Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA I

Leipzig, 2 septembrie 1908

Dacă ne întrebăm ce este pentru oameni ştiinţa spiritului, va trebui să readucem în faţa sufletelor noastre, din diferite senzaţii şi sentimente pe care le-am primit în cursul lucrării noastre în acest domeniu, un răspuns: ştiinţa spiritului trebuie să fie o cale a dezvoltării superioare a umanităţii din noi.

Cu aceasta am fixat un scop al vieţii de la sine înţeles, valabil într-o anumită privinţă pentru orice om care gândeşte şi simte, scop care include atingerea idealurilor celor mai înalte şi totodată şi desfăşurarea celor mai importante şi profunde forţe în sufletul nostru. În fond, oamenii cu cele mai curate aspiraţii ai tuturor timpurilor şi-au pus problema: Cum poate dezvolta omul în mod corect ceea ce este structurat în el? Şi s-au dat răspunsuri cât se poate de variate. Poate că nu se poate găsi unul mai scurt şi mai cuprinzător decât cel pe care l-a dat Goethe, dintr-o convingere morală profundă, în scrierea Taine [1]:

Omul care se învinge pe sine, se liberează
De constrângerea care leagă toate fiinţele.

Extrem de multe înţelesuri şi un sens profund aflăm în aceste cuvinte, căci ele exprimă clar şi pregnant despre ce este vorba în orice dezvoltare; anume, se pune problema ca omul să-şi dezvolte simţirea sa interioară prin ieşirea sa dincolo de sine însuşi; prin aceasta noi ne ridicăm deasupra noastră. Sufletul care se depăşeşte găseşte calea de a se ridica deasupra sa şi prin aceasta spre bunurile supreme ale umanităţii.

Putem aminti acest scop sublim al ştiinţei spiritului acum, când suntem în curs de a aborda tocmai o astfel de temă. Aceasta ne va conduce în afara orizontului obişnuit al vieţii, către probleme înalte. Pentru a trata obiectul nostru, va trebui să ne referim la perioade mari, care se întind de la vechiul Egipt până în vremea noastră. Va fi necesar să supervizăm milenii şi ceea ce vrem să obţinem va fi cu adevărat ceva ce trebuie să se lege de problemele noastre cele mai profunde, care să pătrundă în ce este mai intim în viaţa noastră sufletească. Căci numai în aparenţă omul se îndepărtează, prin strădania lui de a se ridica spre înălţimile vieţii, de ceea ce-i este dat în mod nemijlocit; tocmai prin această strădanie el ajunge la înţelegerea lucrurilor care îl preocupă în mod curent. Omul trebuie să se dezbare de mizeria zilei, de ceea ce îi oferă viaţa cotidiană şi să privească la marile evenimente ale istoriei universale şi ale istoriei popoarelor, pentru a putea afla ceea ce conservă sufletul, ceea ce are mai sfânt în el. Poate părea curios să se facă referire la faptul că trebuie căutate relaţii intime între vechiul Egipt, perioada când au luat naştere piramidele şi Sfinxul şi prezentul nostru. Mai întâi, ar putea părea ciudat să vrei să înţelegi mai bine timpul actual privind înapoi la un timp atât de îndepărtat. Tocmai din acest motiv va trebui să ne întoarcem la epoci şi mai cuprinzătoare, şi mai mari. Dar şi aceasta ne va duce la rezultatul că urmărim să găsim posibilitatea de a ieşi din noi înşine.

Celui care s-a ocupat mai temeinic cu noţiunile elementare ale ştiinţei spiritului nu i se va părea ciudată cautarea legăturii dintre epoci îndepărtate. Căci este o convingere fundamentală a noastră faptul că sufletul uman se reîntoarce de multe ori, că evenimentele dintre naştere şi moarte se desfăşoară în mod repetat. Învăţătura despre reîncarnare ne-a devenit tot mai familiară. În timp ce medităm la acest lucru, putem să ne întrebăm: Da, sufletele care sălăşluiesc în prezent în noi au mai fost deseori aici; nu este oare posibil ca ele să fi fost aici şi în vechiul Egipt, în vremea epocii culturale egiptene, nu este posibil ca în noi să fie aceleaşi suflete care atunci îşi ridicau privirea spre piramidele gigantice şi spre enigmaticii sfincşi ai vechiului Egipt?

