Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UNIVERSUL PĂMÂNTUL ŞI OMUL

GA 105


PREFAŢĂ


Ciclul de conferinţe pe care le publicăm acum în volum după stenogramă a fost susţinut de către Rudolf Steiner în 1908 la Stuttgart. Drept moto le poate servi următoarea idee:

„Epoca noastră nu trebuie să zămislească o înţelepciune antică; ci o înţelepciune nouă care să fie capabilă nu numai să urce în trecut, ci şi să acţioneze profetic, ca o Apocalipsă, privind spre viitor.“

Cu un an înainte, la memorabilul Congres general al Societăţii teosofice de la München, el insistase foarte clar asupra orientării pe care o preconiza pentru a amplifica şi însufleţi mişcarea teosofică, care era atunci în pericol să se împotmolească în particularism şi care, saturată de concepţii orientale, nu ţinea seama de natura interioară şi de structura europenilor. De aici se iveau neînţelegeri serioase. Rudolf Steiner a opus acestei situaţii un lucru pozitiv: învăţătura sa de anvergură universală, care ţinea seama de întreaga evoluţie istorică a omenirii. La congresul de la München el a dat pentru prima oară acestui expozeu spiritual o expresie artistică corespunzătoare. Pereţii sălii erau decoraţi cu un material printre cutele căruia apăreau simboluri reprezentând calea spirituală a rosicrucienilor. Aceste motive, reluate în formă de coloană, anunţau deja viitorul*.

* Mai târziu au fost reproduse, sub forma coloanelor de lemn masiv care susţineau cupola, în interiorul sălii de la Goetheanum. (n. a.)

Cu acel prilej a fost reprezentată drama-mister reconstituită de către Edouard Schure „drama sacră de la Eleusis“, care reînvia spiritul antic grec. De asemenea au fost evocate scene ale mitologiei germano-druide. Toate acestea, străine de orientalism, li s-au părut erezii adepţilor devotaţi ai teosofiei anglo-hinduse. Aceste inovaţii au scandalizat pe unii participanţi. Îndrăzneala de a porni pe poteci neumblate se lovea de tendinţele de imperialism spiritual ale persoanelor din conducerea Societăţii teosofice. Curentul de independenţă care-şi croia drum trebuia ţinut în frâu.

În acest fel s-a anulat acordul prin care Rudolf Steiner consimţise să fie ghidul şi instructorul grupului de teosofi germani, care până atunci nu avusese nici un conducător. El pusese condiţia ca în sânul acestei societăţi să poată realiza ceea ce considera că este de datoria lui: să facă să pătrundă în mentalitatea europeană ceea ce poate aduce lumină asupra misterului lui Christos, cale care, de la Christos încoace, este calea esoterismului occidental. Când cercurile teosofice conducătoare şi-au dat seama de ştiinţa şi facultăţile sale spirituale neobişnuite, datorită cărora îşi putea realiza această misiune, au căutat metode care să stânjenească această activitate. S-a anunţat reîncarnarea lui Christos în corpul fizic al unui tânăr hindus şi a fost pregătită cu grijă ambianţa din care, peste câţiva ani, urma să apară Krishnamurti, ca învăţător al lumii.

