Dar se uită un lucru, pe care adesea este foarte frumos să-l uităm, dar nu și în acest caz: ne uităm pe noi înșine. Dacă n-ar învârti cineva axa care permite realizarea experienței, sistemul planetar nu s-ar naște. Este un caz frecvent pentru gândirea materialistă, care nu vede niciodată decât o jumătate a lucrurilor. Dacă am gândi riguros și logic, am fi siliți să admitem că există un uriaș care pune în mișcare în spațiul universal axa de rotație. Bineînțeles că nu există un astfel de uriaș în spatiu, dar există altceva. Nebuloasa universală nu este formată numai din materie, ea este străbătută și spiritualizată de acele entități despre care am vorbit; dorințele și aspirațiile lor, de natură diferită, sunt cele care vor da materiei forme de viață de asemenea diferite. Și din cauza lor se produc separări în funcție de starea lor de maturitate și de aceea, de exemplu, cele mai elevate dintre ele se desprind odată cu Soarele, în timp ce acelea care au nevoie de forțele și de substanțele terestre rămân pe Pământ. În această masă primitivă, clocotitoare, toate entitățile spirituale sunt active și organizează, prin desprinderi succesive, sistemul planetar pe care îl cunoaștem în zilele noastre.
Au existat și unele entități care, de exemplu, nu au atins pe deplin scopul pe care și-l propuneau Spiritele formei; ele erau rămase în urmă în evoluție. Prea avansate pentru a locui pe Pământ, nu erau totuși destul de înaintate pentru a se alătura elementelor solare subtile. Printre aceste entități predomină două categorii, a căror influență asupra Pământului o vom analiza. Căci dacă Spiritele formei care se realizaseră perfect își îndreaptă spre noi razele lor și acțiunea lor diriguitoare prin lumina Soarelui, ființele care se află într-un stadiu intermediar influențează de asemenea Pământul, dar dintr-o sferă mai putin înaltă, cu toate că este superioară celei omenești. Aceste ființe au asimilat substanțele care le erau necesare și au făcut din ele corpuri cerești intermediare între Soare și Pământ, și astfel au apărut între acestea planetele Venus și Mercur. Tot astfel s-au desprins și celelalte planete din sistemul nostru solar, datorită faptului că alte entități le-au creat pentru a constitui câmpul lor de acțiune.
Să mai evocăm o dată epoca în care Soarele tocmai se separase și Pământul rămăsese cu toți germenii care urmau să se dezvolte aici și să dea naștere într-o zi omenirii actuale, care nu exista în acel timp decât într-un stadiu primar. Existau de asemenea germenii a ceea ce a devenit regnul animal și regnul vegetal; acestea trecuseră deja prin încarnările anterioare ale Pământului, dar reapar sub formă de germeni. Să ne ocupăm în primul rând de om.
Atunci când Soarele era încă unit cu Pământul, forțe puternice care emanau de la sublimele entități solare exercitau asupra omului o acțiune care pornea din interiorul astrului. Omul era așa cum îl lăsase evoluția sa lunară; s-ar putea spune că ieșea din găoace și nu era înzestrat, la început, decât cu un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. Corpul fizic nu era așa dens ca cel actual, era mai spiritual, mai subtil. Cât despre Eu, acesta nu se formase încă. Dar atunci când Soarele, împreună cu Entitățile solare, au luminat Pământul din afară, pentru om condițiile de pe Pământ s-au schimbat total. Gândiți-vă într-adevăr că atât timp cât Pământul și Soarele fuseseră unite înaltele entități solare fuseseră stânjenite în evolutia lor, ca și în acțiunile lor diriguitoare, de către forțele grosiere ale Pământului. De îndată ce s-au eliberat, ele s-au putut mișca în voie și au putut imprima o cu totul altă cadență evoluției, deoarece nu mai erau îngreunate de masa terestră. Deci ele s-au eliberat de Pământ și prin aceasta au căpătat mai multă forță pentru a exercita din afară o acțiune mai puternică asupra oamenilor. Iar aceștia, care se supuneau acelor spirite atunci când Pământul stânjenea încă acțiunile lor, au acceptat cu atât mai mult acțiunea lor când aceasta a devenit liberă și puternică. Prin aceasta evoluția omenirii s-a accelerat neînchipuit de mult și viața oamenilor pe Pământ ar fi ajuns repede la capăt dacă n-ar fi intervenit altceva.
Unul dintre aceste spirite s-a despărțit împreună cu cetele sale din comunitatea entităților din care făcea parte și a rămas unit cu Pământul. A fost însărcinat cu misiunea de a ține în frâu și de a potoli avântul formidabil produs de afluxul forțelor solare pentru ca Spiritele soarelui să nu mai fie singurele care să acționeze. Dar dacă acest spirit desprins de celelalte ar fi rămas strâns legat de Pământ, dacă ar fi acționat numai în sânul acestuia, întreaga planetă s-ar fi pietrificat, căci influența acestuia ar fi fost predominantă în mod excesiv. Ce s-a întâmplat? Ducând cu el substanțele și forțele cele mai grosiere, acest spirit a părăsit Pământul. Prin acțiunea lui s-a format Luna actuală. Spiritul formei care a acceptat misiunea de a încetini și a reține avântul prea rapid al evoluției rămâne chiar și acum unit cu Luna.
Evoluția continuă. Pământul și Luna se despart. Ființele pământene suferă în mod special influența a două forțe: cea care vine de la Soare și cea care vine de la Lună. Sub acțiunea celei dintâi viața omului, abia începută, ar ajunge deja la capătul ei. El nu se poate dezvolta decât datorită faptului că forțele Soarelui și cele ale Lunii se contracarează, echilibrându-se reciproc. Omul își are locul său pe Pământ și primește din afară acțiunea spirituală a entităților care îi permit să înfăptuiască în acest loc evoluția sa actuală.
Am văzut că omul este călăuzit de la o încarnare la alta de către îngeri, dar acești îngeri nu sunt independenți în Univers; ei sunt conduși de către Ființele superioare care locuiesc în Soare. Dacă ar acționa numai spiritele solare, viața s-ar concentra într-o singură încarnare; lăsată numai sub acțiunea Lunii, viața nici măcar n-ar mai apărea. Astfel, viața noastră pământească nu este decât o colaborare; forțele lunare întăresc și formează, în timp ce Soarele topește formele și permite ca ceea ce este durabil să treacă prin reîncarnări. Din punct de vedere spiritual, toate au o misiune în Univers.
Să ne imaginăm, într-o lumină ceva mai concretă, ce s-a petrecut atunci pe Pământ. Știm că omul nu a moștenit de pe vechea Lună decât corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Când Soarele s-a desprins din globul primar, corpul fizic nu ajunsese în punctul în care organele sale de simț să poată percepe obiectele exterioare. Desigur acestea existau din epoca saturniană, dar nu erau dotate încă cu percepții externe. Serviseră pe vechea Lună să producă imaginile pe care le zămislea omul. Imaginați-vă că în acele timpuri lunare un om se apropia de un altul; el nu putea percepe forma sa exterioară. Dar în el se forma un fel de imagine de vis și după formele și culorile acesteia el știa că se află în fața unui dușman și că trebuie să fugă. Aceasta este o constiență-imagine care stabilește un raport real cu sufletul întregului mediu înconjurător. Conștiența-obiect nu apare pe Pământ decât treptat; chiar atunci când Soarele devenise deja un astru independent, omul încă nu-l putea percepe, îl simțea numai, sub forma visurilor, ca o lumină interioară. El constata într-adevăr în spiritul și în sufletul său influența binefăcătoare pe care o exercitau asupra lui Spiritele soarelui. O simțea strălucind în imaginile care populau aura sa. Dar aceasta nu are nici o legătură cu percepția actuală. Vedem deci că a fost o vreme când puterile solare își revărsau lumina asupra omului, dar acesta nu percepea soarele exterior.
Luna s-a separat ceva mai târziu. Doar în momentul când ea s-a despărțit de Pământ omul a putut să capete o constiență de sine sau cel putin aceasta a început să se schițeze; atunci el a început să se perceapă ca ființă distinctă de mediul său. Până atunci el se simțea cuprins în sânul celorlalte ființe. De atunci încolo i-a fost posibil să perceapă lumea fizică care îl înconjoară, a început să se ivească conștiința Eului. Puteți să vă dați seama cu ușurință că facultatea de a vedea este strâns legată de conștiența Eului; căci atât timp cât nu te poți distinge pe tine însuți față de mediul înconjurător, nu ești un Eu. De aceea prima licărire de conștiență a Eului coincide cu acel moment al evoluției când ochii omului se deschid spre lumea din afară și când Luna se desprinde de Pământ. Înainte ca Luna să se fi separat de Pământ ea acționa direct asupra forțelor de creștere prezente în fiecare om, de la naștere și până la moarte, așa cum o face și acum, dar din exterior. Dar pentru ca existența omului să nu rămână mărginită numai între naștere și moarte, era nevoie de aportul altor forțe provenite din Soare. Evoluția pe Pământ a primit astfel acțiunea combinată a forțelor interioare ale Lunii și a forțelor exterioare ale Soarelui. Încercați să vă imaginați acest lucru în mod cât mai expresiv și precis.
În tot intervalul de timp cât, după ce Soarele părăsise Pământul, Luna rămăsese încă unită cu el, omul a perceput prin imagini interioare acțiunea forțelor solare; el a simțit efectul binefăcător al acestor forțe care se uneau pe Pământ cu cele ale Lunii, dându-i alcătuirea sa, dar niciodată n-a putut să le vadă. Dar iată că Luna s-a desprins. Atunci simțurile omului s-au deschis, dar prin acest fapt el a pierdut posibilitatea de a percepe spiritul și sufletul forțelor solare. Gândiți-vă la acel moment când dispare posibilitatea de a percepe spiritul sub formă de tablouri-imagini și când începe să se ivească percepția exterioară a Soarelui, simțul văzului. De fapt omul nu poate încă să vadă cu adevărat Soarele, căci Pământul este învăluit de o ceață deasă. Totuși, față de clarviziunea sa nebuloasă de altădată, el are capacitatea de a reuși treptat să vadă Soarele exterior prin atmosfera densă. Astfel, înaintând pe calea evoluției, omul a încetat să mai perceapă acțiunea binefăcătoare a Soarelui. Vechii egipteni păstrau amintirea acelei stări și au numit forțele Soarelui, acele raze pure pe care omul le-a perceput odinioară prin clarviziunea sa încețoșată, „Osiris”. Această percepere a lui Osiris a dispărut în vremea când aburii din atmosferă nu permiteau încă să fie văzut prin perceptie exterioară. Oamenilor li s-a părut că ce văzuseră ei înainte murise. „Osiris a fost ucis de dușmanul său Typhon”. Iar forțele care se desprinseseră ca să formeze Luna, acele forțe de creștere care stăpânesc omul între naștere și moarte, căutau de atunci cu aviditate și nostalgie pe anticul Osiris.
Încetul cu încetul, ceața s-a risipit. Desigur pentru aceasta a trebuit să se scurgă mult timp, până în miezul vremurilor atlanților. Omul a început să vadă cum apare Soarele, dar nu ca odinioară, când avea o stare de conștiență comună cu Universul; razele de soare pătrundeau acum în ochii fiecărui individ. Și astfel omul a văzut în Soare pe Osiris fragmentat, tăiat în bucăți.
Aceasta este relatarea unui mare eveniment cosmic. Atunci când ne-am încarnat, în timpul Egiptului antic, noi am cunoscut acest eveniment ca o reminiscență. Marii preoti egipteni îl aveau sub ochi și îl înveșmântau în imăgini mitice. Ei spuneau: „Atunci când Soarele și Luna și-au luat pentru prima oară locul în Univers, omul se găsea la mijloc, ținut în echilibru între forțele solare și cele lunare”. Înainte ca Luna să se separe, nu exista încă înmulțirea sexuată, ci numai o reproducere virginală. Forțele care guvernau Pământul au trecut din semnul Fecioarei, traversând Balanța, simbolul echilibrului, până în semnul Scorpionului. De aceea marii preoti adăugau: „Atunci când Soarele s-a găsit în semnul Scorpionului, Pământul fiind în cel al Balantei, razele sale au pătruns ca niște suliți, străpungând organele de simț așa cum o face acul scorpionului (acul scorpionului semnifică intervenția exterioară, care aduce un element nou față de vechiul mod de reproducere virginal) și atunci a fost ucis Osiris”. Într-adevăr vedem cum apare în acel moment în omenire nostalgia forței străvechi, căutarea acelei viziuni a lui Osiris.
Vedeți că nu trebuie să căutăm doar un sens astronomic unui mit ca cel al lui Osiris, ci trebuie să vedem în el rezultatul unei viziuni clarvăzătoare exercitată de vechii preoti ai Egiptului. Ei au întrupat în acest mit tot ce știau despre evoluția anterioară a Pământului și a Omului. La baza tuturor acestor mituri se află evenimente care s-au petrecut în mod real în lumile spirituale. Pe un eveniment de acest fel se bazează și mitul lui Osiris.