Acestei întrebări trebuie să-i răspundem afirmativ. Imaginea s-a reînnoit şi sufletele noastre au mai privit la vechile monumente culturale pe care le văd în prezent. În fond, sunt aceleaşi suflete care au trăit atunci, care au străbătut perioade ulterioare şi au reapărut în vremea noastră. Ştim că nu există viaţă fără rod, că în suflet este şi rămâne prezent ceea ce el a parcurs ca evenimente şi experienţe şi că aceasta reapare în reîncarnări ulterioare, sub forma de forţe, în temperament, în diferite facultăţi, în predispoziţii. Astfel, modul în care privim azi natura, cum preluăm ceea ce realizează vremurile actuale, modul în care percepem lumea în prezent au fost structurate în vechiul Egipt, ţara piramidelor. Atunci am fost predispuşi să privim lumea fizică aşa cum o facem astăzi.

Să fundamentăm acum modul tainic în care se înlănţuie epocile îndepărtate.

Dacă vrem să luăm în considerare sensul mai adânc al acestor expuneri, trebuie să ne întoarcem la un trecut îndepărtat al evoluţiei noastre pământene. Egiptul antic a fost precedat de alte culturi. Cu ajutorul cercetării oculte putem privi încă şi mai departe în urmă, la zorii cenuşii ai evoluţiei umanităţii, şi ajungem la timpuri în care Pământul arăta cu totul altfel decât în prezent. Cu totul altfel se prezentau lucrurile pe pământul vechii Asii şi al Africii. Dacă privim în mod clarvizionar spre vremurile străvechi, ajungem la acele timpuri în care a avut loc pe Pământul nostru o catastrofă provocată de forţele apei, care au modificat fundamental faţa acestuia. Şi dacă mergem şi mai în urmă ajungem la timpuri în care Pământul avea o înfăţişare cu totul diferită, când ceea ce azi constituie între Europa şi America fundul Oceanului Atlantic se afla la suprafaţă, era uscat. Ajungem apoi într-o vreme în care sufletele noastre trăiau în cu totul altfel de corpuri decât în prezent, ajungem în Atlantida, în vremuri imemoriale despre care ştiinţa exterioară nu ne poate furniza azi decât puţine informaţii.

Apoi, aceste ţinuturi ale Atlantidei s-au scufundat datorită unor mari catastrofe acvatice. Corpurile oamenilor aveau pe atunci alte forme; mai târziu au căpătat alte forme. Dar aceleaşi suflete care sălăşluiesc azi în noi au sălăşluit şi în vechii atlanţi. Acestea erau sufletele noastre. Atunci catastrofa acvatică a determinat o mişcare interioară a popoarelor atlante, o mare migraţie a popoarelor de la vest spre est. Aceste popoare am fost noi înşine. Spre sfârşitul Atlantidei mişcarea s-a făcut în mod corect, noi înşine am migrat de la vest spre est, prin Irlanda, Scoţia, Olanda, Franţa şi Spania. În felul acesta au migrat popoarele spre răsărit şi au populat Europa, Asia şi regiunile nordice ale Africii.