S-a spus că apariţia lui Krishnamurti ar fi forţat (ca să zicem aşa) pe Rudolf Steiner să releve misterele creştine asupra cărora în alte condiţii ar fi păstrat tăcerea. Această afirmaţie contrazice alcătuirea organică a învăţăturii sale, învăţătură care are o conştienţă a scopului său atât de ratională şi de senină. Rudolf Steiner considera că este de datoria sa să indice oamenilor calea de iniţiere care corespunde situaţiei actuale a stării lor de conştienţă. Pentru a urma această cale era necesar să cultive, alături de studiul respectuos şi admirativ al înţelepciunii antice, simţul formelor sub care această înţelepciune poate fi dată sufletelor în care apar noi facultăţi, simţul că aceste forme sunt supuse legii care determină creşterea, înflorirea şi dispariţia, astfel ca o viaţă nouă să-i urmeze întotdeauna morţii. Astfel, metamorfoza, evoluţia care duce pe nesimţite de la apariţia la dispariţia lucrurilor, stă la baza oricărei vieţi, a perpetuării ei. Trebuia deşteptată nu numai admiraţia, ci şi înţelegerea sensului istoric al revelaţiilor din primele timpuri. Raporturile misterioa-se care există între diferite epoci ale civilizaţiei trebuiau scoase la iveală. Nimeni n-a vorbit mai convingător decât Rudolf Steiner de această înţelepciune primordială care a coborât din înălţimi spirituale către oameni; nimeni înaintea lui nu a arătat într-un limbaj accesibil pentru lumea contemporană felul cum se reflectă existenţa universală în fiecare fiinţă individuală, în microcosmosul uman. Şi toate aceste linii se uneau în centrul evoluţiei umane, prin pogorârea spiritului solar al lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret, act prin care forţele solare au putut pătrunde pentru întâia oară în întregime planeta noastră, lucrând la spiritualizarea sa, chemând omul să colaboreze la această sarcină şi dându-i şi posibilitatea să o facă. Prin moartea care s-a înfăptuit pe Golgota s-a realizat o acţiune mistică de importanţă decisivă, unică, care nu cere o repetare, căci atunci ar fi fost zadarnică.

Pentru a pune aceste adevăruri la îndemâna oamenilor a fost nevoie ca edificiul să fie construit cu sârg, piatră cu piatră. Temelia fusese stabilită înainte ca tânărul Krishnamurti să fie prezentat europenilor. În ciclul de conferinţe din anu11908, drumul este deja parcurs în întregime; legăturile logice se continuă dintr-o epocă în alta şi evenimentul central este pus în lumină din plin. Desigur o serie de împrejurări pot grăbi momentul când un adevăr trebuie să fie enunţat; poate fi nevoie ca anumitor pretenţii să li se impună forţa faptelor pe care personal ai fi preferat să le laşi să vorbească de la sine. Dar aceasta nu înseamnă că ce s-a făcut nu ar fi fost făcut, dacă acest motiv nu ar fi existat, căci ceea ce s-a făcut are rădăcini care pornesc din necesităţile supreme ale evoluţiei actuale a lumii. Această misiune a fost asumată în deplină cunoştinţă a răspunderilor şi sacrificiilor personale pe care le implica.

Societatea teosofică s-a închis în faţa acestui aport de înţelepciune nouă; ea a respins ceea ce i-ar fi adus o înnoire, ceea ce ar fi putut adăuga respectului faţă de o înţelepciune antică demnă de admiraţie, sensul devenirii istorice; ceea ce ar fi dus la o cunoaştere matură a Indiei primitive, apoi a vechii Persii, a Caldeei şi Egiptului, până la înţelegerea misterului poporului ales, a cauzelor acestei alegeri; ea a respins ceea ce ar fi putut să o facă să înţeleagă misterele Asiei Mici şi ale sudului Europei, aşteptările popoarelor din centrul şi nordul Europei, în sfârşit evenimentul culminant al Golgotei, datorită căruia misterele ascunse apar în sfârşit în planul istoriei omenirii.

