Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UNIVERSUL PĂMÂNTUL ŞI OMUL

GA 105


CONFERINŢA a VIII-a

Raporturile omului cu diferite corpuri cereşti • Misiunea existenţei terestre

Stuttgart, 4 august 1908

Ca să ne pregătim să înţelegem aşa cum trebuie subiectul pe care îl vom urmări în următoarele conferinţe, astăzi ne mai îndreptăm încă o dată privirile spre profunzimile Universului; vom reveni apoi la cercul strâmt al existenţei noastre terestre directe. Aceasta ne va permite să ne reprezentăm corect accepţiunea pe care Ştiinţa Spirituală sau ocultismul o acordă celor trei termeni pe care i-am implicat: Universul, Pământul şi Omul.

Aţi remarcat, desigur, că în sens ocult nu putem în nici un caz să considerăm Universul ca un ansamblu pur material. Am văzut că diversele fiinţe cosmice, fazele de evoluţie prin care a trecut succesiv Pământul sub numele de Saturn, Soare şi Lună, starea actuală a sistemului nostru solar, cu polaritatea planetei Pământ şi stelei solare, toate acestea sunt de fapt cu totul altceva decât materie propriu-zisă. Fiecare dintre aceşti aştri este de fapt, după cum v-am spus, scena de manifestare a unui grup de entităţi spirituale; alcătuirea materială a acestor aştri este până la urmă cea de care au nevoie entităţile respective.

Am văzut, de asemenea, că Soarele s-a desprins de Pământ pentru că el urma să devină sediul unor entităţi sublime care nu puteau întrebuinţa pentru a evolua decât substanţele cele mai subtile, în timp ce omului îi rămâneau pe Pământ substanţe mai palpabile. Dacă ne rotim privirile în imensitatea spaţiului, nu vom găsi nicăieri un obiect pur material; totul este legat de spirit.

Am arătat, de asemenea, în ce măsură sunt legate de lumea spirituală diverse forme ale vieţii terestre. Pietrele, mineralele de pe Pământ, posedă un Eu situat la periferia lumii noastre. Plantele au un Eu in centrul globului pământesc; pe lângă aceasta o fiinţă astrală le înconjoară, am putea spune, făcându-le să ajungă la suprema lor manifestare: floarea. Astfel tot ce ne înconjoară este îmbibat de spirit şi imaginea pe care o avem asupra lumii se prelungeşte datorită acestei concepţii până la infinit. Să ne ridicăm privirile spre orice astru: astrul acela este modul de exprimare a entităţilor spirituale legate material de el. Omul poate să-şi dezvolte în suflet unele facultăţi aflate acum în stare latentă şi să ajungă astfel să cunoască aceste fiinţe cosmice răspândite în Univers. Vom vedea deci acum care sunt relaţiile omului cu diferiţi astri.

Pe Pământ suntem înconjuraţi de minerale, de plante, de animale şi de semenii noştri, oamenii. Pe lângă aceasta, ştim că asupra condiţiilor de viaţă de pe Pământ acţionează înalte entităţi pe care le numim în accepţiunea creştinismului Îngeri, Arhangheli şi Arhei sau Puteri cereşti. Stim, de asemenea, că şi alte entităţi se ocupă de Pământ, trimiţând asupra lui forţe care pornesc de la Soare sau de la Lună. Ne punem următoarea întrebare: până la ce nivel putem să comparăm între ele planetele din sistemul nostru solar? Pentru a simplifica problema, să luăm în discuţie fiinţele pe care le întâlnim, pe care le vedem cu ochii noştri, în stadiul de acum al omenirii, şi să ne punem întrebarea: ce legătură este între mineralele, plantele, animalele care ne înconjoară şi celelalte fiinţe din Univers?

Desigur, abordăm acest subiect numai din punctul de vedere al Ştiinţei Spirituale, adică din punctul de vedere al conştiinţei clarvăzătoare pe care omul o poate dobândi dezvoltându-şi unele forţe pe care deja le posedă; vom vorbi mai încolo şi despre această dezvoltare.

