Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UNIVERSUL PĂMÂNTUL ŞI OMUL

GA 105


CONFERINŢA a VII-a

Formele animale, expresii fizionomice ale pasiunilor omeneşti •
Religia egipteană, aducere-aminte a epocii lemuriene • Simbolul Peştelui
şi al Şarpelui • Amintirea Atlantidei in Europa • Lumina lui Christos

Stuttgart, 11 august 1908

Am văzut că în evoluţie, în general, şi în evoluţia omenească, în special, apar o serie de diferenţe, se produc inegalităţi atunci când unele fiinţe se fixează înainte de vreme într-o anumită formă. Ele se cristalizează prea devreme. În timp ce alte fiinţe, care din alte puncte de vedere sunt asemănătoare cu celelalte, îşi păstrează întreaga supleţe şi plasticitate până în momentul propice şi, prin urmare, pot să realizeze o dezvoltare într-o nouă direcţie. Am stabilit, de asemenea, în ce moment al evoluţiei s-a ivit forma omenească propriu-zisă: la mijlocul epocii Atlantidei. În acele timpuri, natura exterioară a omului poseda o mare elasticitate; nu numai că el putea să-şi mişte membrele, dar putea şi să le alungească după cum dorea. Aceste lucruri referitoare la lumea de altădată şi la omenirea din trecut inspiră omului din vremea noastră un fel de repulsie. Chiar şi aici, în cercul celor care studiază Ştiinţa spirituală, conferinţele acestea îşi propun să prezinte adevărul în doze mici, puţin câte puţin. În acest fel el este mai uşor de asimilat.

Să ne aducem aminte că timpurile Atlantidei au luat sfârşit printr-un ansamblu de catastrofe diluviene cu caracter foarte complex. Dar înainte de acestea, perioada Atlantidei durase foarte mult (în conferinţele următoare vom preciza aceste cifre). Putem să ne întoarcem înapoi cu gândul până la începutul acelei perioade. Vom găsi atunci în istoria planetei noastre alte catastrofe; de natură vulcanică. Prin acestea au dispărut continente întregi, care se aflau la sud de Asia de astăzi, la est de Africa şi la nord de Australia. În aceste teritorii trăia o preomenire. Ele sunt înglobate sub denumirea de continent lemurian, nume luat din domeniul ştiinţelor naturii.

Această preomenire poseda o corporalitate fizică extrem de moale şi de plastică. Omul din acele timpuri putea să se transforme. Aspectul său ar părea foarte ciudat omului din zilele noastre. În acel moment, de altfel prematur, a început să se schiţeze pentru prima oară la om sentimentul unui Eu; dar aceasta nu era decât un început. Lipsa de personalitate şi caracterul maleabil al corpului explică faptul că acel aspect omepesc în continuă schimbare în funcţie de conţinutul psihic al fiecărei fiinţe era, într-un anumit fel, un revelator al sufletelor. Aspectul său varia după cum omul îl alimenta cu dorinţe bune sau rele, cu gânduri bune sau rele. În acele timpuri nu era cu putinţă să fie ţinut ascuns un gând rău; el imprima corpului forma sa.

În acea epocă, pe Pământ se aflau puţine specii animale. Nu existau decât oamenii şi speciile inferioare de animale. Oamenii îşi făceau simţită prezenţa, se recunoşteau unul pe altul, după expresia dorinţelor lor, a instinctelor şi gândurilor lor. Care este astăzi expresia fizionomică a acestor dorinţe, a acestor instincte, a acestor gânduri? Ea se află în formele animale. Când privim acum animalele din specii superioare, găsim în ele expresia diverselor facultăţi ale omului, expuse într-o gamă variată; tot ce se refugiază acum în corpul astral al omului, pasiunile şi tendinţele de tot felul, toate acestea acţionau odinioară cu intensitate asupra corpului omenesc maleabil încă, format cel mult dintr-o ceaţă incandescentă, şi dădea expresia acelui corp. Cele mai multe dintre animalele superioare de astăzi se trag din fiinţe umane care s-au împotmolit în instinctele lor, s-au fixat în ele şi au rămas in urmă. Animalele s-au născut din pasiunile şi dorinţele omeneşti, care s-au solidificat, au încremenit într-o formă rămasă pe loc. Omul care trece prin lume având o înţelegere ocultă a fenomenelor resimte lucruri foarte deosebite. El îşi spune: pe parcursul devenirii mele am străbătut stadiile de Leu şi de Şarpe, am trăit in aceste forme; viaţa mea psihică a avut calităţi care au dat naştere acestor forme. Fiinţele omeneşti care s-au dovedit apte să atingă stadii superioare, cele care şi-au păstrat neatins atât centrul lor psihic cât şi echilibrul au păstrat capacitatea de a trăi în interiorul lor pasiuni şi instincte fără însă să capete în vreun fel forma şi structura corporală a acestora. Prin aceasta, omul s-a ridicat deasupra animalelor. În animale putem urmări propriul nostru trecut, dar nu sub aspectul său de odinioară, căci de atunci s-au scurs milioane de ani.