În sânul acestei evoluţii a întregii omeniri se dezvoltă individul. El trebuie să înveţe să găsească în sine însuşi centrul ştiinţei sale, pe care îl resimţise la început în Spiritul universal. Drama sa este desprinderea progresivă din lumea spirituală – tragedia destinului său este căutarea, rătăcirile, bâjbâitul prin noaptea produsă de dispariţia spiritului şi de tenebrele materialiste. Trebuie să înţelegem aceste lucruri dacă vrem să ne înţelegem pe noi înşine. O lumină străluceşte în întunericul acesta: cea a esoterismului creştin, care s-a aprins în Palestina şi a migrat în Europa. Ea a răspândit o minunată strălucire deasupra Irlandei, şi cu toate că Biserica grefată pe imperialismul roman a stânjenit activitatea călugărilor irlandezi, razele acestei lumini au supravieţuit în taină, alimentând anumite curente spirituale. De aici a pornit spiritul cavalerismului, ca şi confreriile care au căutat în comun calea spiritului. Mistica germană este floarea splendidă a unei vieţi interioare profunde. Dar pentru ca să se menţină la nivelul a ceea ce urma să iasă la lumină în mod irezistibil, în primul rând cucerirea lumii accesibile simţurilor prin ştiinţă, şi pentru a evita întunecarea totală a spiritului uman de către materialism, mai trebuia încă ceva, care să poată pune în spirit, în locul credinţei, certitudinea cunoaşterii. Aceasta a fost misiunea rosicrucienilor. Şcolile lor au ţinut seama de noile forţe ale conştienţei apărute într-o eră nouă. Esoterismul rosicrucienilor, cu luptele sale profunde inspirate dintr-o nouă forţă a cunoaşterii umane, cu dificultăţile vieţii şi încercările spirituale pe care le impunea discipolilor, ridică ici-colo vălul de mister pe drumurile pe care ni le indică. De aici se iveşte tăria unei noi stări de conştienţă a spiritului, care poate triumfa asupra materialismului prin cunoaştere. Eul omului se întăreşte prin această luptă aprigă pentru a-şi regăsi percepţia spirituală directă, pe care o poseda odinioară, dar pe care apoi a pierdut-o; acest Eu o poate recăpăta astăzi, dacă moare în propriul său egoism, pentru a renaşte în fiinţa sa adevărată. Din acel moment va putea, dacă trăieşte în starea de conştienţă deplină a omului, să-l ridice către divinitate şi să se unească cu ea. Dar pentru ca această ascensiune să fie posibilă, trebuia ca Eul divin să coboare pe pământ, şi acest lucru l-a făcut o dată. Este esenţial să se înţeleagă, în unicitatea sa, acest eveniment care este punctul de cotitură decisiv pentru destinele pământenilor.

Învăţătura rosicrucienilor a simţit aceasta: „In Christo morimur“. Murim întru Christos pentru a învia, dar a învia în spirit. „Per Spiritum Sanctum reviviscimus“. Prin moartea întru Christos atingem viaţa adevărată, ne redeşteptăm în spiritul care ne-a zămislit odinioară.

Individul a trebuit să se nască, să se înţeleagă, să se simtă ca un centru, să se desprindă de sine însuşi, să se depăşească, să înveţe să moară, pentru a dispune de sine ca Eu liber care recunoaşte în Eul divin centrul fiinţei sale.

Acestea sunt căile esoterismului occidental. Europeanul nu le poate evita. Sarcina sa de ieri a fost să-şi întărească personalitatea, prizonieră a egoismului său. Dar cea de astăzi este să triumfe asupra acestui egoism, să-l transforme, să-l facă să treacă printr-o metamorfoză superioară pentru ca să să nască un Eu liber, eliberat de instinct, puternic şi care să realizeze îndumnezeirea sa.

Numai stăpânirea fortelor sale conştiente îi permite acest lucru, prin mijlocirea cunoaşterii sale. Trebuie să dorească să recunoască ceea ce este infinit de mic în marele infinit. Nu se pot exclude din evoluţia omenirii epoci întregi, de importanţă majoră. Va obţine toate forţele dacă are voinţa de a realiza această cunoaştere a universului, a pământului şi a omului, căci aceasta este cunoaşterea adevărată a rosicrucienilor. Acum ea se numeşte Antroposofie. Se manifestă şi este predată pe faţă. Nu ascunde nimic; ştie că a venit vremea când ceea ce până acum s-a învăţat în cadrul unor societăţi secrete trebuie să intre în planul istoriei.

Antroposofia ar fi putut foarte bine să se considere inclusă în adevărata teosofie, căci ea arată cum a coborât omul din înălţimi divine şi cum îşi regăseşte calea spre Dumnezeu. În sine, aceasta nu este altceva decât: „Ne tragem din Dumnezeu. Ex Deo nascimur. Ne vom întoarce la Dumnezeu, când îl vom primi pe Christos în noi.“ Însă oamenii au nevoie să deosebească prin nume diferite diversitatea ţelurilor lor. Au apărut societăţi care nu mai exprimă esenţa acestuia spirit şi pot deveni chiar opusul lui. În faţa unui astfel de exemplu ca înscenarea unui pseudo-Christ de către Societatea teosofică nu ajunge să fie folosite mijloacele de care dispunem pentru reprezentarea adevărului. Căci prin armele care luptă împotriva acestui adevăr oamenii sunt împinşi într-o cursă pe care nu o bănuiesc. Pornind de la acest sentiment de responsabilitate, Rudolf Steiner a declarat că este imposibil să mai folosească în continuare termenul de teosofie sau de teosof în ciclurile sale de conferinţe, tipărite la cererea membrilor. Societatea de teosofie a rămas legată de dogmele sale orientale şi a refuzat să se lase pătrunsă de cunoasterea adevărurilor christice. Dar această cunoaştere era ceea ce trebuia să aducă oamenilor o societate teosofică adevărată. Cele ce nu au fost primite de către Societatea teosofică au fost preluate de un cerc de persoane care şi-au luat numele de antroposofi. Noi, antroposofii, suntem reprezentanţii acelor adevăruri de la care aşteptam o înnoire, o întărire a mişcării care şi-a luat numele de „Societate teosofică“. De acum înainte se pune problema evitării erorilor datorate utilizării unor termeni care şi-au pierdut valoarea ca urmare a intoleraniei şi dogmatismului. Cei care căutau o întelegere a adevărurilor creştine nu trebuiau să primească de la noi îndrumări false. Aveam această datorie pătrunsă de sentimentul răspunderii noastre faţă de lumea spirituală. Altfel, domeniul erorii s-ar fi extins. De aceea a fost necesar ca la publicarea ciclurilor de conferinţe să se înlocuiască, oriunde sensul o permitea, termenul de teosofie cu cel de antroposofie sau de ştiinţă spirituală. Altfel cum ne-am fi putut recunoaşte în această confuzie de societăţi care îşi revendică nume care au un prestigiu antic, dar care adesea au devenit o caricatură a ceea ce evocă aceste nume respectabile? Din moment ce aceaste cicluri sunt publicate, este o datorie faţă de lumea spirituală şi faţă de oameni să existe posibilitatea de a se face o distincţie foarte clară şi să nu se creeze iluzii. Am făcut acest lucru cu toată rezerva posibilă.

Era de asemenea o datorie fată de memoria lui Rudolf Steiner să clarificăm împrejurările în care s-a produs conflictul care a căutat să umbrească activitatea realizată de el în spirit universal şi în sensul esoterismului creştin. Această separare a provocat un salto mortale neaşteptat, prin care o societate care vedea culmea oricărei înţelepciuni în doctrinele tibetane, hinduse şi budiste, dar nu vedea în misterul Golgotei decât destinul unei fiinţe, sublimă fără îndoială, dar neajunsă încă la maturitate deplină („Karma sa mai cerea încă sânge“, s-a zis) a vrut să ia cu forţa cârma care dintr-o dată îi scăpa. Cu pseudo-Christosul său, căruia i-a mai dat şi alte nume când împrejurările au cerut aceasta şi când era vorba de cucerirea membrilor unei alte credinţe, ea a vrut să liniştească inimile occidentale şi să pună astfel în contact gândirea europeană cu sursele unei spiritualităţi anterioare lui Christos.

Să încheiem aceste reflecţii cu cuvintele lui Rudolf Steiner, care se leagă direct de cele cu care am început.

„Vedem înţelepciunea antică pe care o păstrează misterele civilizaţiilor ce s-au scurs; dar înţelepciunea noastră trebuie să aibă un caracter de Apocalipsă (revelaţie prezentă) şi noi aceasta o sădim. Ne trebuie un principiu nou de iniţiere pentru a putea reface unitatea primordială a omului cu lumea spirituală. Aceasta este misiunea mişcării universale a Antroposofiei.“

MARIE STEINER