Nu trebuie crezut că ultima mare migraţie a popoarelor nu a întâlnit alte popoare în regiunile care au constituit treptat Asia, Europa, Africa. Aproape întreaga Europă, porţiunile nordice ale Africii şi părţi mari ale Asiei erau pe atunci deja populate. Aceste părţi ale uscatului nu au fost populate numai dinspre vest, ci fuseseră populate încă mai dinainte, astfel încât noul val de migraţie s-a lovit de populaţia deja stabilită aici. Ne putem imagina că atunci când au început vremuri mai liniştite s-au creat relaţii culturale speciale. Există, de exemplu, în apropierea Irlandei un ţinut în care, înainte de catastrofa ce s-a produs cu multe milenii în urmă, locuiau elementele cele mai avansate ale întregii populaţii terestre. Acestea traversau Europa, sub conducerea unor mari individualităţi, ajungând până într-o anumită regiune a Asiei Centrale, iar de aici erau trimise sub forma unor colonii culturale în regiunile cele mai diferite. În timpurile postatlanteene a fost trimisă în India o colonie formată din asemenea oameni. Ea a întâlnit o populaţie care se afla aici din vremuri străvechi, care avea şi o cultură. Noii veniţi au luat în considerare ce au găsit deja aici şi au fondat astfel prima cultură postatlanteană, veche de multe mii de ani, despre care documentele exterioare abia amintesc ceva. Ceea ce spun ele se referă la situaţii mai apropiate cu câteva milenii de noi. În acele colecţii importante de înţelepciune pe care le numim Vede [2], în vechile Vede, nu avem de-a face decât cu ultimele ecouri a ceea ce a rămas dintr-o cultură indiană foarte timpurie, dirijată de fiinţe suprapământene şi fundamentată de sfinţii Rishi. Era o cultură de o natură unică despre care azi nu ne putem face decât vagi reprezentări, căci Vedele nu sunt decât o reflectare a acelei străvechi culturi indiene sfinte.

Acestei culturi i-a urmat o alta, cea de a doua epocă culturală a perioadei postatlanteene, cultură din care mai târziu s-a răspândit înţelepciunea lui Zarathustra, din care s-a dezvoltat cultura persană. Cultura indiană a durat mult timp, la fel şi cultura persană, care şi-a găsit o finalizare în entitatea Zarathutstra [3].

Apoi a luat naştere, din nou sub influenţa unor colonişti trimişi în ţara Nilului, cultura pe care o putem rezuma cu patru nume: cultura caldeano-egipteano-asiriano-babiloniană. În Asia anterioară, în regiunile nordice ale Africii, s-a format acea cultură pe care o numim cea de a treia cultură postatlanteană, care atinge apogeul, pe de o parte, în admirabila astronomie caldeană, înţelepciunea stelară caldeană şi, pe de altă parte, în cultura egipteană.

A urmat o a patra epocă, care s-a dezvoltat în sudul Europei, epoca culturii greco-romane, a cărei auroră sa imprimat în cântecele lui Homer[4], care ne arată ce se putea revela în operele plastice greceşti, care ne dezvăluie o artă poetică care a dat la iveală lucruri atât de importante ca tragediile lui Eshil şi Sofocle [5]. Romanitatea aparţine şi ea aceleiaşi culturi. Este epoca al cărei început se situează aproximativ în secolul VIII, la 747 î.Hr., şi care a durat până în secolele XIV şi XV, 1413 d.Hr. Începând cu acest ultim an, avem de-a face cu a cincea epocă culturală, în care ne aflăm şi noi şi care va fi înlocuită de epocile a şasea şi a şaptea. În această a şaptea epocă va reapărea vechea cultură indiană, într-o formă nouă.

Vom vedea că există o lege ciudată, care ne permite să înţelegem acţiunea unor forţe excepţionale, în cadrul acestor perioade, şi legătura dintre diferitele epoci culturale. Dacă analizăm prima epocă, a culturii indiene, vom vedea că, mai târziu, această primă cultură va reapărea, luminând într-o formă nouă, în cea de a şaptea epocă. Forţe cu totul tainice acţionează în acest fapt. Cea de a doua epocă, pe care am numit-o persană, o vom vedea luminând din nou în cea de a şasea epocă. După ce cultura noastră va fi apus, vom vedea revenind la viaţă, în cultura celei de a şasea epoci, religia lui Zarathustra. Vom observa cum în cea de a cincea epocă, a noastră, va avea loc un fel de retrezire a epocii a treia, a epocii egiptene. Cea de a patra epocă se află la mijloc; ea nu-şi are echivalentul nici înainte nici după sine.