Să admitem că instinctele cu care este înzestrat acum leul s-au manifestat la început, în vremuri îndepărtate, în fiinţa unui om, dându-i forma de leu. Această formă s-a materializat, a apărui specia leului. Dar de atunci neamul leilor a suportat o îndelungată evoluţie şi de aceea leul de astăzi nu mai este la fel cu cel originar; el nu este decât urmaşul acestuia. Într-un anumit sens, diversele animale nu sunt decât urmaşii degeneraţi ai noştri. Cunoscând aceasta, putem înţelege mai bine lumea care ne înconjoară.

Dar să nu ne închipuim că animalele care există astăzi sunt forma cristalizată a unor instincte întotdeauna rele. Nu, erau instincte necesare. Omul a trebuit să ia din ele ceea ce era de folos fiinţei sale actuale. Când revedem acele timpuri vechi ale evoluţiei, găsim Pământul populat de forme animale materiale în curs de transformare, care sunt expresia instinctelor noastre, a pasiunilor noastre. Prin aceasta se face simţită acţiunea entităţilor spirituale despre care am vorbit. Pământul era alcătuit încă dintr-o substantă maleabilă şi se poate zice că entităţile spirituale modelau aici diversele forme animale.

Să ne amintim de următorul lucru: religia egipteană a reflectat în învăţămintele ei faptele cosmice din epoca lemuriană. Ceea ce s-a întâmplat pe Pământ în epoca lemuriană a constituit miezul cunoştintelor sacre ale Egiptului. Deci să nu ne surprindă faptul că găsim printre reprezentările religioase ale Egiptului atâtea forme animale sau zei cu capete de animale. Ele reflectă amintirea spirituală a ceea ce a existat cu adevărat pe faţa pământului. Nu facem o comparatie, ci afirmăm o realitate când spunem că sufletele incarnate in timpul civilizatiei egiptene au simţit cum se trezesc în ele vremurile lemuriene, că religia lor a fost o resurectie spirituală a acelor timpuri. Diversele epoci terestre au inspirat genul acesta de renaştere sub formă de religii sau de filosofii.

Chiar în epoci mai târzii, condiţiile de viaţă pe Pământ erau încă foarte diferite de ce sunt ele astăzi, la fel ca şi stările de constienţă. Forma omenească s-a modelat treptat până pe la jumătatea timpurilor Atlantidei. Ea a ajuns la împlinire datorită lui Iehova şi Spiritelor formei, după cum am văzut. De fapt tot ceea ce constituie acum omul a luat naştere în intervalul de timp cuprins între epoca lemuriană şi mijlocul epocii Atlantidei.

Dacă aţi putea, prin clarviziune, să vă deplasaţi în acea epocă lemuriană, v-aţi găsi în faţa altor enigme. În acea vreme, funcţiile organice, care acum sunt separate, acţionau încă în comun. La apogeul epocii de care vorbim, respiraţia şi nutriţia formau un singur tot. Aceasta se datora structurii total diferite a substanţelor absorbite. Omul era hrănit de o substanţă fluidă răspândită pretutindeni, pe care am putea, în linii mari, să o comparăm cu laptele, şi care era în acelaşi timp obiectul respiraţiei şi al nutriţiei.

Dar nici alte lucruri nu se separaseră încă. Ştiti că, încetul cu încetul, în cursul perioadei de care ne ocupăm, simţurile omului s-au deschis spre înafară. La început, aceste simţuri nu percepeau obiectele exterioare. Omul se mărginea la conştienţă în imagini: în el se înălţau imagini vii, vise. Nu avea o percepţie obiectivă. În schimb, senzaţiile de cald şi de rece începeau să se diferenţieze. Era începutul activităţii senzoriale. Fiinţa omenească care se mişca într-un element lichid distingea temperatura locurilor de care se apropia. Această capacitate îi era mijlocită de un organ, glanda pineală*, astăzi atrofiată, situată în interiorul creierului. Odinioară, această glandă se deschidea spre exterior şi era în realitate un organ energetic, împrăştiind în afară raze de forţă. Omul poseda deci un fel de lanternă luminoasă şi se mişca cu ajutorul ei în oceanul originar. Acest organ luminos, care, dacă s-ar dezvolta în zilele noastre, ar apărea ca o creastă pe capul omului, înzestra omul cu percepţii termice. Era primul rudiment al organelor noastre de simţ. Astăzi, ştiinţa oficială numeşte acest organ „ochi degenerat“. Dar el n-a fost niciodată ochi, a fost un organ care percepea frigul sau căldura, chiar de la distanţă.

* Glanda pineală, minusculă excrescenţă a materiei nervoase, cântărind aproximativ 0,16 g, aşezată în interiorul cutelor pe care le formează creierul, la nivelul ventriculului al treilea, este cunoscută, ca una din glandele endocrine importante, sub numele de epifiză. Unii anatomişti şi fiziologi au socotit-o ca fiind un organ degradat, provenind din „ochiul pineal“ pe care reptilele erei secundare îl purtau ca o fereastră în peretele superior al craniuluilor.(n.red.)

Acest organ, care s-a închis atunci când organele celorlalte simţuri au început să se deschidă, avea un alt rol: el a fost, in timpuri îndepărtate, un organ de fecundare. Receptivitatea senzorială şi fecundarea sau procrearea nu făceau decât un singur tot. Omul primea prin intermediul acestui organ forţele universului înconjurător, care îl făceau apt să reproducă o fiinţă asemenea lui. Aceasta se petrecea pe vremea când Luna nu se despărţise încă de Pământ. În unele perioade, atmosfera Pământului devenea deosebit de favorabilă pentru procreare; sub influenţa anumitor poziţii ale Soarelui atmosfera producea o anumită substanţă care făcea să radieze organul procreator. Animalele marine care posedă în unele perioade o fosforescenţă specială amintesc de acea epocă îndepărtată. În momentele acelea o undă de procreare străbătea întregul Univers. Fiinţa omenească, încă absolut asexuată, era fecundată şi putea să reproducă o fiinţă asemănătoare sie însăşi. Activitatea senzorială şi procrearea, pe de o parte, respiraţia şi nutriţia, pe de alta, erau funcţii strâns legate între ele în acele timpuri străvechi.

Organele s-au diferenţiat progresiv şi omul a luat treptat aspectul pe care îl are astăzi. Prin acest fapt el devenea propriul său stăpân şi conştiinţa Eului se înrădăcina în el. Înainte de aceasta, atunci când se mişca, după cum am mai spus, într-o atmosferă terestră încă lichidă, condus de percepţiile sale de cald sau de rece, entităţile superioare acţionau în el, şi îndeosebi forţele solare, căci acest astru se despărţise deja de Pământ şi forţele sale acţionau din afară, stimulând organul pe care l-am pomenit – glanda pineală.

Dimpotrivă, forţele lunare, înainte şi după despărţirea de acest astru, au stimulat un alt organ al omului. Acest organ se află în alt punct al creierului şi este numit glanda pituitară sau mucoasă. În vremea noastră nu se ştie ce rol ar avea*. Dar odinioară ea regla funcţiile corpului, respiraţia şi nutriţia, combinate. De acest organ depindea, de asemenea, capacitatea omului de a se extinde în lungime şi în lăţime, de a-şi schimba forma. Tot ceea ce depindea de voinţa sa era reglat de glanda pituitară sau mucoasă. Ceea ce nu era dependent de voinţa sa era de domeniul glandei pineale.

* Glanda „pituitară“, numită astfel de Vesalius (1543), care credea că secretă mucozităţile nazale, este cunoscută mai mult sub numele de hipofiză. În prezent, se ştie că este una din glandele endocrine cu funcţii multiple secretând hormoni cu actiune directă, dar şi cu acţiune de reglare a funcţiei celorlalte glande endocrine şi având de asemenea relaţii cu sistemul nervos central. Astfel ea influentează, în adevăr, funcţia a numeroase organe.(n.red.)

Pe măsură ce omul se dezvoltă şi capătă un aspect corporal stabil, sigur, el se smulge de sub tutela entităţilor care-l dirijau mai înainte făcând din el o fiinţă pur instinctuală. Abia la jumătatea epocii Atlantidei el a avut suficientă maturitate pentru a percepe lumea exterioară prin organele sale de simţ şi pentru a formula aprecieri asupra acestei lumi. Înainte era incapabil de aşa ceva şi ceea ce s-ar fi putut numi gândire era ceva insuflat din afară, aşa cum se întâmplă astăzi la animale.

Să ne amintim însă că oamenii au progresat cu viteze diferite. La unii fenomenul de fixare s-a produs mai devreme decât la alţii. Doar fiinţele omeneşti ce alcătuiau un mic nucleu care locuia in apropiere de Irlanda actuală s-au dovedit capabile să primească in întregime darurile evoluţiei terestre. Ei au migrat din vest spre est, populând diferitele ţinuturi unde se aflau vestigii ale unor popoare anterioare, şi s-au amestecat cu acestea. Din acest amestec s-au născut diferite civilizaţii. Oamenii care s-au îndepărtat mai puţin de leagănul lor au format civilizaţiile europene.

Să mai aruncăm o privire in largul Universului, apoi să revenim pe Pământ. Vedeţi limpede că omul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu speciile animale care s-au desprins din viţa umană şi au rămas în urmă într-un stadiu anterior al evoluţiei. Desigur există diferenţe mari între speciile animale. Vom vedea mai încolo că există o anumită limită foarte semnificativă între animalele inferioare şi animalele superioare. Să reţinem pentru moment faptul că omul a eliminat progresiv din sânul său formele animale şi să ne gândim că pe vremea foarte îndepărtată când Soarele era încă unit cu Pământul omul exista deja sub o formă spirituală, subtilă, în întregime eterică. Atunci când Soarele s-a despărţit de Pământ omul a eliminat speciile animale rămase în urmă, adică cele care erau încă în stadiul Soare-Pământ dinainte de despărţire. Aceste fiinţe, care evoluaseră în forme animale pe un Pământ unit încă cu Soarele şi cu entităţile solare, au dat naştere apoi unor animale foarte diferite de ceea ce erau ele atunci, căci durata evoluţiei a fost imensă. Cu toate acestea se poate găsi, printre formele animale care ne înconjoară astăzi, o formă caracteristică amintindu-le pe cele care au rămas in urmă atunci când Soarele a părăsit Pământul, şi aceasta este forma Peştelui.

Peştele este forma de viaţă care a rămas pe Pământ atunci când acesta a devenit de sine stătător, forma de viaţă care a păstrat în sine ultimele ecouri ale forţelor solare. Pământul era locuit atunci de aceste fiinţe care au trecut apoi prin numeroase împrejurări, dar care au fost primele contururi materiale ale fiinţei umane, în epoca în care Soarele a părăsit Pământul.

Putem zice că, în lumea exterioară, un animal, Peştele, ne aminteşte de propria noastră despărţire de Soarele fizic, ne aminteşte că odinioară am aparţinut Soarelui. Dar apoi Soarele s-a îndepărtat. A acţionat din afara Pământului. A transformat omenirea pământeană. Atunci s-a stabilit sub influenţa sa ritmul pe care îl numim alternanţa dintre starea de veghe şi somn.

Această alternanţă a fost corelată cu faptul că omul era acum mai legal de Eul său. În timpul somnului, slăbea legătura eului şi a corpului astral cu corpurl fizic şi cu cel eteric. Să analizăm mai îndeaproape această alternanţă.

Ştim că relaţia dintre cele patru părţi care alcătuiesc fiinţa umană în stare de veghe este de echilibru. Mai demult, atunci când omul adormea, deoarece nu poseda un Eu, o parte a corpului său eteric evada împreună cu corpul astral. El intra într-o stare care nu era exact de somn, dar care totuşi poate fi considerată similară somnului. În prezent, omul adormit are valoarea unei fiinţe vegetale. Planta dispune de o stare de conştienţă analoagă cu cea a unui om adormit, reprezentat prin corpul său fizic şi cel eteric. Partea spirituală, corpul astral şi Eul, în cazul unui om normal, nu dispune la rândul ei decât tot de o stare de conştienţă vegetală – omul care doarme nu este conştient de ceea ce îl înconjoară. În vechime, starea de conştientă a corpului astral evadat în timpul somnului era mai clară. Cel care dormea îşi dădea seama vag că intră in lumea spirituală.

Să mai avem în vedere şi faptul că, înainte de desprinderea Soarelui, omul se găsea supus în întregime influenţei şi dominanţei forţelor fizice şi spirituale ale acestui astru. După despărţire, influenţa solară asupra omului are un caracter variabil, în funcţie de poziţia acestui astru şi de incidenţa razelor Soarelui. Or, in timpurile acelea, Soarele exercita o influenţă specială. Ochiul fizic nu putea să-l perceapă; lumina Soarelui nu putea străbate atmosfera compactă de atunci. Dar când, în timpul somnului, corpul eteric şi cel astral evadau, se eliberau de corpul fizic, acestea primeau puternice influenţe emanate de forţele spirituale ale Soarelui. La început, omul nu percepea aceste influenţe, nu era încă pregătit pentru aceasta. Dar, mai târziu, o anumită intervenţie spirituală i-a dat capacitatea de a le percepe, de a recunoaşte radiaţia spirituală a astrului solar.

Care a fost această intervenţie care l-a pus pe om în contact conştient cu entităţile solare a căror reşedinţă se îndepărtase de Pământ? În ce moment li s-a acordat oamenilor capacitatea de a percepe acele entităţi?

Ştim că forţele spirituale s-au revărsat treptat pe Pământ. Momentul capital şi decisiv când omului i-a fost dată capacitatea de a primi pe deplin conştient nu numai radiaţia fizică a Soarelui, ci şi forţele sale spirituale l-a constituit venirea lui Christos pe Pământ.

Putem să spunem că a existat un moment când omul s-a despărţit fizic de Soare. Peştele evocă acel moment. El ne aminteste cum era viaţa noastră înainte ca ea să fie abandonată de către Soare şi de înaltele entităţi solare aflate sub conducerea lui Christos. Oamenii s-au maturizat treptat până când au ajuns să poată primi forţa acestui mare spirit solar, aşa cum mai înainte primeau efectele fizice ale Soarelui. Forţa spirituală a Soarelui s-a manifestat atunci pe Pământ ca un fapt real, în aceeaşi măsură cu efectele fizice. Ce amintire au putut evoca iniţiaţii atunci când a apărut Christos? Amintirea vechii patrii solare, iar simbolul care evoca acea veche patrie era desigur simbolul Peştelui.

De aceea, atunci când vedem simbolul Peştelui în catacombe, putem să-l interpretăm ca un semn autentic prin care iniţiaţii rememorează cursul evoluţiei. Iar discipolul din primele veacuri creştine, văzând pretutindeni semnul acesta, resimţea o emoţie amestecată cu respect şi groază; învăţătura iniţiaţilor, care ajungea la urechile lui, îl transporta spiritual la misterele sacre ale Palestinei, dar în acelaşi timp îl purta in urmă, făcându-l să întrezărească etapele grandioase ale evoluţiei Pământului. Iată ce se învăţa în locurile de iniţiere, şi simbolul Peştelui, ca şi alte simboluri, erau expresia acestor mistere. Prezenţa sa pe pereţii catacombelor evocă epoci dispărute cu aceeaşi certitudine ca şi prezenţa unei impresiuni vegetale fosile care evocă pentru geolog vremurile trecute. Ca şi impresiunea fosilă, simbolul Peştelui nu a apărut de la sine; el este amprenta învăţăturii care se transmitea prin Misterii. Nu a apărut dintr-odată. A existat în şcoli oculte înainte de venirea lui Christos; profeţii Israelului fac aluzie la el şi îl regăsim chiar şi în Misteriile druidice. Peste tot are un rol legat de prevestirea venirii lui Christos. Deci acest simbol închide în el referiri la un moment capital al evoluţiei terestre.

Să ne continuăm analiza. A urmat epoca când Luna s-a despărţit de Pământ. Pământul rămăsese pentru un timp despărtit de Soare, dar unit încă cu Luna. Apoi Luna a părăsit la rândul ei Pământul şi astfel cele trei astre au devenit distincte. Aceste evenimente cosmice au fost însotite de mari catastrofe de tipul furtunilor. Omul fizic nu era încă prea evoluat. El şi-a abandonat pur şi simplu corpul, care se osificase şi se întărise. Ca să înţelegem ce s-a întâmplat, să reţinem în primul rând faptul că, prin despărtirea de Soare, Pământul a regresat în evoluţia sa, deci condiţiile s-au înrăutăţit. Dar când s-a desprins şi Luna, ducând cu ea elementele dăunătoare, Pământul a progresat iar, a devenit mai elevat.

Deci evoluţia a fost ascendentă până la retragerea Soarelui, după care a urmat o perioadă descendentă in timpul căreia totul pe Pământ s-a înrăutăţit. În sfârşit, după desprinderea Lunii, evoluţia s-a redresat. Stadiul intermediar de care am vorbit a lăsat şi el urme pe Pământ, dar desigur acestea au degenerat şi nu mai au înfăţişarea de altădată. Găsim şi astăzi forma pe care o îmbrăcase fiinţa omenească înainte de desprinderea Lunii, înainte ca omul să posede un Eu. Entitatea animală care ne aminteşte, în oarecare măsură, cum era omul in punctul cel mai de jos al evoluţiei sale, în momentul când se cufundase cel mai mult în adâncurile vieţii instinctive şi pasionale, atunci când corpul său astral era accesibil pentru cele mai rele influenţe, acea entitate în care s-a fixat amintirea celei mai ruşinoase perioade străbătute de omenire pe această planetă, această entitate se regăseşte astăzi, degenerată, sub chipul Şarpelui. Iată deci că şi simbolul Şarpelui a rezultat din realităţile evoluţiei noastre.

Peştele şi Şarpele ies la lumină din lumea enigmelor trecutului nostru. Şi, aşa cum un instinct natural ne face să ne bucurăm când vedem corpul strălucitor al unui peşte străbătând cel mai pur, cel mai cast element, emanând o senzaţie de linişte, tot astfel un instinct natural, dacă nu a fost alterat, ne înfioară la vederea unui şarpe care se târăşte pe pământ. Astfel de impresii sunt justificate; ele sunt amintiri inconştiente ale fazelor pe care noi înşine le-am parcurs. Omul, văzând formele atât de pline de viaţă şi într-adevăr minunate, într-adevăr solare, ale peştilor mişcându-se în unde, îşi aminteşte de evoluţia sa şi de inocenţa sa trecută, de vremurile când cele mai bune spirite care dirijează evoluţia ţineau sub control destinul său. Dar omul care vede apropriindu-se o reptilă îşi aminteşte de o perioadă îngrozitoare din evoluţia sa, perioadă când era pe punctul de a pieri. Ceea ce simte acum la vederea acestor animale se leagă de evenimente cosmice trecute. Astfel se poate înţelege ceea ce pare enigmatic; aceste sentimente apar cu tărie şi claritate acolo unde omul nu a fost influenţat de civilizaţie. Bineînţeles că teama de şarpe poate fi complet dominată datorită civilizaţiei. Dar aceasta nu distruge în adâncul sufletului un instinct primitiv care provine dintr-o epocă îndepărtată a istoriei noastre, când omul se afla, din punct de vedere fizic, în stadiul de şarpe şi când începeau să acţioneze în el elemente spirituale care urmau să-l pregătească să devină liber, să-l pregătească să-l primească pe Christos în toată măreţia şi demnitatea sa, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Să ne punem întrebarea: care au fost acele elemente spirituale care l-au ajutat pe om să nu piară? Acestea au fost entităţile de care am mai vorbit: entităţile luciferice. Ele au intervenit în momentul de decadenţă maximă şi l-au determinat pe om să se ridice iarăşi spre înălţimi.

Deoarece entităţile solare nu mai puteau să acţioneze, entităţile luciferice s-au jertfit, s-au dat pe sine pentru a putea să-i îndrume pe oameni. Ele s-au întrupat în mod straniu in mijlocul unor popoare de pe Pământ. Ca aspect exterior, ele aveau o înfăţişare omenească. Chiar şi spiritele cele mai elevate trebuie, în astfel de cazuri, să ia forme care sunt prezente deja pe Pământ. Acestea au luat deci înfăţişarea pe care o aveau oamenii în acea vreme. Ele erau rătăcitoare pe Pământ şi ştiau că, deşi ca înfăţişare se asemănau cu oamenii, totuşi patria lor era în ceruri, pe cele două planete intermediare, Venus şi Mercur. Sufletele lor locuiau acolo şi ceea ce era mai bun în ei rămăsese acolo. Aşa că până la urmă înfăţişarea lor pământească nu era decât o iluzie.

Dar a fost nevoie să se folosească acest procedeu pentru a li se da oamenilor ce le trebuia: o direcţie, o doctrină. Ei sunt cei pe care îi numim primii Învăţători sau Iniţiaţi ai omenirii. Asemănători ca înfăţişare cu oamenii de atunci, erau însă înzestraţi în forul lor interior cu înalte calităţi, care le dădeau posibilitatea să exercite o puternică influenţă asupra omenirii în general, dar îndeosebi asupra fiinţelor omeneşti mai evoluate, în lăcaşuri de învăţătură, care au fost primele scoli ale Misteriilor. Au existat deci foarte multă vreme astfel de individualităţi care îşi aveau patria în ceruri şi care se mişcau printre oameni. În vremea aceasta omul evolua, apropiindu-se de mijlocul epocii Atlantidei.

În prima jumătate a acestei epoci a început să se formeze structura omenească actuală şi omul a început să capete conştienţa de sine. Au existat fiinţe care se aflau pe treptele inferioare ale scării umane; acestea au dat naştere unor rase care au rămas în urmă. Alte fiinte au rămas înzestrate cu elasticitatea necesară pentru a-şi continua evoluţia. În sfârşit, altele nu trăiau decât din timp în timp în corpuri omeneşti. Iată ce se întâmpla adesea în acele prime timpuri ale Atlantidei:

Să ne imaginăm un atlant din vechime, relativ foarte evoluat. În anumite situaţii era determinat să-şi părăsească corpul fizic, care era încă foarte maleabil, şi corpurile eteric şi astral; atunci nucleul pur spiritual al fiinţei sale se retrăgea într-o lume superioară; mai târziu acest nucleu spiritual ajungea să anime un alt corp. Se întâmpla adesea ca cele trei corpuri – fizic, eteric şi astral – să fie părăsite de bunăvoie cu mult înainte de moarte de nucleul lor spiritual. Aceste corpuri, în cazul în care aparţinuseră unor individualităţi atlante superioare, erau de natură extrem de nobilă. Atunci în ele pătrundeau entităţi spirituale de ordin superior. Acest lucru se petrecea deseori în vremurile cele mai vechi ale Atlantidei. Entităţi care altfel nu ar fi putut să se încarneze pe Pământ foloseau acele învelişuri corporale foarte evoluate. Aşa au făcut Marii Învăţători care au avut drept câmp de acţiune şcolile de iniţiere din Atlantida. Ei au exercitat o influentă puternică prin mijloacele de care dispuneau în acele vremuri. Noaptea, când omul evada din corpul său fizic, el păstra un fel de clarviziune nedesluşită. În timpul zilei contururile exterioare ale lucrurilor nu-i apăreau încă cu claritate. Deci nu exista o diferenţă atât de marcată ca în prezent între somn şi starea de veghe. Iar omul putea să întâlnească pe Marii Învăţători în două feluri, alternativ: ziua vedea înfăţişarea lor omenească; noaptea îi vedea în natura lor spirituală. Dar el ştia că ei sunt aceiaşi: în acest fel, înaltele entităţi coborâte de pe Venus şi de pe Mercur erau zi şi noapte în preajma oamenilor.

Amintirea lor s-a păstrat mai târziu in sufletele care continuau să se reîncarneze; sufletul popoarelor europene evoca aceste amintiri când se rosteau numele de Wotan, Thor ş.a. Aceste divinităţi nu erau creaturi imaginare, ci reminiscenţe ale fiinţelor din Atlantida. Tot astfel grecii i-au avut pe Zeus, Apolo, Marte, care, la origine, evocau fiinţele pe care le cunoscuseră în Atlantida. În timp ce epoca egipteană îşi amintea de vechea Lemuria, Grecia păstra amintirea evenimentelor terestre care se desfăşuraseră pe vechea Atlantidă.

Trebuie să avem clar în minte un lucru: fiecare dintre religiile antice fiind reînsufleţirea unei epoci anterioare, după un timp amintirile s-au epuizat; atunci a venit vremea să se manifeste ceva cu totul nou. Aceasta a fost epoca în care grecii şi romanii au pierdut amintirile din Atlantida. Şi, în acelaşi timp, epoca în care Christos a adus un impuls nou, un impuls esenţial pentru evoluţia terestră.

Am arătat deja care a fost acel impuls. Am spus că, după o perioadă îndelungată, în care entităţile luciferice au pregătit omenirea, Soarele nu s-a mai mărginit doar să lumineze Pământul. El a trimis, de asemenea, forţele sale interioare pe Pământ. Această epocă este departe de a se fi sfârşit. De fapt ea este de-abia la începuturi. Căci abia cu venirea lui Christos a fost dat primul impuls în acest sens, iar razele Soarelui nu au mai fost pentru Pământ numai radiaţii pur fizice, ci au devenit radiaţii spirituale interiorizate. Această lumină va deveni din ce în ce mai intensă, ea este în acelaşi timp lumină a Soarelui, lumină a Spiritului, lumină a lui Christos şi va străluci în forul interior al omului tot aşa cum în afară omul este scăldat de ea.

Acesta va fi viitorul omului. El va vedea Soarele nu numai cu ochii trupului, va admira nu numai splendoarea lui, ci se va înălţa la o contemplare spirituală a acestui astru. Un simţ interior al Soarelui se va ivi în suflete. Şi atunci, ele vor putea să înţeleagă pe deplin fiinţa care a coborât pe Pământ sub numele de Iisus Christos. Acest lucru se va face însă numai treptat, progresiv. Aşa cum, în vremurile precreştine, omul înţelegea mesajul entităţilor spirituale vestitoare, care într-un anumit sens îl lăsaseră să scape din sânul lor pentru ca el să coboare in lumea fizică, tot astfel, de atunci înainte, omul va trebui să înţeleagă înalta entitate care s-a retras de pe Pământ odată cu Soarele. Omul trebuie să o regăsească, să o primească iarăşi, dar de data aceasta ca pe o forţă spirituală interioară. Această forţă, care îi va da cel mai mare impuls pentru viitor, această forţă pe care are datoria să o înţeleagă, este forţa lui Christos.

Or pentru a înţelege forţa aceasta a lui Christos este necesar ca un ansamblu de cunoştinţe spirituale, de învăţăminte, să acţioneze ca seminţe, ca germeni spirituali. Ceea ce a fost dat Pământului şi oamenilor de către principiul lui Christos se va înţelege din ce în ce mai bine prin intermediul Antroposofiei. Fiind înţeles, astfel, din ce în ce mai bine, marele impuls christic se va face tot mai puternic simţit în evoluţia terestră. Omul are nevoie de acest impuls pentru a se ridica din adâncurile materiei în care a coborât cât s-a putut de mult. Are nevoie de el pentru a reveni în patria sa spirituală.