Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UNIVERSUL PĂMÂNTUL ŞI OMUL

GA 105


CONFERINŢA a IX-a

Cucerirea planului fizic în civilizaţiile de după Atlantida •
Primul germen şi înflorirea lui „Eu sunt“ • Poporul ales

Stuttgart, 13 august 1908

Ne vom strădui acum să înţelegem orizontul spiritual în centrul căruia se află omul modern prin studierea originii acestuia. Am văzut deja în ce fel s-a dezvoltat omul, ajungând treptat să semene tot mai mult cu ceea ce este astăzi; această dezvoltare s-a petrecut de-a lungul unor perioade lungi de timp, perioada lemuriană şi cea a Atlantidei. Astăzi vom porni de la perioada Atlantidei şi vom înainta pină în timpurile moderne, având în vedere subiectul pe care vrem să-l lămurim.

Aduceţi-vă aminte că în prima parte a epocii Atlantidei omul nu vedea obiectele cu contururi atât de precise ca astăzi. Totul era mai mult sau mai puţin estompat. În schimb noaptea, când îşi părăsea corpul fizic, omul nu cădea ca astăzi într-un somn fără vise: el percepea entităţile spirituale în lumea lor proprie. Nu vom mai repeta ceea ce am spus despre entităţile spirituale care au căutat să se întrupeze în corpul atlanţilor şi care au avut relaţii cu oamenii. Vom spune numai că în acele timpuri, de mult trecute, omul era convins, ştia din experienţă că mai sus de regnul uman, căruia îi aparţinea, se aflau alte regnuri: cel al Îngerilor, cel al Arhanghelilor. Omul cunoştea aceste entităţi superioare pentru că le văzuse, am putea îndrăzni să spunem faţă în faţă, într-o comunicare spirituală, aşa cum în lumea fizică un om se întâlneşte faţă în faţă cu altul.

A venit apoi o vreme când starea de conştienţă obiectivă a devenit din ce în ce mai lucidă. Ea acţiona ziua, când omul era treaz. Noaptea, dimpotrivă, tenebre tot mai profunde îi învăluiau starea de conştienţă. În acel moment a fost depus în el germenul Eului şi al lui „Eu sunt“.Percepţia exterioară care îi transmitea aspectul obiectelor i-a dat omului posibilitatea de a dobândi forma actuală de conştienţă de sine pe care trebuie s-o dezvolte din ce în ce mai mult.

Trebuie să ne dăm seama că în Univers totul se realizează treptat. Prin urmare, aşa cum în regnul omenesc şi în cel animal există toate treptele posibile, aceste diferite trepte există şi în ierarhia entităţilor spirituale aflate mai presus de om. Entităţile din ierarhia îngerilor sunt foarte apropiate de om, pe când altele au un rang mai înalt, sublim. Dacă privirea noastră s-ar putea ridica până în lumile superioare, ar întâlni acolo toate treptele posibile. Pe vremuri, când oamenii se înălţau în timpul somnului în lumi superioare ducând cu ei o vagă stare de conştienţă clarvăzătoare, entităţile spirituale erau, am putea spune, interesate de această prezenţă a oamenilor, aveau de câştigat ceva din contactul cu omul, care îi îmbogăţea interior. Căci acele entităţi erau încă strâns legate de oameni. Ele îi inspirau, aveau influenţă asupra conştienţei imaginative încă obscure a acestora. Trebuie deci să ne imaginăm că omul din acele timpuri străvechi, evadat noaptea din învelişurile sale corporale, era întâmpinat de o entitate exterioară, de un întreg ansamblu de ierarhii spirituale. În fond, acelaşi lucru se întâmplă şi acum, dar omul nu-şi dă seama, pe când în trecut putea să sesizeze acest fapt printr-o clarviziune nedesluşită.

Am arătat deja că somnul nu este ceva inutil pentru omul de astăzi; somnul are de îndeplinit un rol important. În timpul zilei, omul îşi uzează continuu corpul fizic şi corpul eteric. Viaţa pe care o duce când se trezeşte epuizează complet aceste două corpuri şi oboseala pe care o resimte seara denotă pur şi simplu această uzură datorată faptului că percepţiile lumii exterioare au pătruns în om pe calea corpului său astral, că el a fost năpădit de sentimente, de impulsiuni, de suferinţe, de tot felul de impresii. Tot ceea ce se petrece în suflet uzează în timpul zilei corpul nostru fizic şi corpul eteric. După ce toată ziua am lucrat la distrugerea celor două corpuri, spre seară ne simtim obosiţi. Însă în timpul nopţii, în timp ce aceste două corpuri se odihnesc în aşternut, corpul astral şi Eul nu rămân în inactivitate. Noaptea, corpul astral îşi trimite forţele asupra celorlalte două corpuri, care sunt adormite. El lucrează la repararea a ceea ce a fost uzat şi distrus. Acest lucru nu este posibil decât pentru că în acel moment corpul astral se găseşte în altă lume care îl primeşte. Acea lume, care se întinde mai sus de lumea oamenilor, este a Îngerilor, Arhanghelilor şi a altor ierarhii. Este ca un ocean de entităţi spirituale care înconjoară fiinţa omenească, şi de care ziua omul este despărţit pentru că limitele corpului său şi ale percepţiilor sale îl izolează în spaţiu. Dar noaptea ne cufundăm în acel ocean de spirite din care corpul nostru astral îşi trage forţele de care are nevoie pentru a le insufla corpului fizic şi celui eteric şi pentru a reconstitui aceste corpuri.

În prezent omul nu cunoaşte această parte a vieţii sale, pe când odinioară, înzestrat cu o clarviziune nedesluşită, vedea cum se eliberează Eul şi corpul său astral, cum sunt primite în împărăţia cerurilor.

Vedem lucrurile în cu totul altă lumină când le privim din punctul de vedere al lumii fizice sau din punctul de vedere al acelei împărăţii sus-puse. Ne putem permite să spunem că zeii se îmbogăţesc prin faptul că participă la viaţa oamenilor. Nu este prea uşor să ne însuşim această idee, dar ea este indispensabilă pentru a avea o imagine corectă a legăturilor dintre om şi Univers.

Spuneam mai înainte că Pămâutul este planeta dragostei; dragostea nu se va împlini cu adevărat decât pe Pământ. Se poate spune că dragostea este crescută, cultivată, pe Pământ. Participând la viaţa oamenilor, zeii învaţă să cunoască dragostea, deşi pe de altă parte ei sunt cei care o dăruiesc oamenilor. Este greu să ne închipuim acest lucru. Dar este foarte posibil ca o fiinţă să reverse un dar într-o altă fiinţă şi apoi să înveţe de la acea fiinţă care este valoarea acelui dar. Gândiţi-vă la o persoană foarte bogată, care nu a cunoscut altceva decât bogăţia şi nu a simţit profunda mulţumire pe care o poate produce facerea de bine. Iată că acea persoană face un bine. Ea dăruieşte ceva unui sărac. În sufletul săracului apare, ca urmare a acestei acţiuni, un sentiment de recunoştinţă: acest sentiment este şi el un dar pentru binefăcător, un dar care n-ar fi existat dacă bogatul nu ar fi făcut un bine. Dar persoana bogată nu a resimţit sentimentul de recunoştinţă, ea l-a provocat. Ea a determinat acest sentiment de recunoştinţă, dar nu-l poate percepe decât prin reflectarea sa în persoana în care l-a deşteptat.

La fel s-a întâmplat cu darul dragostei, care a fost revărsat în oameni de către zei. Zeii se află atât de sus încât au putut să aprindă flacăra dragostei în inima oamenilor, astfel încât oamenii au învăţat să iubească, dar zeii nu cunosc realitatea dragostei, ei nu pot s-o cunoască decât datorită omului. Ei coboară din înălţimi, se cufundă în oceanul omenesc şi simt acolo căldura dragostei. Da, zeii duc lipsă de ceva atunci când oamenii nu trăiesc în dragoste; putem spune că dragostea pe care o simt oamenii este ca o hrană pentru zei. Cu cât este mai multă dragoste pe Pământ, cu atât în ceruri se găseşte mai multă hrană divină. Cu cât este mai puţină dragoste, cu atât sunt mai înfometaţi zeii. Adevărata ofrandă a oamenilor către zei este în realitate dragostea izvorâtă din inimile oamenilor care se înalţă către cer.

Este de la sine înţeles că pe vremuri acest schimb dintre oameni şi zei era cu totul altfel decât acum. Omul era în oarecare măsură conştient de acest schimb. Când a pierdut conştienţa acestui fapt, când a pierdut capacitatea de a accede la unele entităţi spirituale, în acelaşi timp şi acestea au pierdut capacitatea de a coborî şi de a atinge cercul omenirii. În vremea Atlantidei omul a trăit alături de o serie de entităţi spirituale; pe măsură ce el n-a mai avut capacitatea să-şi ridice privirile spre ele, o parte dintre aceste fiinţe divine au pierdut posibilitatea să simtă ceea ce omul le făcuse să simtă până atunci. Printre divinităţile Atlantidei s-au aflat fiinţe spirituale care atunci când acest continent a dispărut au fost literalmente private de hrana lor obişnuită, au suferit într-un fel de foame, pentru că nu mai găseau drumul spre oameni.

Să vedem cum a continuat evoluţia sub acest aspect. Ştim că într-o zonă învecinată cu Irlanda de astăzi se găsea un loc, o regiune, unde trăiau oamenii cei mai avansaţi din timpul Atlantidei. Acei oameni atinseseră o maturitate care le dădea posibilitatea să urmeze progresul evoluţiei. Ei s-au îndreptat spre est, populând întreaga Europă. Unii dintre ei au rămas împotmoliţi într-o anumită etapă a evoluţiei, în timp ce alţii au progresat. Cei mai avansaţi dintre aceştia au înaintat până către ţinuturile Asiei Centrale, iar alţii până în Africa. În acele regiuni au întâlnit populaţii care erau ultimele rămăşiţe ale vechii Atlantide şi ale Lemuriei. S-au amestecat cu aceştia; din acest amestec au apărut formele hibride pe care le-au reprezentat în mod artistic grecii: tipul satirului, tipul lui Mercur, tipul lui Zeus.

Prin această migrare de la vest la est, starea de conştienţă a omenirii se modifica tot mai mult. Oamenii care veneau din vest păstraseră resturi mai mult sau mai puţin estompate ale vechii clarviziuni, care s-au şters tot mai mult. Unii dintre ei pierduseră orice urmă a acesteia chiar înainte ca asupra Atlantidei să se abată catastrofa finală. Alţii, care mai păstrau unele resturi, au făcut parte dintre cei care au migrat populând Asia, Europa şi Africa. Peste tot s-au găsit printre ei unii care aveau capacitatea să arunce o privire în lumile spirituale când se aflau in anumite stări psihice, de exemplu, între somn şi starea de veghe.

Wotan, de exemplu, a fost un personaj bine cunoscut de către atlanţi. Toţi atlanţii avuseseră raporturi mai mult sau mai puun directe cu el, aproape la fel cu cele pe care supuşii unei împărăţii le au cu monarhul lor. Dar amintirea conştientă a acestui fapt s-a pierdut tot mai mult. Însă în rândul popoarelor europene, mai precis printre strămoşii germanilor, erau mulţi care cunoşteau încă o stare de clarviziune nedesluşită intermediară între somn şi veghe, şi în acea stare ei intrau în legătură cu acel Wotan care exista în mod real în lumea spirituală, dar care fusese îngrădit de cerinţele evoluţiei sale şi nu mai putea să ajungă până la mulţimile omeneşti ca odinioară. Aceasta ne duce până în zorii timpurilor istorice, când încă mai domnea o clarviziune primitivă, naturală. Oamenii care au alcătuit atunci tot felul de istorisiri privindu-i pe zei redau în aceste povestiri comoara propriei lor experienţe.

Să nu uităm că oamenii se afundau tot mai mult în lumea fizică, materială; ca urmare zeii pierdeau din ce în ce mai mult posibilitatea să păstreze legăturile cu ei. Treptat unii dintre zei nu au mai avut posibilitatea să comunice decât cu unii oameni aleşi. Erau despărţiţi astfel de oamenii obişnuiti, în mijlocul cărora nu mai puteau să coboare; nu puteau să aibă legături decât cu personalităţile care erau în stare să se ridice către ei printr-o disciplină specială, să iasă într-un fel în întâmpinarea lor.

Urmele încă vii ale clarviziunii străvechi s-au amestecat în mod ciudat cu procesele de iniţiere şi rezultatele acestei contopiri s-au fixat în conştiinţa popoarelor germanice, care le-au păstrat vreme îndelungată. În vremurile Atlantidei, oamenii îşi spuneau: „În timp ce dorm, când evadez din corpul fizic şi din cel eteric, mă înalţ în împărăţia zeilor; în acelaşi fel, atunci când voi muri, mă voi înălţa în această împărăţie a zeilor. Îi cunosc bine şi acolo sus îi voi regăsi“. Se considera o pedeapsă faptul de a fi după moarte lipsit un timp de posibilitatea de a-i vedea pe zei, de a fi exclus din comunitatea lor, pentru a parcurge un interval de probă sau de purificare, aşa cum se întâmpla cu cei care se împotmoliseră în viaţa materială. Dimpotrivă, se considera că oamenii care ştiuseră să pună viaţa materială mai prejos de principiile spirituale intrau imediat după moarte în împărăţia zeilor, cu care spiritul lor era deja familiarizat.

În concepţia popoarelor care trăiau atunci în Europa era considerat desprins de preocupări materiale omul plin de curaj în luptă, războinicul care îşi afla moartea pe câmpul de bătaie, care preţuise onorurile războiului mai mult decât bunurile materiale. Exista convingerea că un asemenea om se găsea chiar din clipa morţii în prezenţa unei divinităţi. În schimb se considera că cel ce nu fusese vrednic să piară în luptă, cel care nu învăţase să preţuiască o valoare spirituală mai mult decât viaţa materială avusese o moarte nedemnă. Se credea că acesta nu era destul de evoluat pentru a fi primit in lumea spirituală; trebuia să treacă printr-o perioadă de încercări. Legenda despre întâlnirea războinicului, la moarte, cu o Valkyrie este expresia modului cum gândeau acele popoare, este legată de ultimele amintiri ale clarviziunii străvechi. Erau îndreptăţiţi să considere că luptătorul căzut pe câmpul de luptă era întâmpinat de Valkyrii. Simbolismul iniţiatic care se dezvoltase în Europa în acele timpuri îndepărtate era exact în stilul acestei legende. În alte ţinuturi se înfiripaseră alte concepţii. Dar pe meleagurile Europei curajul şi forţa personală erau considerate valori supreme.

Dar ceea ce se înţelegea pe bună dreptate prin termenul de iniţiere era faptul că omului i se dădea posibilitatea să treacă încă din timpul vieţii prin experienţele pe care în mod normal le-ar fi avut după moarte; să intre în contact direct, încă din viaţă, cu lumea spirituală. Dacă războinicul întâlnea Valkyria imediat după ce fusese ucis, era clar că omul care aspira la iniţiere putea să o întâlnească chiar din timpul vieţii pământeşti. Ultimul dintre aceşti eroi iniţiaţi a fost, pentru o parte a Europei, Siegfried, a cărui figură legendară a rămas mult timp în memoria oamenilor. Tradiţia spune că Siegfried s-a unit cu Valkyria chiar din timpul vieţii. Acest exemplu ne arată acordul care exista între istoria individuală a unui om şi principiul general al iniţierii.

Să încercăm acum să pătrundem cu gândul în mentalitatea popoarelor care migraseră din vest spre est şi se întinseseră în Europa. Erau în general destul de evoluaţi pentru a străbate noi stadii ale evoluţiei omenirii. Organismul lor nu se osificase; purtau în sinea lor germenii viitorului. De altfel ei rămăseseră înzestraţi cu urme destul de puternice de clarviziune. Popoarele africane aveau în mai mică măsură această capacitate. Populatia cea mai avansată sălăşluia în Asia, unde se stabilise de multă vreme, venind, de asemenea, dinspre vest; ea se ciocnise aici cu neamuri şi mai vechi, în care se păstra o putere de clarviziune de origine mai îndepărtată. Deci, în Asia, în acele timpuri, a existat multă conştienţă clarvăzătoare. Apoi, această mică colonie, alcătuită tocmai din oamenii cei mai avansaţi, proveniţi din Atlantida, s-a aşezat în apropierea deşertului Gobi. Cine erau acei oameni? De ce îi numim „cei mai avansati“? Aceasta înseamnă că ei aveau cele mai puţine posibilităţi de a vedea în lumea spirituală. Căci progresul consta tocmai în faptul că oamenii ieşiţi din lumea spirituală coborau tot mai mult în lumea fizică. Acei oameni îşi spuneau: „Eram altădată în legătură cu lumea spirituală, dar acum nu mai suntem“.

În inima acelor oameni trăia părerea de rău că pierduseră lumea spirituală, nostalgia acelei lumi care li se părea mai preţioasă decât orice şi din care fuseseră alungaţi.

În Europa condiţiile erau cu totul altele: mulţi oameni mai puteau în anumite împrejurări să vadă lumea spiritelor. În acele timpuri îndepărtate când în Europa se mai practicau încă Misteriile, când initiaţii, datorită dezvoltării lor oculte, se ridicau conştient în lumea spirituală şi povesteau apoi că în acea lume exista o anume divinitate, că după moarte omul va avea acolo un rol sau altul, când ei enunţau toate aceste adevăruri sub formă de mituri, legende, evocări grandioase, oamenii îi înţelegeau deoarece şi ei văzuseră în parte lumea despre care era vorba. Modul de viaţă şi de locuire care exista atunci în această Europă primitivă permitea foarte bine neiniţiaţilor să contemple, dacă nu zeii supremi, măcar lumea spirituală cea mai apropiată, şi de aceea aceşti oameni erau credincioşi. Lumile spirituale le erau încă familiare, pe jumătate cunoscute. Astfel ei aveau încă un sentiment deosebit privind caracterul lor omenesc, sentiment care lipsea altor popoare.

Să pătrundem cu gândul în conştiinţa vechilor europeni. Ei cu toţii îşi spuneau: „Văd că am o legătură cu zeii, mă ridic până în împărătia zeilor“. Chiar prin aceasta, pe pământul Europei se dezvolta o conştiinţă puternică a personalităţii, o concepţie foarte clară asupra valorii divine a Eului omenesc şi mai ales un sentiment foarte puternic de libertate umană. Trebuie să înţelegem care era acea stare, căci această conştienţă a personalităţii a fost adusă de populaţiile europene atunci când, mai târziu, ele au coborât spre sud şi s-au aşezat in Grecia şi Peninsula Italică.

Această conştienţă a personalităţii o găsim deosebit de bine marcată la vechii etrusci. Chiar în arta lor, atât de originală, vedem afirmându-se un puternic sentiment al libertăţii. Etruscii au conservat acest sentiment pe baze în întregime spirituale. Acest popor, care popula Peninsula Italică înainte de înălţarea Imperiului Roman propriu-zis, avea ceva extrem de liberal, cu toată organizarea sa ierarhică; fiecare dintre oraşele sale se străduia să-şi păstreze libertatea, astfel că o legătură politică între oraşe, aşa cum s-a format mai târziu, li s-ar fi părut de neacceptat acelor etrusci de la început. Acest caracter liberal şi individualist care s-a manifestat în peninsulele sudice a fost introdus acolo în felul despre care v-am vorbit mai înainte. Dar alţi oameni emigraseră până în Asia şi caracterul dominant al acestora era că lumile divine se retrăseseră din ei cât de mult era cu putinţă. În adâncul întunecat al lor, oamenii aceştia păstraseră însă ceva: „Eul“, „Eu sunt“, conştienţa că posedă în acest „Eu sunt“ centrul etern al fiinţei lor, coborât din însăşi lumea spirituală; conştienţa că toate imaginile care i se arătaseră înainte nu formau decât, am putea spune, o amintire sacră şi că toată forţa lor se sprijinea pe acel punct central, etern, pe care îl păstraseră. Ei nu simţeau în toată plenitudinea acest „Eu sunt“ – căci experienţa totală a acestuia era rezervată timpurilor ce aveau să vină –, dar la cei dintre ei care erau mai avansaţi, adică coborâti cât mai jos, s-a format o stare de spirit ce poate fi caracterizată aşa: „Trebuie să ne străduim ca mai presus de orice să păstrăm conştienţa caracterului nostru divin, bazându-ne pe amintirile rămase în străfundul sufletelor noastre. Desigur, sufletul nostru a uitat imaginile divine pe care le avea în sine odinioară, dar vom putea regăsi drumul spre divinitate contemplând în forul nostru interior sentimentul Eului. Pe scurt, în aceste fiinţe omeneşti s-a dezvoltat conceptul unui Dumnezeu fără chip, fără formă, reprezentarea unei divinităţi care nu se manifestă într-o imagine exterioară, ci pe care trebuie să o cauţi în adâncuri, în tine însuţi. Această concepţie, care are o vechime considerabilă în sânul neamurilor despre care am vorbit, este cea care, mai târziu, într-o omenire mai evoluată, a dat naştere poruncii: „Să nu-ţi faci vreo imagine a Dumnezeului tău“.*

* „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ.“ (leş. 20,4). (n. red.)

În vremuri foarte îndepărtate, Dumnezeu însuşi era perceput ca o imagine. În prezent această imagine s-a retras în umbră, s-a ascuns. Şi omul se străduia din toate puterile să-l regăsească pe Dumnezeu în Eu, unde El este fără formă, să-l facă să treacă în reprezentare şi în gând, să conceapă şi să resimtă o idee, o forţă divină. Acest lucru nu era posibil din prima clipă; în prima etapă a civilizaţiilor de după Atlantida, amintirea şi părerile de rău pentru ceea ce se pierduse erau încă prea intense. Sufletul simţea că „poarta s-a închis“. Nostalgia revenirii în lumile spirituale era prea puternică. Prima dintre civilizaţiile care s-au format atunci era total impregnată de această nostalgie, de regretul după o lume spirituală pierdută şi de aici înainte ascunsă; poporul i-a venerat pe iniţiaţi ca pe nişte zei şi i-a implorat: „Lăsaţi-ne să luăm parte la viaţa acelei lumi pierdute“. Sub influenţa acestor iniţiaii colonizarea Indiei a dus la întemeierea vechii civilizatii hinduse, prevedice, civilizaţie minunată a cărei amintire provoacă un fior de respect sacru şi ale cărei ecouri ultime se găsesc in Vede.

În acea perioadă nostalgia lumii spirituale pierdute era atât de mare, încât s-a încercat să se reia prin mijloace artificiale legătura pierdută cu zeii şi cu spiritele.

Aspiraţia de a evada din lumea pământească în care se coborâseră a fost sentimentul cel mai intens al oamenilor din acea primă perioadă de după Atlantida. Ea a inspirat sufletele celor care au putut încă de pe atunci să se pună sub conducerea initiaţilor, sfinţii Rishi. Acele suflete încercau oarecum următorul sentiment: „Lumea pe care o vedem împrejurul nostru, lumea pe care am cucerit-o, lumea din planul fizic, nu este decât o iluzie. Ea nu are nici un preţ, ea este Maya. Are valoare numai lumea care se ascunde dincolo de iluziile amăgitoare ale planului fizic“. Astfel s-a dezvoltat sentimentul nonvalorii planului fizic, al necesităţii de a fugi de el şi de a te întoarce în lumea spirituală. Acest sentiment a stat la baza acelei civilizaţii arhaice şi trăsătura ei caracteristică a fost că omul pierdea prin aceasta sentimentul individual accentuat, pentru că se vedea surghiunit complet de lângă divinitate şi ducea dorul acelei divinităţi. El încerca să se contopească cu divinul cu preţul ştergerii propriei personalităţi; el a preferat anihilarea valorii proprii a Eului, vieţii pe care ar fi putut să o ducă în interiorul acestui Eu. Trebuie să înţelegem mai ales care a fost trăsătura dominantă a sufletului în acea civilizaţie veche, repulsia pe care o avea pentru tot ce era material. Omul care voia să regăsească divinul trebuia mai înainte de toate să se elibereze din legăturile simţurilor, să fugă departe de iluzie, de Maya.

Aceasta a fost prima dintre civilizaţiile de după Atlantida. Dar scopul întregii perioade de după Atlantida este de a permite omului să stăpânească tot mai mult lumea în care a fost aşezat, să o cucerească tot mai mult. A doua epocă, cea a civilizaţiei persane primitive, dinainte de Zoroastru, a fost prima fază a acestei cuceriri a lumii fizice. Vechii persani, din preistorie, despre care vorbim acum, care au la origine o ramură a ultimilor atlanţi emigrati, aveau deja cu totul altă conştiinţă a planului fizic. Acesta li se înfătişa ca ceva real, ceva ce nu le era cu totul străin. Ei îşi ziceau: „Şi în acest plan fizic se poate însămânţa şi cultiva spiritul“. Deja ei ţineau seama de planul fizic. Încă nu-l studiau, dar ţineau seama de el. Persanul vechi îl simţea încă ca pe ceva ostil, dar care putea fi dominat, un duşman care trebuia învins. El s-a făcut prieten şi însotitor al zeului Ormuzd, pentru a elibera materia. Încetul cu încetul a început să înţeleagă că lumea exterioară nu este numai Maya, o aparenţă care de fapt nu există, ci o realitate demnă de atenţie.

Vedem că un alt curent s-a îndreptat apoi spre Asia Orientală şi Africa, dând naştere civilizaiiilor caldeană şi egipteană. Acestea au mai avansat cu un pas în cucerirea lumii fizice. Omul se transformase, nu mai resimţea lumea sensibilă, lumea exterioară, ca pe o fiinţă duşmană sau ca ceva inexistent. El îşi ridica ochii spre stele şi îşi zicea: „Stelele nu sunt Maya, nu sunt o simplă iluzie“. El a început să contemple mersul aştrilor, a studiat raporturile dintre aceştia şi şi-a spus: „Aceştia sunt expresia exterioară a zeilor suverani, scrierea pe care au scris-o zeii“. Se mai înaintase cu un pas: lumea sensibilă, materială, a fost considerată ca o expresie a divinului, a început să se încerce să se descifreze în ea înţelepciunea zeilor. În Egipt, privirile au început să coboare de la cer la Pământ, s-a studiat geometria pentru a administra Pământul; elementul spiritual s-a însoţit cu materia palpabilă. Aceasta a reprezentat un progres considerabil în evoluţia care îşi continua mersul pas cu pas.

În cursul celei de a treia epoci de după Atlantida se formează din nou un mic nucleu izolat care concentrează tot ce au acumulat tradiţiile vechi şi noile cuceriri; acest mic nucleu cuprinde iniţiaţi care au păstrat înţelepciunea străveche, capacitatea de a comunica cu zeii; ei ştiau să exprime tot ceea ce învăţaseră din experienţele lor în lumea spirituală; ei au integrat în persoana lor înţelepciunea caldeană – scrisul zeilor în spaţiul cosmic – şi înţelepciunea egipteană, născută din însoţirea simbolică a spiritualului cu fizicul. Acest grup de oameni a constituit în adevăratul sens al cuvântului „poporul ales“. Acest popor a avut de pregătit cel mai mare eveniment din istoria lumii; el a adunat în realitate în Vechiul Testament documentele cele mai grandioase privind evenimentele din trecutul cel mai îndepărtat ca şi pe cele ale vremii de acum. Nu este numai o eroare în ochii erudţiilor, ci este o dovadă de neseriozitate pretenţia că Vechiul Testament ar fi un document de valoare aproximativ egală cu orice altă cosmogonie. Vechiul Testament descrie în imagini măreţe istoria fiinţei umane coborâte din înălţimi divine; el leagă evenimentele istorice cu cele cosmice. Ceea ce cuprinde el corespunde exact cu istoria reală a lumilor.

Am văzut cum germenul lui „Eu sunt“ sădit în om a fost pregătit, treaptă cu treaptă, de cursul evoluţiei terestre. Acest germen nu s-ar fi format niciodată dacă Soarele nu s-ar fi despărţit de Pământ; de asemenea, a trebuit ca Luna să se despartă de Pământ pentru ca acest germen să se poată dezvolta progresiv. Să vedem mai îndeaproape cum a crescut el.

Ce a învăţat treptat omul în decursul evoluţiei sale terestre? În timpuri foarte îndepărtate el nu putea să perceapă nimic prin simţuri, el nu trăia decât în sânul lumii spirituale. A venit apoi o vreme când obiectele lumii fizice îi apăreau confuz, în timp ce el mai păstra încă percepţia lumii spirituale. Care este Dumnezeul ce l-a pregătit pe om şi i-a dat o maturitate spirituală îndestulătoare pentru ca el să poată apoi percepe din plin forţele solare? Este Dumnezeul pe care îl numim Iehova. Despărţindu-se de Elohim, el a dirijat evenimentele pornind de la Lună, pregătind momentul suprem al existenţei pământene. Înainte ca omul să aibă percepţia lumii exterioare, Dumnezeu-Iehova a revărsat în el conştienţa Eului. El s-a implicat în iniţierile străvechi care se realizau într-o stare de conştienţă înceţoşată. El apărea în visele oamenilor dându-le astfel încetul cu încetul maturitatea Eului, pe care însă nu o vor atinge pe deplin decât mulţumită întrupării lui Christos.

Căci Christos nu a apărut dintr-odată, întruparea sa nu a fost decât ultima sa apariţie, cea mai personală; el a acţionat începând din vechi timpuri prin Proroci. În Evanghelia Sfântului loan, Christos însuşi face aluzie la acest fapt. Cei care nu au crezut în Moise, cei care nu s-au încrezut în Proroci, spune el, aceia nu vor crede nici în mine. Prin aceasta el indică faptul că Moise şi Prorocii au vorbit despre El, dar nu încă despre El aşa cum a fost pe Pământ, ci doar despre El aşa cum se vestea. Se poate spune în acest sens că istoria lui Christos a fost implicată în istoria lumii. Întorcându-ne la Misteriile antice, regăsim mereu urma acestei relatări a pogorârii lui Christos.

Să o analizăm aşa cum apare în Misteriile europene: întotdeauna descoperim în ea un anume caracter tragic. Dacă aţi putea să vă transpuneţi în mijlocul acestor Misterii antice, aţi auzi pretutindeni pe Maestru vorbindu-le discipolilor săi cam aşa: „Vă puteţi înălţa până în sferele sublime ale divinului. Puteţi primi o iniţiere superioară. Dar este ceva ce nu puteţi încă cunoaşte în toată plenitudinea, ceva ce trebuie aşteptat, ceva la care nu putem încă decât să facem aluzie: venirea lui Christos“. Peste tot în Misteriile nordului s-a vorbit de Christos ca de o fiinţă ce avea să vină; a fost cunoscut peste tot, dar nu ca fiind prezent pe Pământ. Iniţiaţii din Asia, din Egipt, toti au ştiut că se pregătea venirea lui Christos, Că într-o zi el va fi pe Pământ. Ei au ştiut cu toţii că Misteriile antice nu duceau până la gradul suprem de iniţiere. Din această cunoaştere au rămas unele urme, unele simboluri. Desigur că nu trebuie să interpretăm în mod grosolan lucrurile: trebuie să le abordăm cu subtilitate, să nu le îngroşăm prea mult contururile, să vedem partea de adevăr şi cea de simplă comparaţie. Deci, în rândul popoarelor nordice a rămas ceva din caracterul tragic al vechilor Misterii, alăturat vechilor lor zei şi aşteptării venirii lui Christos, în faţa strălucirii căruia întreaga splendoare a zeilor urma să pălească. Aceasta se poate urmări şi în legendele mitologiei germane ulterioare. Acestea îi atribuie lui Siegfried o trăsătură aparte: el era invulnerabil, avea forţa iniţiaţilor în sensul acordat de Misteriile europene. Dar un loc din corpul său rămăsese vulnerabil şi acolo a fost rănit mortal. Ce loc era acela? Un punct de pe umărul pe care urma să se sprijine crucea purtată de Christos pe drumul Calvarului. Doar acel punct era vulnerabil la Siegfried. Aceasta este o ultimă rămăşiţă a caracterului tragic care a marcat vechile Misterii europene.

Adesea se face aluzie la aceste caractere particulare ale evoluţiei omeneşti şi în alte Misterii din care a izvorât Vechiul Testament (Moise fusese iniţiat în acele Misterii şi le transplantase pe cât s-a putut în sânul poporului său). Putem schiţa în continuare imaginea acestui proces, care nu este un simbol lipsit de conținut, ci un simbol care cuprinde o realitate profundă.

Să ne imaginăm omul în împătrita sa structură: Eul, corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic, luminate de Soare. Deoarece Christos a coborât pe Pământ, omul a devenit apt să primească forţele fizice şi spirituale ale Soarelui. Înainte de asta situaţia era alta. În timpul nopţii, atunci când aceste corpuri se despărţeau, asupra omului nu cobora lumina directă a Soarelui, ci lumina reflectată de către Lună. El primea, recepţiona această lumină reflectată. Christos trăia în razele spirituale ale Soarelui şi mult timp Iehova reflecta lumina lui asupra unor oameni care încă nu erau în stare să o primească direct. Iehova trimitea oamenilor, ca o oglindă, lumina lui Christos. Iar iniţiaţii, atunci când voiau să vorbească despre Christos, despre venirea lui, vorbeau despre Iehova. Să vorbeşti despre Iehova însemna deja să vorbeşti despre Christos, şi de aceea Iehova îi spune lui Moise: „Mergi şi spune poporului tău că eu sunt acel «Eu sunt».“

Acesta este numele care îi va fi dat mai târziu lui Christos. Iehova nu vrea să-şi îndrepte către oameni faţa sa, el doar îl pregăteşte pe Christos şi le dă oamenilor imaginea lui Christos înainte ca acesta să coboare El însuşi spre ei. Datorită faptului că oamenii aveau misiunea de a-l concepe pe Christos în străfundurile fiinţei lor, a lui „Eu sunt“ al lor, datorită faptului că ei trebuiau să înţeleagă prin El rostul coborârii lor în lumea fizică, a existat acel mic grup de oameni, acel mărunt popor ales ca să pregătească de fapt pe Christos, şi de aceea acel popor a păstrat cu îndârjire ideea unui Dumnezeu fără formă. Trebuia ca poporul acela să ajungă la o nouă reprezentare a lui Dumnezeu, să uite vechile imagini. De aceea adora un Dumnezeu neîntrupat, care a fost într-adevăr cel care l-a pregătit pe Christos. Câştigarea unui lucru atât de important a trebuit să aibă la bază impulsuri foarte puternice; ca tot ceea ce în Univers este obiectul unei voinţe încordate la maximum, concepţia unui Dumnezeu fără chip a fost amplificată şi în oarecare măsură exagerată în Vechiul Testament: găsim în centrul religiei biblice un Dumnezeu în întregime abstract, concentrat într-o entitate pur interioară, care nu mai este altceva decât Eul. Dumnezeul biblic este propriu-zis un Dumnezeu-Eu.

Cum putea acel Dumnezeu să fie înţeles de oameni care trăiau acum în lumea fizică şi care aveau sarcina de a cuceri lumea aceasta? Întelepciunea care dirijează popoarele a făcut ca în sudul Europei să se producă un amestec remarcabil între năvălitorii veniţi din Asia şi Africa şi cei care probabil coborâseră dinspre nord. Oamenii care veneau din Orient aduceau credinţele lor privind nonvaloarea Mayei, nevoia de a transforma împărăţia materială a omenirii într-o împărăţie spirituală. Ei s-au amestecat cu alţii, care dobândiseră un simţ foarte puternic al personalităţii. Astfel, impulsurile spirituale cele mai puternice lăsate de omenire în migraţia sa de la vest la est s-au întâlnit in Asia Mică, în Grecia şi în Peninsula Italică. Acolo s-a format a patra perioadă a civilizatiei. Iar cucerirea lumii fizice a mai înaintat cu un pas.

A treia perioadă, civilizaţia caldeo-egipteană, avusese ca misiune să presimtă şi să-l conceapă pe Dumnezeu în adâncul lucrurilor. A trebuit să fie urmată de micul nucleu de oameni despre care am vorbit mai înainte, poporul capabil să-l caute pe Dumnezeu în mod abstract, să vadă în Dumnezeu o entitate pur spirituală, cu un conţinut palpabil redus la maximum. Dar în sudul Europei s-a format un alt grup. Sub influenţa oamenilor veniţi din nord, cu o conştienţă personală foarte accentuată, s-a stabilit un echilibru între spirit şi materie pe care îl admirăm la templele greceşti, la capodoperele sculpturii greceşti, şi, în sfârşit, la tragedia greacă, în care omul a început să reprezinte propriul său destin, să introducă în mod miraculos propriul său spirit în materie şi în fapte exterioare. Se poate spune că în Grecia s-a produs o însoţire între spiritual şi fizic la care ambele au avut o contribuţie egală. Spiritualul şi fizicul au într-adevăr părţi egale în tot ceea ce au făcut grecii, în arta lor admirabilă. În oarecare măsură aceasta este adevărat şi pentru romani. Romanul ştie că în sine însuşi trăieşte spiritul şi că spiritul poate deveni personalitate.

Doar o asemenea perioadă din viaţa omenirii putea să primească până în miezul lumii fizice realitatea spirituală care fusese vestită, s-o primească chiar într-o formă exterioară reală. Pentru ca să se poată coborî Christos în planul fizic, a fost nevoie ca omul să intre în stăpânirea acelui plan. Christos n-ar fi fost posibil în decursul civilizaţiei hinduse vechi, care nu vedea în lumea fizică decât Maya şi care trăia numai cu nostalgia trecutului. Dar atunci când s-a realizat însoţirea spiritualului cu fizicul aşa cum o vedem în arta greacă, în conştiinţa civică pronunţată a romanilor, omul se întorsese pe deplin către planul fizic. În această epocă principiul christic a putut să se întrupeze.

Trebuie deci să considerăm că toţi precursorii au cunoscut pe Christos şi l-au prorocit. Ei nu puteau face mai mult; vedeau în pogorârea lui Christos împlinirea propriei lor misiuni. Rămâne să mai vedem cum s-a revărsat creştinismul şi în acelaşi timp alte elemente din primele veacuri ale creştinătăţii şi pană în vremurile noastre. Astăzi nu am urmărit decât să indicăm momentul istoric în care cucerirea planului fizic a făcut ca omul să fie în stare să-l înţeleagă pe Omul-Dumnezeu, pe Christos.