Pentru a face mai inteligibilă această lege tainică mai trebuie să adăugăm următoarele: ştim că în cultura indiană există ceva care pare străin omului actual în conştienţa umanităţii sale; este vorba de împărţirea societăţii în caste, ale preoţilor, războinicilor, comercianţilor şi muncitorilor. Această separaţie riguroasă este străină conştienţei actuale. În prima epocă de cultură postatlanteană nu era ceva străin, ci de la sine înţeles. Pe atunci nici nu putea fi altfel, omenirea era împărţită, în funcţie de diferitele facultăţi ale sufletului, în patru categorii. Prin aceasta nu era resimţită o duritate, căci oamenii erau împărţiţi de conducătorii lor, iar ceea ce hotărau ei era considerat decisiv. Oamenii credeau că diriguitorii lor, cei şapte Rishi, care ei înşişi îşi desăvârşiseră instruirea în Atlantida, prin intermediul unor fiinţe divine, puteau hotărî ce loc trebuia să ocupe omul. O astfel de împărţire a oamenilor era, aşadar, ceva cu totul natural. Cu totul altfel va apărea o grupare a oamenilor în cea de a şaptea epocă. Dacă în cursul primei epoci gruparea oamenilor era un produs al autorităţii, în cea de a şaptea ei se vor grupa după criterii obiective. Ceva asemănător vedem la furnici; ele alcătuiesc un „stat“, care, prin alcătuirea sa ca şi prin capacitatea sa de a realiza o sarcină relativ importantă, nu se aseamănă cu nici un stat al oamenilor. Şi totuşi avem reprezentată aici ceea ce în prezent îi pare omului atât de străin, esenţa castelor; fiecare furnică are o sarcină parţială.

Orice s-ar gândi azi, oamenii vor recunoaşte că salvarea lor se află în împărţirea în grupe obiective şi ei vor găsi posibilitatea diviziunii muncii şi în acelaşi timp a egalităţii în drepturi. Societatea umană va apărea ca o minunată armonie. Acesta este un lucru pe care îl putem vedea în analele viitorului. Astfel va reapărea vechea Indie. Şi, în mod asemănător, unele particularităţi ale celei de a treia epoci vor reapărea în epoca a cincea.

Dacă avem în vedere ceea ce cuprinde în mod nemijlocit tema noastră, observăm şi aici un domeniu gigantic: uriaşele piramide, Sfinxul enigmatic; vom vedea că sufletele care au aparţinut vechilor indieni s-au întrupat şi în Egipt şi sunt încorporate şi în prezent. Dacă analizăm o anumită caracteristică în mod izolat, ne apar mai întâi două fenomene care ne vor arăta cum putem urmări fire tainice în legăturile supraterestre dintre cultura egipteană şi cea actuală. Am observat legea repetării în diferitele epoci, dar infinit mai semnificativă ne va apărea atunci când o vom urmări în domeniul spiritului.

Cu toţii cunoaştem o imagine de profundă semnificaţie, care cu siguranţă ni s-a înfăţişat o dată înaintea sufletului; este vorba de acea pictură renumită a lui Rafael [6], care printr-o înlănţuire de circumstanţe diferite a ajuns tocmai la noi, în Germania Centrală: mă refer la Madonna Sixtină. Am învăţat să admirăm în această pictură, care poate fi văzută în nenumărate reproduceri, minunata puritate, revărsată asupra întregii siluete; poate am simţit ceva privind figura Mamei, plutirea specială a siluetei, poate am simţit ceva în expresia profundă a ochilor copilului. