|
Am văzut mai înainte cum decurg
condiţiile actuale de pe Pământul nostru din acţiunea
întregului
Univers, cum într-un trecut foarte îndepărtat globul
terestru era unit
cu astrul solar de care s-a despărţit apoi şi care astăzi ne trimite de
departe razele sale. Mai târziu, din globul străvechi, care
cuprindea
încă în sine elementele Lunii actuale, s-a desprins Luna şi
am analizat
ieri modul în care această împărţire în trei corpuri
cereşti se află
într-o relaţie spirituală foarte strânsă cu întreaga
evoluţie a Omului
si a Universului.
Entitătile care s-au desprins din masa terestră odată cu substanţele solare acţionau mai înainte în sânul acelui glob; acţiunea lor, care pe atunci era interioară, ulterior a început să se manifeste din afară. Bineînţeles că aceasta a dus la modificarea condiţiilor de viaţă de pe Pământ şi ele s-au schimbat şi mai mult prin faptul că s-a desprins şi Luna. Căci ceea ce rămăsese unit pentru o vreme, şi anume Luna şi Pământul, a suferit de asemenea o schimbare atunci când Luna s-a îndepărtat. Iar semnificaţia acestei evoluţii este că, aşa cum am văzut, omul s-a găsit aşezat între două forţe: dacă ar fi fost numai sub acţiunea Soarelui, aceasta ar fi imprimat un mers prea rapid al evoluţiei; pe de altă parte, dacă Soarele s-ar fi îndepărtat total de Pământ şi l-ar fi lipsit de forţele sale, fiinţele pământeşti, şi mai ales omul, s-ar fi împietrit, dacă s-ar fi aflat numai sub acţiunea forţelor lunare. Dar aşa s-a realizat un echilibru în evoluţia omenirii.
Ştiţi că entităţile ale căror forţe spirituale ajung pe Pământ prin intermediul razelor de soare sunt Spiritele formei sau Puterile. Ele sunt cele mai apropiate de evoluţia de pe Pământ. Căpetenia acelor Puteri a continuat să trăiască pe Pământ şi după desprinderea Soarelui şi nu s-a detaşat de el decât mai târziu, odată cu Luna. De aceea noi îl considerăm în primul rând a fi o divinitate lunară, cea pe care tradiţia biblică o numeşte Iehova. Cât despre celelalte Puteri solare care şi-au îndreptat lumina spre planeta noastră şi au acţionat asupra formei, tradiţia biblică le numeşte Elohim, Spirite ale luminii. Sub influenţa acestor Elohim, pe de o parte, şi a lui Iehova, pe de alta, echilibrul a fost asigurat.
Nu numai omul realizează o evoluţie; acest lucru este valabil pentru toate fiinţele din Univers. Aceste fiinţe sublime care revarsă asupra noastră forţele lor prin intermediul luminii, Spiritele formei, au realizat şi ele o evoluţie, ridicându-se de la o treaptă inferioară până la cea pe care se află astăzi. Ceea ce am afirmat despre Elohim şi Iehova este în aceeaşi măsură adevărat pentru cele mai avansate dintre aceste spirite care au dobândit capacitatea de a trece de la globul iniţial la starea de Soare sau de Lună. Totuşi, în cadrul fiecărei trepte, găsim şi entităţi care au rămas în urmă. Ieri am discutat deja că planete ca Venus şi Mercur îşi datorează existenţa faptului că unele entităţi au rămas la jumătatea drumului între oameni, pe de o parte, şi Spiritele solare, pe de altă parte; aveau nevoie de o locuinţă mai elevată decât Pământul, dar nu au putut ajunge până in Soare. Ele sunt cu mult deasupra omului, dar nu au atins încă starea Spiritelor solare. Ele cuprind un număr foarte mare de entităţi în comparaţie cu evoluţia omului pe pământ. Găsim aici pe aceia pe care i-am putea numi în ansamblu fiinţe luciferice, după numele căpeteniei lor, Lucifer.
Să ne reprezentăm clar cum se implică Iehova şi Elohimi, pe de o parte, şi entităţile luciferice, pe de altă parte, în evoluţia omenirii. Colaborarea dintre zeii solari şi zeul lunar duce la un dublu rezultat. Să ne amintim într-adevăr că Pământul a trecut, înainte de întruparea actuală, prin câteva stări anterioare, mai întâi prin cea de Saturn, apoi, după o fază de repaus, prin cea de vechi Soare şi după alt repaus prin cea de veche Lună. Omul, în evoluţia sa, păstrează amintirea interioară a tuturor acestor întrupări ale Pământului nostru; în prezent acesta ne apare ca având o complexitate extrem de mare.
Cele patru elemente care îl constituie în prezent: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul sunt articulate între ele prin raporturi de foarte mare subtlitate. Gânditi-vă că o fiinţă care nu ar poseda în lumea noastră fizică decât un corp fizic ar fi o piatră, un mineral; într-adevăr mineralul nu are pe pământ decât un corp fizic. Cel care pe lângă corpul fizic ar avea şi un corp eteric ar face parte din regnul vegetal; aşa cum sunt plantele. Cel care ar mai avea în plus şi un corp astral ar fi ceea ce sunt animalele şi doar acela la care acestora li se adaugă şi un Eu ajunge pe pământ la treapta umană.
Această structură nu este încă decât schiţată şi ne dăm seama ce imperfecţiuni are atunci când întorcându-ne în trecut, în vremurile de demult, ne întrebăm: care este cel mai vechi dintre cele patru elemente care îl alcătuiesc pe om? S-ar crede că acesta este mai degrabă Eul, deoarece este elementul cel mai elevat şi cel care face de fapt din om o fiinţă omenească. Dar lucrurile nu stau aşa. Elementul cel mai vechi al omului nu este nici Eul, nici corpul astral, nici corpul eteric, ci chiar corpul fizic. El este cel al cărui germen primar a fost depus pe vechiul Saturn, cu toate că nu trebuie să ni-l imaginăm analog cu cel de astăzi. Acum el ne apare sub o formă osoasă şi dură; forma „solidului“. Cuprinde încă particule lichide, înzestrate cu diverse proprietăţi, pe lângă aceasta el este străbătut de gaze şi de aer; în sfârşit, găsim în el ceea ce, din punct de vedere ocult, este o substanţă: căldura interioară.
Căldura care se află în om este independentă de mediul înconjurător, ea nu se reglează după temperatura ambiantă, ca la minerale; chiar într-un mediu rece omul poartă în el sursa propriei sale călduri. Faceţi abstracţie, în gând, de tot ce este solid, lichid sau gazos în corpul omenesc, imaginati-vă acest corp ca o formă calorică pură în spatiu, căldura pe care o aveţi în sânge: sunteţi atunci în prezenţa a ceea ce a existat pe vechiul Saturn; singura diferenţă este că această căldură nu avea, ca astăzi, o formă, ci ea abia începea să se contureze. Aceasta a fost situaţia mai ales către jumătatea evoluţiei saturniene, căci o asemenea fază cuprinde stări de început, mijloc şi sfârşit. Ar fi foarte greu să descriem starea iniţială, căci puţine spirite au puterea să-şi reprezinte proprietăţile pe care le avea Saturn înainte ca el să se condenseze până când a ajuns să fie constituit din căldură. Adâncindu-vă în spirit în acel trecut îndepărtat, să nu credeţi că dacă v-aţi plasa într-un punct al spaţiului cosmic pentru a-l observa pe Saturn aţi putea vedea ceva: lumina nu exista. Saturn nu strălucea. El a început să lucească slab numai spre sfârşitul evoluţiei sale. Cu cât, ne apropiem de mijlocul acestei evoluţii, cu atât simţim mai mult un fel de căldură, ca cea a unei sobe care nu ar avea limite fixate din exterior, ci care şi le-ar crea singură. Se pătrunde într-un spaţiu al căldurii. Totuşi nu trebuie să ne reprezentăm acest corp caloric ca fiind uniform. Dacă aţi avea capacitatea de a simţi diferite nuanţe de căldură, aţi sesiza că aceste linii calorice se întind în toate părţile, aţi percepe formele-căldură. Saturn a fost alcătuit în întregime din forme făcute numai din căldură şi aceste forme au fost primii germeni ai corpului fizic al omului. Ceea ce a dat Saturn fiinţei omeneşti nu a depăşit acest stadiu. Mai târziu, când intră în declin, cu toate ca viaţa sa va continua, el nu va mai aduce nimic fecund pentru evoluţia umană.
După un timp de repaus, Saturn se transformă în Soare. Din punctul de vedere al materiei exterioare, către mijlocul evoluţiei solare, se produce o densificare a elementelor materiale. Soarele nu este alcătuit numai din căldură, ci şi din gaze şi aer, ceea ce ocultismul numeşte „căldură“ şi „gaz“. Cele ce se găsesc în Soare suportă condiţiile impuse de aceste două elemente. Iată ce rezultă de aici: când omul era constituit numai din căldură, încă nu putea să posede un corp eteric, de aici înainte el va putea avea un astfel de corp, astfel că va fi alcătuit din două principii: corpul fizic şi corpul eteric. Dar corpul fizic era cu totul altfel pe Soare faţă de cel actual. Închipuiţi-vă, pentru a putea să vă faceţi măcar aproximativ o idee, că inspiraţi o cantitate de aer. Reprezentaţi-vă o oarecare creştere a căldurii în urma acestei inspirări. Faceti abstracţie acum de întregul vostru organism, cu exceptia aerului inspirat care, răspândindu-se in tot corpul, ia forma acestuia. Faceţi abstracţie de solid, de lichid, nu păstraţi decât aerul şi căldura. Imaginaţi-vă concret o astfel de formă constituită numai din inspiraţia aerului şi din efectele acesteia. Dacă urmăriţi în acest fel forma aerului inspirat şi a căldurii conţinute în organism, evocaţi cu aproximaţie imaginea omului din perioada de mijloc a evoluţiei solare.
V-aţi putea întreba cum ajunge cel înzestrat cu clarviziune să perceapă, in cronica Akasha, aceste forme gazoase alcătuite numai din linii de căldură şi de curenti de gaze. El le percepe ca urmare a unui fapt foarte concret. Când căldura se condensează în gaz, fără să mai existe vreo altă stare a materiei (nu ca astăzi, când pământul primeşte din afară razele de soare), în momentul când gazul, aerul, se desparte de forma-căldură, apare lumina. Astfel, în Soare, corpul fizic este format de un fel de formă embrionară de căldură şi de o formă de curent gazos de o minunată strălucire şi cu nuanţe dintre cele mai diverse. La început întregul glob este alcătuit numai din corpuri de căldură care radiază şi care sunt primii germeni ai corpului nostru fizic. Deja ele sunt pătrunse de corpul eteric. În acest fel omul s-a ridicat pe o treaptă superioară. Corpul fizic a devenit un corp de lumină prin faptul că a primit în el un corp eteric – şi omul însuşi, participând la natura solară, împrăştie strălucirea luminii in Univers. Corpul fizic a atins a doua treaptă pe calea perfecţiunii în timp ce corpul eteric se află doar pe prima, căci el s-a format în strălucirea globului solar.
Să continuăm să analizăm omul. Soarele se transformă treptat într-un corp lunar, după ce a trecut printr-o nouă perioadă de repaus. Din punct de vedere material, formele gazoase se condensează în forme lichide: apare apa. Vechea Lună este de fapt o planetă în stare lichidă şi corpul fizic al omului se regăseşte acolo, dar într-o formă plastică alcătuită de această dată din coloane lichide, străbătute de curenţi de gaze, care premerg respiraţia actuală, ca şi de curenţi de căldură. Deci acest corp este alcătuit din trei elemente: apă, aer şi căldură. În acea perioadă, lunară, regăsim deci corpul eteric, dar pe lângă acesta omul dobândeşte un corp astral şi întruneşte trei principii: fizic, eteric, astral.
Se vede deja, chiar din acele timpuri, că nu este posibil ca toate fiinţele care evoluează pe globul lunar să se dezvolte în acelaşi ritm. Pentru a pregăti despărţirea care se va produce la începutul evoluţiei noastre pe Terra, la început Soarele se detaşează din globul iniţial, iar spre jumătatea evoluţiei lunare vedem că există două corpuri cereşti: cel lunar (Pământ-Lună) şi cel al Soarelui, care s-a desprins ca urmare a acţiunii entităţilor mai evoluate care au avut nevoie de o substanţă mai subtilă pentru a-şi continua evoluţia. În urma acestei separări, forţele şi entităţile rămase sunt alcătuite din elemente mai dense şi în consecinţă planeta suferă într-un anumit fel o condensare. Iată deci că încă de pe vremea vechii Luni Soarele şi entităţile care îl alcătuiesc au exercitat asupra ei o influenţă externă.
Dar este necesar să descriem mai în detaliu starea astrului lunar rămas după această separare, căci pe el s-a înfăptuit o parte a evoluţiei noastre. Pe vechiul Saturn, pe vremea când nu exista decât corpul fizic, omul avea o valoare analoagă cu cea pe care o au astăzi mineralele. Pe vechiul Soare el s-a ridicat până la valoarea plantelor de astăzi, având în acelaşi timp un corp fizic şi unul eteric. Dar unele fiinţe rămăseseră în urmă, pentru că nu au reuşit să se înalţe până la această stare a omului pe vechiul Soare şi au rămas la stadiul de existenţă saturnian. În acest fel ele au devenit strămoşii unora dintre formele animale actuale. Deci trecutul omului se poate urmări până la vechiul Saturn, pe când o parte dintre animalele actuale au început să apară, ca un regn secundar alături de regnul uman, doar începând din perioada Soarelui. Din aceeaşi cauză, datorită întârzierii în evoluţie, vedem că pe Lună se formează alte două regnuri, care nu reuşesc să atingă stadiul uman – unul dintre acestea rămâne pe Lună la nivelul vegetal, constituind strămoşii regnului vegetal actual. Ceea ce este încă în stadiu de mineral va deveni apoi pe Pământ plantă. Cât despre ceea ce este astăzi mineralul, pe Lună nu exista încă nici un germen al acestuia, căci el nu apare decât mai târziu, ca un fel de produs al celorlalte regnuri.
Când susţii astfel de lucruri îţi dai seama, bineînteles, că pentru mentalitatea actuală pare o nebunie să afirmi că plantele pot exista fără suportul unui regn mineral, dar trebuie să ne dăm seama că în acele vremuri existau cu totul alte condiţii. Fapt este că pe vechea Lună omul se dezvolta sub forma regnului animal, animalul sub forma regnului vegetal şi planta sub forma regnului mineral. Când Luna s-a despărţit de Soare s-a produs un decalaj general, după cum urmează:
La începutul vechii Luni întâlnim cele trei
regnuri deja mentionate:
1. Regnul uman era în stadiul regnului animal actual, fiind
alcătuit
din trei corpuri: fizic, eteric şi astral.
2. Regnul animal era în stadiu de plantă, alcătuit din corp fizic
şi
eteric.
3. Regnul vegetal era în stadiu mineral, deoarece nu poseda
decât corp
fizic.
Regnul mineral de astăzi nu exista încă. Atunci când Luna s-a despărţit de Soare, entităţile şi forţele solare eliberate de substanţele grosiere ale Lunii au acţionat cu o intensitate şi mai mare. Ca urmare, cele trei regnuri menţionate s-au mai înălţat cu o treaptă în evoluţia lor. Corpul astral al omului a fost mai putin subjugat de corpul fizic; când Soarele a început să-şi trimită razele din exterior, corpul astral şi cel eteric s-au degajat în mai mare măsură de corpul fizic, ceea ce a dus la o schimbare profundă faţă de modul în care erau unite cele trei corpuri la începutul existenţei lunare. Acest lucru are următoarea consecinţă: închipuiţi-vă că omul de astăzi ar fi alcătuit din trei corpuri: fizic, eteric şi astral, şi că s-ar ivi o forţă din exterior care să desprindă corpul astral de corpul eteric; cel înzestrat cu clarviziune ar putea atunci să le perceapă ca fiind în afara sa. Ca urmare a faptului că aceste două corpuri ar fi eliberate de greutatea corpului fizic, omul ar mai avansa cu o semietapă în evoluţia sa. Acest lucru s-a petrecut atunci. Omul a devenit o fiinţă intermediară între starea sa de acum şi cea a animalului; natura sa spirituală era condusă şi îndrumată de sublimele Puteri solare. Celelalte două regnuri au parcurs, de asemenea, o parte a unei etape, astfel că la mijlocul evoluţiei lunare nu se întâlneau încă regnurile actuale, ci următoarele regnuri intermediare: un regn om-animal, un regn animal-vegetal şi un regn vegetal-mineral. Aşa cum în vremea noastră mineralele formează terenul ferm pe care păşim, în vremurile de atunci regnul cel mai de jos, intermediar între plantă şi animal, servea ca suport celorlalte fiinţe. Acesta nu avea nimic comun cu substanţa minerală actuală, ci era pe jumătate viu. Închipuiţi-vi un fel de turbă, un înveliş de consistenţa unor verdeţuri fierte, un fel de fiertură vie plină de curenţi şi veţi avea o imagine aproximativă a acelei mase de fond. La suprafaţa ei nu se ridicau stânci, ci forme asemănătoare cu lemnul, mase vegetale întărite, cornificate. Prin clarviziune ne putem da seama, de asemenea, cum se deplasau fiinţele pe acest sol în acelaşi timp vegetal şi mineral, din care o parte s-a condensat, dând naştere pietrelor. Din acest element lichid, vâscos, se desprindeau fiinţe intermediare între animal şi plantă, care fie că erau prinse prin rădăcini de această substanţă fie se mişcau mult mai repede decât astăzi. Ele resimţeau unele senzaţii la atingere. Cât despre fiinţa intermediară între om şi animal, aceasta era constituită din substanţe mai subtile şi nu avea în ea nimic din materia cea mai densă. Corpul său fizic, care îşi schimba continuu aspectul, era extraordinar când îl priveai; clarvăzătorul nu poate distinge pe vechea Lung nici o formă care să se asemene cu capul pe care îl are omul acum. El distinge corpuri fizice cu forme moi şi maleabile, ale căror capete iau numai forme animale; deasupra acestora se ridică corpul eteric şi corpul astral. Aspectul fizic al acestor fiinţe îmbracă deci formele cele mai văriate, evocând pe cele ale animalelor; dar este vorba numai de o evocare şi doar atunci când se trece de la aspectul fizic la observarea astrală se poate contempla natura superioară a acestei fiinţe lunare intermediare între animal şi om.
Deci acestea sunt fiinţele de pe vechea Lună. Dacă observăm până în adâncuri evoluţia omenească sub aspectul său spiritual, găsim că miturile şi legendele care ni s-au transmis cuprind de multe ori mai multă înţelepciune decât ştiinţa din vremea noastră. Atunci când omul va regăsi temeliile spirituale pe care se reazemă Universul, el îşi va da seama că înţelepciunea acumulată în aceste poveşti şi legende este mult mai adâncă decât cea a unei ştiinţe aparent atât de avansate.
Să ne întoarcem pe vechea Lună, pe vremea când nu existau încă decât regnurile intermediare şi să ne oprim o clipă la acest stadiu al evoluţiei. Să ne dăm seama bine că fiinţele care populează acel glob sunt strămoşii a tot ceea ce există în zilele noastre. Regnul mineral de acum a luat naştere din ceea ce a degenerat din fiinţele intermediare între mineral şi plantă. Plantele noastre se află în acelaşi raport cu regnul intermediar între animal şi vegetal. Iar o mare parte dintre animale provin din elemente degenerate din regnul animal-uman. Minerale, plante, animale, oameni, sunt în totalitate descendenţii acelor fiinţe de pe vechea Lună.
Există în vremurile noastre unele plante foarte aparte, care nu pot creşte pe un sol mineral, de exemplu, vâscul*.
* Problema vâscului este
sub toate raporturile deosebit de interesantă din multe puncte de
vedere. R. Steiner a numit vâscul „o rămăşiţă“ a vechiului stadiu
lunar
al evoluţiei Pământului. Acest lucru poate fi înţeles dacă
se recurge
la comparaţia cu plantele cu flori actuale. Acestea din urmă nu provin
din rămăşiţele care au continuat să se dezvolte până la stadiul
actual,
ci sunt creaţii noi. „Regnul animal-vegetal de pe vechea Lună a fost precursorul dar nu strămoşul plantelor cu flori
actuale, care nu s-au putut dezvolta decât prin potrivire
completă la
regnul mineral terestru apărut ca neoformaţiune. În ceea ce
priveşte
vâscul însă suntem în prezenţa uneia dintre
creaţiunile unicat care au
traversat venind în stadiul actual al Pământului fără a
trebui să fie
complet metamorfozate. Din această cauză el nu poate atinge treapta
unei plante cu flori propriu-zise şi cară cu sine – ca să ne exprimăm
astfel – forma de viaţă a vechii Luni. El nu poate creşte decât
pe
substrat viu. Plantula plantelor cu flori nu este nici ea altceva
decât
o rămăşiţă a stadiului lunar care trebuie recapitulat pe scurt
între
două generaţii. În felul acesta se limpezeşte şi imaginea
vâscului. El
este cosmic în măsura în care se dezvoltă în afara
elementelor şi
forţelor Pământului actual (...). El prezintă astfel o
interiorizare
remarcabilă a luminii. Vâscul înverzeşte în locuri
în care nu poate fi
atins de lumină“ (G. Grohmann: Die
Ptlanze, vol. II, ed. a II-a, p. 213). Să mai amintim
incapacitatea seminţelor de vâsc de a încolţi pe orice
substrat în
afara ramurilor arborilor vii. (n. red.)
Vâscul are o particularitate extraordinară care îl distinge
de toate
celelalte plante în ochii clarvăzătorului. El posedă un fel de
corp
astral care pătrunde în el ca în corpul animalelor. Şi cu
toate că nu
are deloc sensibilitate, are o oarecare asemănare cu un animal, aceasta
deoarece el apartine unei specii degenerate de plante-animale de pe
vechea Lung, care nu au devenit plante actuale şi prin urmare nu pot să
se înrădăcineze într-un sol mineral. Ele nu au reuşit să
ajungă până la
acest stadiu şi de aceea au nevoie de alte plante pe care să se fixeze.
Vâscul a rămas la nivelul condiţiilor de existenţă de pe vechea
Lună.
Strămoşii popoarelor europene au ştiut acest lucru şi l-au exprimat in
legendele lor. Vechile populaţii germanice şi nordice au considerat că
Loki este un zeu legat de vechile forme de pe Lună, care îşi
continuă
acţiunea pe Pământ. Când Pământul a căpătat
caracterul său actual, el a
intrat sub influenţa forţelor pe care acele popoare vechi le-au
simbolizat prin zeul Baldur. Acest zeu reprezintă forţele care
acţionează asupra făpturilor pământene care evoluează normal pe
Pământ.
Cât despre cele care, deşi se află pe Pământ, au rămas
în stadiul
lunar, acestea se află în relaţii strânse cu zeul lunii,
Loki. De aici
provine interesanta legendă care ne spune că odată, pe când zeii
erau
adunaii la jocuri, toate fiinţele au făcut jurământ să nu-l
rănească
niciodată pe Baldur. Numai vâscul nu a jurat. De ce? Pentru ca
este de
altă natură decât forţele terestre întrupate în
Baldur; el este un
martor întârziat, degenerat, al vechii Luni. El poate deci
să-i aducă
vătămare lui Baldur, forţă a Pământului. În vreme ce Loki,
zeu lunar,
s-a folosit de o fiinţă care îi este înrudită*.
* În legătură cu mitul
lui Baldur din mitologia germană, iată ce scrie Grohmann in cartea
citată: „Baldur, cel mai iubit dintre zei, are vise grele care îi
anunţă moartea. În consecinţă, Frigg ia jurământ focului,
apei,
fierului şi tuturor minereurilor, pietrelor şi pământului,
arborilor,
bolilor şi otrăvurilor, tuturor patrupedelor, păsărilor şi viermilor că
nu vor dăuna lui Baldur. Zeii însă, simţindu-se astfel asiguraţi,
se
apucă să tragă după Baldur, să arunce şi să-l bată. Nimic nu it atinge.
Atunci, Loki cel cu gânduri rele, travestit în femeie
bătrână se duce
la Frigg pentru a se informa ce fac zeii. El află despre jurămintele
făcute şi despre faptul că nu i s-a luat jurământ vâscului
pentru că a
părut a fi «prea tânăr». Jubilând, Loki rupe
vâscul şi îl îndeamnă pe
zeul orb Hodur să tragă cu arcul in timp ce el însuşi îi
aşază săgeata
făcută din vâsc. Săgeata îl străpunge pe Baldur
«încât aceşta căzu mort
la Pământ şi aceasta a lost nenorocirea cea mai mare care i-a
lovit pe
zei şi pe oameni»“.
Baldur
este personificarea forţei solare pe Pământ. Toate fiinţele
terestre
au, din această cauză, o relaţie cu el şi nu îi pot dăuna.
Vâscul însă
poate, pentru că este o rămăşiţă a vechii Luni, străină printre
celelalte făpturi ale Pământului. El poate omorî în mâna
lui Loki, el
însuşi o rămăşiţă care nu este rudă a zeilor pământeni,
potrivit lui R.
Steiner. Edda (epopee germană) desemnează vâscul ca fiind „prea
tânăr“,
ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât că nu a atins
maturitatea
pământeană. Atunci când au fost întrebate toate
fiinţele Pământului şi
au depus jurământul, vâscul nici nu a putut fi
întrebat, căci el nu
este o fiinţă pământeană. Aşa trebuie înţeleasă importanţa
vâscului în
mitul lui Baldur. Acolo unde simbolistica este adevărată, adică acolo
unde ea este extrasă din conţinutul de adevăr al lumii, ea trebuie să
se suprapună cu cunoştinţele ştiinţifice.
(n. red.)
Această legendă este rezultatul unei cunoaşteri profunde a evoluţiei. Ştiind că de multe ori ceea ce este opus evoluţiei normale şi sănătoase poate să ajute în cazul evoluţiei anormale, perturbate, înţelegem ce intuiţie deosebită i-a făcut pe strămoşii noştri să considere că vâscul are o putere de vindecare cu totul aparte. Ei cunoşteau cele spuse de mine adineauri şi de aceea aveau o mare consideraţie pentru vâsc. Acest exemplu ne arată ce înţelepciune este ascunsă in mituri şi legende.
Deoarece pe Lună o parte din corpul eteric şi din cel astral s-au ridicat deasupra corpului fizic, la fiinţa intermediară între om şi animal s-a produs în mod necesar o schimbare a stării de conştienţă. Evoluţia stărilor de conştienţă se desfăşoară în paralel cu această evoluţie. Fiecare din aceste trepte evolutive, Saturn, Soare, Lună, Terra, marchează în acelaşi timp o etapă în evoluţia stării de conştientă. Pe vechiul Saturn, în prima sa fază, starea de conştienţă este nedesluşită. Starea de conştienţă pe care o avem acum când suntem cufundaţi în cel mai adânc somn fără vise, cea a plantei, adâncită într-un somn nesfârşit, este totuşi mai clară decât starea de conştienţă a omului de pe Saturn, care nu ar putea fi comparată decât cu starea de conştienţă actuală a mineralului. Doar odată cu Soarele omul s-a ridicat la o stare de conştienţă analoagă cu cea a plantelor, iar atunci când a primit, pe Luna veche, un element astral, starea sa de conştienţă a mai parcurs o treaptă şi a atins ceea ce numim conştienţa-imagine. O putem compara cu visele actuale, dar numai până la un anumit punct, căci visele noastre doar rareori au un sens, pe când pe Lună era altă situaţie. Am văzut că atunci când o fiinţă se întâlnea cu alta, ea nu percepea nici forme, nici culori exterioare, ci doar simţea cum creşte în sine o imagine analoagă cu cea din vis; această imagine îi revela care era natura celui care se apropia, dacă avea intenţii prieteneşti sau duşmănoase, dacă trebuia sau nu să fugă de el.
Dar când Soarele a început să lumineze din exterior, s-au produs alternări ale stării de conştienţă: în unele perioade aceasta era mai activă, pe când în timpul altora ea devenea obscură. În prezent starea de conştienţă alternează în funcţie de zi şi de noapte. Când se trezeşte din somn, omul îşi ia în stăpânire corpul fizic şi pe cel eteric, şi prin intermediul lor lumea realităţilor exterioare. Când se foloseste de simţuri, totul devine clar în jurul lui. Dar seara, când Eul său şi corpul său astral părăsesc corpul fizic şi pe cel eteric, el nu mai are organe de percepţie şi totul se întunecă în jurul său. În felul acesta starea de conştienţă de somn fără vise, pe care o avea în timpul vechiului Soare, alternează cu conştienţa trează pe care a dobândit-o pe Pământ. Aceste alternanţe se pregăteau deja pe vechea Lună.
Înca din acele timpuri corpul eteric şi corpul astral ba ieşeau la suprafaţă, deasupra corpului fizic, ba se scufundau din nou, căci vechea Lună se mişca deja in jurul Soarelui, ceea ce avea ca urmare faptul că omul era alternativ luminat sau nu de Soare. S-a stabilit un ritm între corpul fizic pe de o parte, corpul eteric şi cel astral pe de altă parte. Desigur contrastul nu era atât de mare ca acum. Totuşi, atunci când pe vechea Lună omul, luminat de razele soarelui, se desprindea puţin de corpul său fizic, el se găsea într-o stare de conştienţă spirituală şi percepea cu intensitate realităţile spirituale. Când corpul eteric şi cel astral coborau iarăşi în corpul fizic, starea de conştienţă se întuneca. După cum vedeţi, lucrurile se petreceau invers faţă de situaţia de acum. Aceste perioade alternative durau mult mai mult pe Lună. În decursul stărilor de conştienţă întunecată se producea, fără ca omul să-şi dea seama, ceea ce s-ar putea numi fecundaţie. Pentru a face să se nască capacitatea de reproducere, de fecundaţie şi de zămislire, partea superioară a omului cobora în corpul fizic, iar odată ce actul fusese realizat, se ridica iarăşi în lumea superioară.
Astfel s-au pregătit în mod progresiv condiţiile care s-au realizat pe Pământ, şi faptul că omului şi tuturor celorlalte fiinţe de pe Lună li s-a stârnit elanul pentru o evoluţie mai perfectă se datorează separării Pământului de Soare, după care spiritele care populau Soarele au exercitat o influenţă mai puternică. Acest lucru nu ar fi putut să se realizeze dacă Soarele ar fi fost nevoit să suporte pe mai departe povara substanţelor lunare. El a fost eliberat de acestea şi datorită acestui fapt Luna a lost în stare să avanseze atât de repede încât după un timp a căpătat maturitatea necesară pentru a putea să se unească din nou cu Soarele. În cursul acestei perioade toate planetele s-au unit iar, intrând împreună în repausul spiritual numit şi Pralaya. După acest repaus s-a ivit primul germen eteric al corpului ceresc, care a dat naştere Pământului prin eliminarea succesivă a unor elemente care îl alcătuiau la începuturi.
Să ne punem acum întrebarea de ce corpul fizic a apărut pe Saturn, corpul eteric pe Soare şi corpul astral pe Lună. Cel care studiază Ştiinţa spirituală nu-şi pune întrebări stângace ca acele persoane care îşi închipuie că fac filosofie întrebându-se la nesfârşit: de unde vine asta? dar cealaltă? şi care, după ce au primit un răspuns, continuă să tot pună întrebări. Se poartă astfel cei care nu au atins încă ei înşişi o anumită viziune spirituală a Universului, căci după aceea devii mai rezonabil, ştiind că există un punct dincolo de care întrebările nu mai au sens. Să luam un exemplu. Gândiţi-vă că vedeţi nişte urme pe drum şi vă întrebaţi: de unde provin? Răspunsul: pe aici a trecut o trăsură. Dar de ce a trecut pe aici o trăsură? Pentru că cineva a avut nevoie de ea pentru treburile sale. Se mai poate încă întreba: cum se face că avea astfel de treburi? Dar de la un punct întrebările nu mai au sens, căci ele se îndepărtează prea mult de punctul lor de plecare: te-ai îndepărtat de problemă. Dacă porneşti când pui o întrebare nu de la un fapt, ci de la o idee, nu poţi ajunge decât la o înlănţuire de abstracţiuni, la întrebări fără sfârşit. Trebuie să porneşti de la o observaţie concretă pentru a ajunge la realităţi spirituale concrete. Atunci nu mai întrebi: de ce entităţile au făcut acest lucru? Ci te întrebi: ce au făcut? Trebuie să căpătăm această disciplină şi să ştim să recunoaştem faptul că nu poţi să tot întrebi la nesfârşit.
Observaţia ocultă ne învaţă că odinioară, când începea să se formeze vechiul Saturn, unele entităţi spirituale au revărsat, ca printr-o jertfă, propria lor substanţă, pentru ca aceasta să devină substanţa care a constituit planeta Saturn, şi anume căldura. Acele fiinţe atât de superior evoluate, desigur, nu mai aveau nevoie de nimic care ar semăna în vreun fel cu hrana şi se aflau chiar în situaţia de a putea exala, de a oferi, propria lor substanţă. Acestea sunt Tronurile. Ele au săvârşit acea jertfă la începutul erei lui Saturn şi au furnizat astfel primul element al corpului fizic al omului. Acela care poate regăsi prin observare ocultă acest corp fizic pe vechiul Saturn afirmă că el a emanat din substanţa Tronurilor. Iată că din etapă în etapă corpul fizic al omului s-a transformat, că el a evoluat până în stadiul actual, dar că ceea ce este el astăzi reprezintă substanţa transformată a Tronurilor.
În epoca vechiului Soare, corpul eteric s-a adăugat corpului fizic. Aceasta a lost din nou opera unor entităţi spirituale, cele care se află mai jos de Tronuri şi pe care le numim Spirite ale înţelepciunii sau Kyriotetes. Evoluţia lor pe Saturn nu era destul de avansată pentru a le da posibilitatea să reverse atunci propria lor substanţă. Ele au atins pe Soare puterea de a exala dintr-însele substanta corpului eteric. În acest corp eteric găsim, începând din epoca solară, substanţa Spiritelor înţelepciunii.
Pe Luna veche ne-a fost dat corpul astral. Şi în acest caz substanţa a fost oferită de fiinţe spirituale: Spiritele mişcării, Dynamis, numite şi Virtuţi. În cele din urmă am trecut de pe vechea Lună pe Pământ. Iar aici iarăşi o altă entitate şi-a revărsat forţa în noi ca să primim Eul care s-a adăugat celorlalte trei corpuri. Acest Eu ne este dat de spirite care dirijează evoluţia cosmică: acestea sunt Spiritele formei, Puterile sau Exousiai. Am mai vorbit de ele, căci ele sunt, de asemenea, Elohim, cei care au îndreptat spre noi lumina Soarelui. Am văzut că unul dintre ele, Iehova, a acţionat de pe Lună pentru formarea spiritului omenesc. Deci spiritele formei colaborează, acţionând din afară asupra omului, pentru a face să germineze Eul.
Iată cum din treaptă în treaptă entităţile spirituale intervin în evoluţia omului: Tronurile pe Saturn, Spiritele înţelepciunii pe Soare, Spiritele mişcării pe Lună, iar pe Pământ Spiritele formei, reprezentate de Iehova şi de ceilalţi Elohim. Toate aceste entităţi au dat omului forma sa actuală, impregnându-l cu propria lor esenţă.
Tradiţia biblică ne arată clar cum a fost impregnat omul de substanţa acestor Spirite ale formei. Învăţătura din Tora cuprinde un mister profund. Unul dintre Spiritele formei, Iehova, s-a unit cu Luna şi de acolo şi-a exercitat acţiunea asupra omului pentru a realiza o formă divină: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său şi l-a făcut asemenea lui Dumnezeu“. Spiritele formei sunt cele care i-au dat formă omenească, zidindu-l după chipul divin. Elohim au revărsat pe Pământ puterea Soarelui sub formă de lumină. Iehova a renunţat la formă, la veşmântul exterior de lumină; a venit pe Pământ în chipul unui Dumnezeu ascuns, pentru că el a ales timpul cuprins între naştere şi moarte. În aerul pe care îl străbate lumina, cu el s-au unit spiritele aerului. Când ne imaginăm ce trimite Soarele pe Pământ, sub aspect spiritual şi fizic, vedem cum razele sale sunt captate de către Pământ şi ajung la om şi cum aduc cu ele emanaţiile spiritului lui Iehova. Ele aduc de asemenea elementul spiritual care animă aerul. Biblia ne descrie clipa în care Iehova revarsă în om puterea sa, un element din entitatea sa, în pasajul in care se spune: „Iar Iehova a suflat asupra omului suflarea vieţii şi el a devenit un suflet viu“.
Trebuie să luăm aceste cuvinte în sensul cel mai direct şi să descifrăm cu adevărat ceea ce conţin ele. Un fior de veneraţie ne pătrunde atunci când începem să le înţelegem, când realizăm sensul acestor cuvinte care ne dezvăluie faptul că pe Saturn, pe Soare şi pe Lună Tronurile, Spiritele înţelepciunii şi Spiritele mişcării au revărsat în om esenţa lor, iar pe Pământ l-au pătruns Spiritele formei. Cuvântul biblic redă acest moment imens.
Vom vedea mai departe cum s-au unit aceşti Elohim şi Iehova cu
entităţile luciferice din perioada Atlantidei şi până in zilele
noastre.