Pentru moment să ne întrebăm dacă există şi pe alte planete oameni ca şi noi, la care să se poată ajunge prin cunoaştere, prin clarviziune. Nu, cunoaşterea prin clarviziune nu găseşte pe alte planete oameni ca cei de pe Pământ. Aceasta confirmă faptul că fiecare planetă, fiecare corp ceresc, îşi are rolul său, misiunea sa specială. Nimic nu se repetă in Univers; pe alte scene cosmice se desfăşoară alte acţiuni. Pământul pe care ne aflăm acum a rezultat din cele trei stări planetare anterioare, numite şi „întrupări“ ale Pământului. Stadiul pe care îl parcurgem acum, stadiul de om, a fost deja parcurs, în vremea precedentelor întrupări ale Pământului, de alte entităţi. Îngerii, de exemplu, au parcurs acest stadiu pe vechea Lună. Alte spirite, Spiritele focului, l-au parcurs pe vechiul Soare, iar altele, Spiritele personalităţii, pe vechiul Saturn. Am putea trage concluzia greşită că pe aceste planete din trecut au existat oameni. Dar trebuie să ne aducem aminte că vechea Lung nu prezenta un corp mineral, că nu exista nici o rocă solidificată. Deci, fiinţele care realizau acolo etapa de om făceau aceasta în cu totul alte condiţii decât noi. Numim faza de evoluţie pe care o traversau etapa de om, dar ea nu semăna deloc cu cea de astăzi.

Tot aşa, Spiritele focului au străbătut pe vechiul Soare etapa lor omenească în cu totul alte condiţii. Căci vechiul Soare nu era alcătuit decât din substanţă aeriană, gazoasă şi spiritele respective nu puteau fi oameni în acel mediu decât cu condiţia să nu aibă ca noi un corp compact, muşchi ş.a. În evoluţia Pământului nostru nu se repetă nimic, fiecare moment are de îndeplinit rolul său în vasta economie a Universului.

Să analizăm puţin cum a evoluat Pământul nostru. Din punct de vedere ocult, el este mărginit strict la corpul ceresc locuit de oameni şi pe care se realizează evoluţia acestora. Această evoluţie a devenit posibilă numai în momentul când Soarele şi Luna s-au despărţit de Pământ şi forţele terestre şi-au găsit un echilibru între aceste două astre. Odinioară, pe vremea când Pământul era el însuşi, ca să zicem aşa, soare, Soarele şi Pământul laolaltă evoluau simultan. Soarele era încă într-un stadiu planetar şi era locuit de Spiritele focului. Dar mersul înainte neîntrerupt al evoluţiei a dat posibilitatea Soarelui (adică unei părţi din globul primitiv) să se ridice la o existenţă superioară. Aceasta s-a realizat în detrimentul corpului planetar rămas, Pământ şi Lună laolaltă. Se întâmplă uneori în Univers ca pentru un timp corpurile unor fiinţe să fie unite şi să evolueze simultan, pentru ca apoi acestea să se despartă deoarece unul se ridică, accede in regiuni superioare ale existenţei, în timp ce celălalt coboară spre străfunduri. Pentru ca unele entităţi să poată accede la o stare superioară, Soarele trebuia să se izoleze, să devină un astru de sine stătător, în stare să constituie un teren propice pentru evoluţia acestor entităţi. Soarele s-a ridicat deci de la stadiul de planetă la cel de stea fixă: el provine dintr-o planetă. Ocultismul consideră Soarele o planetă evoluată.

Am arătat ieri că pentru un timp omul a trăit pe Pământ fără forţele spirituale ale Soarelui şi că venirea lui Christos a dat posibilitatea acestor forţe să-şi găsească loc printre noi. Prin încorporarea lui Christos în viaţa terestră, omul a ajuns, datorită principiului christic, la o maturitate tot mai mare. Însă aspectul material al unei planete depinde de entităţile care evoluează pe suprafaţa ei. Şi aşa cum Soarele a devenit ceea ce este astăzi datorită faptului că a ales substanţele cele mai subtile, singurele pe care le puteau utiliza entităţile sale, tot aşa şi Pământul se va transforma şi substanţele terestre vor deveni cele potrivite pentru demnitatea viitoare a omului şi a celorlalte fiinte pe care omul le implică in această evoluţie. Căci omul, devenit mai puternic, va atrage spre sine şi alte fiinţe terestre. Ce se va întâmpla atunci? Omul, pătrunzându-se din ce în ce mai profund de principiul christic, primind în sine înaltele energii solare care au coborât pe Pământ împreună cu Christos, va deveni el însuşi din ce în ce mai apropiat de Christos şi va radia din sine însuşi acest principiu şi aceste forţe străbătând globul pământesc.

Dar ce este principiul lui Christos? Vom încerca să ne dăm seama. Mai întâi trebuie să ştim care este misiunea existenţei noastre terestre pentru a putea să definim această misiune şi să-i dăm un nume. Care este misiunea Pământului nostru? Şi care a fost misiunea Lunii vechi care a precedat Pământul? Când ne îndreptăm privirea spirituală până în vremurile de început ale acelei Luni, vedem că entităţile care o locuiau, precursorii fiinţelor terestre de acum, posedau multe facultăţi, dar că le lipsea ceva, ceva ce, dimpotrivă, pe Pământul de acum se află peste tot. Forţele de pe Luna veche, forţele care acţionau la începuturile evoluţiei sale, erau încă forţe lipsite de înţelepciune. Nicăieri la începuturile evoluţiei lunare nu se poate observa o armonie a diverselor activităţi, un ansamblu care să poată fi numit înţelepciune. Vedem apoi entităţi care acţionau atunci la periferia Lunii intervenind din afară asupra fiinţelor lunare şi încorporându-le treptat această înţelepciune. De aceea numim Luna Planeta înţelepciunii.

Atunci când s-a terminat evoluţia acelei planete, toate lucrurile fuseseră pătrunse de înţelepciune. Atunci lumea lunară a trecut printr-o stare intermediară numită somn cosmic, apoi a reapărut sub forma lumii pământene. Fiinţele care au ieşit atunci din somnul cosmic, sau Pralaya, aduceau cu ele din vechea Lună comori de înţelepciune. De aici decurge faptul că înţelepciunea se află în tot ce există pe Pământ; ea a fost inoculată dinainte în natura lucrurilor. Putem vedea această înţelepciune prezentă peste tot în jurul nostru în fiinţele care ne înconjoară, căci ele sunt urmaşele evoluţiei lunare.

Priviţi o floare oarecare: cu cât o examinaţi mai mult, cu atât vi se va părea mai minunată, veţi vedea că cele mai mici părticele ale ei sunt organizate după o concepţie profund înţeleaptă. Luaţi o bucată de os de la şoldul omului; veti vedea cu câtă înţelepciune s-a realizat un echilibru de forţe în acest punct al corpului pentru a susţine greutatea trunchiului. Ştiinţa inginerilor noştri nu ar fi în stare să imite această structură minunată, de exemplu la construirea unui pod. Astfel înţelepciunea perfectă rezidă în toate organele omului şi în fiecare detaliu al Universului. La început, pe Pământ, omul nu a făcut altceva decât să beneficieze de această înţelepciune fără să o înţeleagă; treptat el a învăţat din ceea ce îl înconjura să recunoască înţelepciunea existentă în propriul său organism, întelepciunea microcosmică. Înţelepciunea se află la baza lucrurilor pământeşti şi a tuturor funcţiilor involuntare ale omului. În şcoli este admirată, prin studiul istoriei, înţelepciunea omenească, iar prin studiul tehnologic sunt lăudate invenţiile şi descoperirile făcute de om. Se arată, de exemplu, că în epoca modernă oamenii au descoperit meşteşugul de a fabrica hârtie. Inteligenţa omenească a ajuns până aici... dar viespile produceau de mult hârtie, o fabricaseră cu mult înaintea omului! Desigur, o viespe izolată nu este în stare să facă aceasta, dar sufletul-grup al viespilor construieşte cuibul lor dintr-un material produs de ele care seamănă foarte bine cu hârtia noastră; acest suflet-grup a ajuns de mult la punctul unde ajunge treptat inteligenţa omenească. Această întelepciune care rezidă în fiinţele terestre nu a fost încorporată în ele decât progresiv pe vechea Lung; ea a trebuit să se lupte cu forte adverse, apoi, la sfârşit, vechea Lună a transmis Pământului germenii unor fiinţe în care fusese depusă această înţelepciune mai înainte ca ea să ia amploare.

Ce element spiritual este sădit în acelaşi fel în fiinţele care se află acum într-un proces de evoluţie pe Pământ? Acest element care trebuie să fie inoculat planetei noastre este dragostea. Pământul nostru este planeta dragostei. Această evoluţie în spiritul dragostei a început deja: dragostea a fost transmisă picătură cu picătură, în forme inferioare, în fiinţele pământene. Aceasta s-a petrecut în epoca lemuriană, când a prins contur Eul omului; atunci sexele s-au separat. Dragostea şi-a făcut apariţia în forme inferioare şi întreaga evoluţie ulterioară tinde la înnobilarea, spiritualizarea acestui principiu vital. Aşa cum pe Lună s-a revărsat în fiinţe înţelepciunea, rolul Pământului nostru va fi îndeplinit atunci când dragostea va sta la temelia tuturor fiinţelor.

Să aruncăm o scurtă privire asupra viitoarei existenţe planetare, asupra lumii care o va înlocui pe a noastră: viitorul Jupiter. Când pe Jupiter vor reapărea fiinţele care au evoluat pe Pământ, ele vor îndrepta în jur privirea lor spirituală. Şi aşa cum inteligenţa noastră admiră înţelepciunea prezentă pretutindeni în pietre, plante, animale, în întregul Univers, aspiră această inteligenţă pentru a se hrăni cu ea şi a obţine o înţelepciune similară, tot astfel, locuitorii de pe viitorul Jupiter îşi vor putea îndrepta privirea spirituală spre lumea înconjurătoare, de unde va emana pentru ei o mireasmă intensă de dragoste, căci pe Pământ dragostea va fi sădită în toate lucrurile. Pe Pământ noi analizăm creaţia şi suntem modelaţi de înţelepciunea care se manifestă in ea. În acelaşi fel, fiinţele de pe Jupiter vor fi modelate de emanaţiile de dragoste care se vor degaja din tot ce a fost creat.

Această dragoste, pe care Pământul este însărcinat să o formeze, nu poate să apară decât dacă Eurile de pe Pământ se separă pentru ca să se confrunte liber, aşa cum am arătat într-o conferinţă anterioară. Pentru aceasta este nevoie neapărat ca fiinţele să nu mai fie legate numai prin sufletul-grup, ci ele trebuie să intre în raporturi directe unele cu altele; doar aşa se dezvoltă dragostea adevărată. Acolo unde Eurile sunt legate între ele prin sufletul-grup nu se manifestă o dragoste adevărată. Trebuie ca o fiinţă să fie despărţită de alta pentru a putea să-i ofere dragostea ca un dar liber. Datorită separării fiinţelor, aşa cum s-a produs în regnul uman, unde fiecare fiinţă se opune altora ca o unitate independentă, a devenit posibilă dragostea; este un dar spontan al unui Eu către altul.

Deci, pe Pământ individualismul a luat amploare tot mai mare, ducând la o nouă uniune a indivizilor. Să ne imaginăm membrii unui grup legati între ei în sufletul-grup. Sufletul-grup îi conduce, comandă întreaga lor conduită. Ar putea cineva să spună că inima iubeşte stomacul? Nu, inima este legată de stomac prin entitatea interioară care le menţine unitatea. Tot aşa grupurile animale sunt legate într-o viaţă psihică comună, şi comportarea lor este dictată de înţelepciunea sufletului colectiv. Doar atunci când acest suflet colectiv este dominat, depăşit, când fiecare Eu este independent de alte Euri, simpatia dragostei se poate înfiripa liber de la un ins la altul.

Omul a trebuit să fie pregătit treptat pentru realizarea acestei misiuni. Un fel de pregătire pentru dragoste i-a fost dată înainte de a se individualiza complet. Entităţile conducătoare i-au adunat pe oameni în grupuri bazate pe legături de sânge, şi oamenii se iubeau în măsura în care erau condiţionaţi de aceste legături. Omenirea a parcurs astfel o îndelungată perioadă de pregătire. Am văzut că acel fel de dragoste nu era un dar liber, ci efectul pecetei de înţelepciune. Spiritele luciferice au acţionat în epoca aceea opunând puterea lor eliberatoare forţelor unificatoare care închegau triburile şi popoarele. Toate instinctele de independenţă primite atunci de oameni se datorează Spiritelor luciferice.

Omul a acumulat astfel progresiv aptitudinile necesare pentru a dezvolta sentimentul de dragoste în toată plenitudinea sa, pentru a primi principiul christic, a cărui natură profundă este exprimată de cuvintele: ,,Cel care nu-şi va părăsi tatăl, mama, fiul şi fiica, cel care nu-şi va lua crucea şi nu mă va urma, acela nu este vrednic de mine“. Aceste cuvinte nu trebuie luate în sens literal, ci trebuie să înţelegem că vechea comunitate de sânge a fost înlocuită de principiul christic, s-au ivit forme noi de comunitate. Aceste noi forme de dragoste unesc un suflet de altul, o fiinţă umană de alta, fără să ţină seama de nici o bază materială.

Christos a dat impulsul datorită căruia o fiinţă omenească poate iubi o altă fiinţă omenească. Şi ca efect al acestui impuls omenirea se va spiritualiza prin dragoste. Dragostea va deveni tot mai mult de domeniul sufletului şi al spiritului. Prin aceasta omul va antrena în ascensiunea sa fiinţele inferioare care sunt însoţitoarele lui pe Pământ, el va transforma profund Pământul. Într-un viitor extrem de îndepărtat întreaga materie care alcătuieşte Pământul va fi transformată prin acţiunea omului, şi acest trup al Pământului, transfigurat, va fi iarăşi vrednic să se unească cu Soarele. Astfel Christos, care este Soarele spiritual, a dat impulsul necesar ca Pământul şi Soarele să se unească din nou într-o zi într-un singur corp cosmic.

Cursul evoluţiei universului este următorul: mai întâi Soarele s-a despărţit corporal de Pământ, apoi Pământului i-a fost dat puternicul impuls al principiului christic care îl duce spre o nouă uniune cu Soarele, spre un nivel superior al existenţei. Am văzut mai sus că numai Pământul nostru poate adăposti fiinţe omeneşti având o astfel de misiune. Doar pe Pământ putem întâlni oameni propriu-zişi, căci numai Pământul dispune de condiţiile necesare pentru dezvoltarea lor.

Dar situaţia este aceeaşi şi în privinţa celorlalte regnuri de pe Pământ? Să avem în vedere în primul rând regnul vegetal. Când privirea clarvăzătoare străbate Universul şi urmăreşte planetele care aparţin sistemului nostru solar, ea întâlneşte o lume vegetală pe fiecare din aceste planete legate de Soare, o lume vegetală analoagă din toate punctele de vedere cu a noastră. Lumea plantelor există deci în tot sistemul solar, aparţine întregului sistem, şi fiecare astru din acest sistem este acoperit de plante.

Dacă avem în vedere natura ocultă a lucrurilor, putem spune, de asemenea, că fiecare planetă este populată de un fel propriu de umanitate. Dar, de la prima vedere, se constată o înrudire strânsă între plantă şi Soare. Existenţa vegetală este în mod evident legată foarte strâns de existenţa Soarelui şi a tuturor planetelor care alcătuiesc sistemul solar. Să ne ducem cu gândul la vremurile în care Pământul era încă acea planetă-soare de care am vorbit. Ştim că pe atunci omul era alcătuit numai dintr-un corp fizic şi un corp eteric; străbătea prin urmare stadiul de evoluţie vegetal având valoarea unei plante; era în starea în care se găseşte astăzi lumea vegetală. Aceasta este alcătuită într-adevăr din fiinţe care posedă numai un corp fizic şi un corp eteric. Aceste fiinţe – plantele de acum – sunt in realitate fiinţe care au rămas credincioase Soarelui şi care arată clar cât de mult îi aparţin. Să contemplăm o plantă în lumina ideilor înţelepciunii rosicrucienilor. Vedem că această plantă este legată de sol prin rădăcină, organ pe care îl îndreaptă spre centrul pământului, spre Eul vegetal, şi vedem cum îşi înalţă spre Soare organele de reproducere, primind în deplină castitate raza solară pură. Să privim apoi omul. E uşor să ni-l imaginăm ca pe o plantă în pozitie răsturnată. Dacă aşezăm planta exact invers faţă de poziţia ei normală, obţinem omul. Organele lui de reproducere se îndreaptă spre Pământ, iar rădăcina lui se înalţă spre spaţiul cosmic. Animalul are o situaţie intermediară. De aici acest aforism spiritual: Când sufletul lumii s-a întrupat în diferitele sale regnuri, el a străbătut planta, animalul şi omul. Platon exprimă acest adevăr în câteva cuvinte sublime: Sufletul lumii este răstignit pe trupul lumii.

Omul a parcurs în trecut etapa vegetală, orientată spre centrul Pământului. Animalul îşi menţine coloana vertebrală într-o poziţie orizontală. Omul reprezintă imaginea inversă plantei; astfel apare crucea. Sufletul lumii este crucificat, şi acesta este sensul esoteric cel mai profund al simbolului crucii. Planta actuală este deci o fiinţă care aspiră spre Soare, care în anumită măsură a rămas legată de Soare. De aceea ea a păstrat orientarea sa primară, opusă poziţiei omului. Forţele animale au variat în anumită măsură, dar parţial s-au menţinut în cursul diferitelor stări planetare; şi din acest punct de vedere animalul se situează la mijloc, între om şi plantă.

Să trecem acum la regnul mineral. Forma cristalelor are ceva ce depăşeşte posibilităţile sistemului solar şi ne duce cu gândul departe în spaţiul cosmic. Forţele pe care le întrezărim în alcătuirea mineralelor sunt forţele exterioare sistemului solar. Când contemplăm aspectele lumii minerale, în special stările în care substanţa minerală ajunge la transparenţă, este translucidă, avem presentimentul forţelor care acţionează în Universul vast, mult dincolo de sistemul nostru solar. Mineralul, care în prezent este primul fundament al existenţei noastre, fiinţa cea mai abstractă, cea care îmbracă formele cele mai puţin determinate, se bucură de o existenţă universală. Dimpotrivă, cu cât fiinţele sunt mai avansate, cu atât sunt mai strict adaptate la sistemul nostru solar.

Ne vom pune aceeaşi întrebare şi în privinţa omului. Dacă omul n-ar fi adaptat decât la forţele care acţionează pe Pământ, el ar fi condamnat să nu existe decât aici. Niciodată nu ar putea să devină un cetăţean al Universului, niciodată nu ar reuşi să aibă nici cea mai vagă idee asupra fiinţelor şi lucrurilor care sunt mai presus de Pământ. În realitate, prin structura sa trupească, omul este într-adevăr legat de Pământ, dar are în el forţe superioare care îl fac să participe la însăşi esenţa entităţilor spirituale cu care este în legătură Pământul. Omul este înlănţuit de Pământ şi existenţa lui este mărginită la acest spatiu datorită caracterului său corporal. Germenii forţelor spirituale care se află în om îi deschid însă calea spre ceea ce este mai presus de lumea pământească.

Şi în acest caz, trebuie să discernem diferitele tipuri de forţe. Pentru a vedea lucrurile mai clar, să vorbim la început numai despre forţele care pot fi uşor clasificate. În primul rând, este forţa pe care am văzut-o născându-se în epoca Atlantidei. Am văzut că la început omul era înzestrat cu o conştienţă prin imagini. Doar mai târziu el a putut percepe lucrurile exterioare prin conştienţa numită obiectivă.

Această conştientă obiectivă, prin care avem astăzi posibilitatea să percepem lumea simţurilor şi să vedem culorile, să auzim sunetele, să pipăim şi să gustăm, s-a dezvoltat treptat, cum am mai spus, pornind de la un rudiment de organ senzorial, care era la început o sursă de lumină – glanda pineală. Această conştienţă este pur terestră. Percepţiile senzoriale de care depinde nu se găsesc decât pe Pământ. Oricât ar părea de ciudat, toate senzaţiile noastre, cele care ne arată lumea în culori diferite, cele care fac să ne sune în urechi muzica, toate acestea nu există decât ca urmare a existenţei terestre. Dacă aţi putea vedea fiinţele de pe alte planete, v-ar fi imposibil să vă întelegeţi direct cu ele. Dacă le-aţi vorbi despre culoarea roşie, ele nu ar şti despre ce este vorba. Într-adevăr; ele au pe planetele lor alte mijloace de a percepe obiectele şi entităţile. Ceea ce numim percepţie senzorială este ceva ce nu poate fi utilizat decât pe Pământul nostru.

Dar, am văzut că percepţia senzorială, înainte de a se diferenţia, era strâns legată de funcţia de reproducere. Ca şi forma noastră de percepţie, forma noastră de procreaţie, aşa cum este ea în zilele noastre, este terestră, adaptată în mod special acestei existenţe planetare. Scopul ei este să pună bazele a ceea ce este chiar ţelul misiunii terestre: dragostea. Căci dragostea se dezvoltă pe acest Pămint. Capacitatea de procreare a omului de acum este deci de asemenea strict şi exclusiv terestră; nu acţionează decât pe Pământ.

Să urmărim şi altă forţă. Să luăm un obiect sesizabil. Cât timp ne aţintim privirea asupra lui, ştim că suntem în corespondenţă cu acel obiect, că el acţionează asupra noastră. Privim apoi în altă parte păstrând în minte reprezentarea acelui obiect. Obiectul nu mai este în faţa noastră, dar imaginea lui rămâne în noi. Dacă omul nu ar avea capacitatea să reţină astfel imaginile, el ar fi cu totul altul; lucrurile ar dispărea complet din mintea lui de cum şi-ar lua privirea de la ele. În această situaţie, el nu ar mai avea nici o posibilitate să stabilească o legătură între el însuşi şi calităţile fiinţelor. Această capacitate pe care o are omul de a-şi reprezenta un lucru chiar atunci când nu-l mai percepe, exista şi pe vechea Lună şi este capacitatea care îi dă posibilitatea să vadă lumea exterioară sub forma unor imagini. Pe atunci; el nu putea să perceapă obiectele exterioare, ca astăzi, dar când se apropia de ceva, în el apărea o imagine astrală, un vis, care îl punea în legătură cu acel lucru. Conştienţa sa era alcătuită din imagini, în timp ce acum imaginea se formează după ce omul a venit în contact cu obiectul respectiv. Imaginile-amintiri pe care le avem sunt un ultim vestigiu al conştienţei în imagini de altădată. De aceea valoarea lor depăşeşte cu mult pe cea a simplei perceperi a obiectelor exterioare. După ce am perceput mai multe obiecte, le reunim într-un concept comun. Există multe bucăţi de cretă pe care le reunim în noţiunea generală de „cretă“. Astfel, omul ajunge să formeze concepte generale care nu corespund unui obiect exterior. El are darul de a elabora reprezentări interioare.

Abordând locuitorii altor planete cu ajutorul acestei elaborări interioare, al acestei reprezentări separate a obiectelor, ne putem deja înţelege mai bine cu aceste fiinţe cărora Pământul le este străin. Conştienţa în imagini pe care o poseda omul înainte de a putea percepe lucrurile exterioare, şi care era o clarviziune nedesluşită, este în mare măsură analoagă cu „constienţa imaginativă“ care se va dezvolta în viitor, şi ea nu se limitează numai la obiecte pur terestre. Atunci când omul reuşeşte să o obţină datorită învăţăturii oculte, când nu se mai mărgineşte numai la perceperea obiectelor exterioare, ci, de exemplu, la apropierea unuia dintre semenii săi vede cum străluceşte „aura“ acestuia, când sesizează prin imagini orice element spiritual şi însufleţit care îl înconjoară, când viaţa din Univers îi apare sub formă de simboluri vii, atunci el are puterea să se unească în mod conştient cu alte entităţi care populează lumile planetare.

Există însă şi un nivel mai elevat al stării de conştienţă umană. Omul îl poseda în mod confuz în timpul Soarelui vechi şi mai păstrează încă, în timpul somnului, o rămăşiţă foarte vagă a acestui nivel de conştienţă, cel al somnului profund. Omul, când doarme, şi când nu visează, nu este complet lipsit de conştienţă; nici planta nu este lipsită complet de conştienţă; dar nivelul ei de conştienţă, care este în timpul zilei similar cu cel al omului din timpul somnului profund, pare foarte scăzut. Obiectele nu sunt sesizate, ele scapă din vedere, nu pot fi ţinute sub ochi. Dar omul poate să-şi dezvolte unele facultăţi care îi permit să perceapă, în această stare de somn profund, lumea înconjurătoare. Conştienţa pe care o obţine atunci este superioară conştienţei imaginative, este conştienţa pe care planta o posedă în chip ascuns. Să te ridici la conştienţa plantei, dar pe care să o luminezi cu lumina Eului, să o posezi în plină claritate a spiritului, este ceea ce se numeşte în învăţătura ocultă treapta de „Inspiraţie“, de „constienţă inspirată“. Aceasta nu cuprinde numai imagini. Ceea ce emană din lucruri şi din fiinţe, capătă un nou caracter atunci când pătrunde în conştienţa inspirată. Ceea ce este propriu acestei conştienţe inspirate este că ea are un caracter muzical, sonor. Omul care se bucură de ea pătrunde într-un univers de sunete spirituale.

Pitagora evoca această experienţă atunci când vorbea despre „armonia sferelor“. Întregul Univers se exprimă prin sunete, şi atunci când omul adoarme seara, când corpul său astral şi Eul său se eliberează, armoniile şi melodile muzicii lumilor străbat acest corp astral eliberat. Acesta se află atunci ca într-un leagăn, în existenţa sa spirituală normală, şi muzica lumilor îi transmite forţele de care are nevoie pentru a reface forţele uzate ale celui adormit. De fapt, noaptea omul se scaldă în armonia sferelor şi datorită influenţei reparatoare a sonorităţilor universale el se simte a doua zi în zori dotat cu forţe noi. Atunci când omul realizează în mod conştient acest salt, el posedă o conştienţă inspirată care îi permite să perceapă tot ce se află în sistemul nostru solar.

Să recapitulăm. Prin capacitatea sa curentă de reprezentare, omul nu are acces decât la lucrurile de pe Pământ. Prin imaginatie el devine apt să intre in corespondenţă cu entităţi de pe diferite planete; prin Inspiraţie el se pune în legătură cu întregul sistem solar. Aceste lucruri au fost dintotdeauna cunoscute în unele cercuri. Goethe, care era un iniţiat fără a fi conştient de aceasta, le ştia. În Faust, în „Prologul in cer“ – scenă care se petrece în lumea spirituală – el îi pune pe îngeri să zică:

„Soarele răsună în străveche armonie
În corul frăţesc al sferelor.“

Ne dăm seama că el cunoştea misterul despre care am vorbit, şi anume că realităţile spirituale dintr-un sistem solar se exprimă prin sunete şi că omul care s-a înălţat până la nivelul inspiraţiei învaţă să le cunoască. Goethe n-a scris acele versuri la întâmplare. El le menţine şi le repetă în partea a doua a lui Faust, în clipa când eroul său este transportat în lumea spirituală:

„Deja ziua cea nouă care se naste
Răsună în urechile spiritului.“

Urechile spiritului sunt urechile iniţiatului care percepe armoniile celeste ale sistemului solar. Dacă aţi putea percepe forţele solare care coboară asupra corpului plantelor, atunci când acestea se ivesc din Pământ, aceste corpuri de plante formate din rădăcină şi frunze, terminate în partea de sus prin flori, în punctul unde lumea astrală le scaldă şi forţele spirituale ale Soarelui le fecundează, dacă aţi putea sesiza acele forţe, le-aţi percepe ca pe o muzică cerească, pe care nu o pot auzi decât urechile spiritului. Sunetele spirituale pătrund în mod misterios in fiecare floare. Acesta este secretul plantei: fiecare floare este expresia sunetelor spirituale care au format-o şi însuşi fructul îşi primeşte prin aceasta caracterul său.

Armoniile solare sunt primite de plantă şi acţionează spiritual în ea. Poate că ştiţi că în lumea materială pot fi generate forme prin sunete. Amintiti-vă experienţa lui Chladni, prin care se obţin figuri în pulberea împrăştiată pe o tavă care este făcută să vibreze. Aceste figuri sunt expresia sunetelor care le-au determinat. Aşa cum în experienţa lui Chladni se poate spune că pulberea recepţionează sunetul fizic, floatea şi fructul plantelor primesc, absorb sonoritatea spirituală a Soarelui. Această sonoritate trece în mod misterios în sămânţă, şi când planta apare din sămânţă, sonoritatea solară aspirată, primită anterior, este aceea care face să se ivească din nou, miraculos, forma vegetală.

Când conştienta clarvăzătoare se opreşte asupra lumii vegetale care ne înconjoară, asupra florilor care alcătuiesc covorul ce acoperă faţa Pământului, vede în ele efectul direct al Sunetului solar. Astfel, ceea ce a scris Goethe este profund adevărat: „Soarele răsună în străveche armonie“ Dar este adevărat, de asemenea, că acest sunet solar coboară, scaldă Pământul, este absorbit de plante şi reapare atunci când încolţeşte o sămânţă. Formele plantelor constituie restituirea sonorităţilor solare în spaţiul universal, este muzica sferelor reflectată de globul terestru. Prin aceasta există relaţii spirituale strânse de la o lume la alta, de la stea la planetă. Nu se pune problema să înţelegem numai ceea ce ne înconjoară în lumea fizică; trebuie şi să ghicim, să presimtim cum se ridică inspiraţia până la Soare.

Dar există un nivel şi mai ridicat al conştienţei. Îi putem spune, în sensul cel mai propriu al cuvântului Intuiţie. Prin intuiţie omul pătrunde până in adâncul lucrurilor. Nu este numai o conştienţă inspirată. Prin conştienţa intuitivă omul pătrunde în fiinţe, in entităţi. El se identifică cu ele. Acest lucru îl duce mai departe decât până acum. Până unde îl poate duce pe om conştienţa inspirată? Până in punctul unde el se simte unit cu planeta terestră, în centrul căreia se află Eul plantelor. Sesizând sunetul solar, el se uneşte cu entitatea planetară care este întrupată în centrul Pământului, el devine una cu planeta. Dar el se poate uni astfel cu orice entitate; în acest fel el accede la experiente care depăşesc cu mult sistemul solar. Privirea lui străbate până departe, trece de nivelul de conştienţă al sistemului solar şi accede în cel al conştienţei Universului. Intuiţia te poartă astfel dincolo de toate sistemele solare distincte până în profunzimile Universului.

Astfel, regnul mineral, prin alcătuirea sa uniformă, ne oferă o trambulină spirituală care ne transportă mult dincolo de condiţiile existenţei noastre obişnuite. Corpul de astăzi al omului este fizic, terestru, dar omul se va ridica de la constienţa sa terestră curentă la conştienţa planetară prin Imaginaţie, la conştienţa Universului prin Intuiţie.

Acesta este drumul omenirii, în măsura în care acest drum este legat cu cel al evoluţiei universale.

În conferinţa următoare, vom coborî din înălţimile la care ne-am ridicat astăzi şi vom lua în considerare ce s-a petrecut pe Pământ în timpuri mai recente ale istoriei noastre: în epoca egipteană, în epoca greacă, până în vremurile moderne. Vom vedea cum se reflectă în individ, în concepţiile sale filosofice, în întreaga sa viaţă, într-un cuvânt, în microcosmos, ceea ce am încercat să vă fac să întrevedeţi astăzi: vastele realităţi ale vieţii lumilor.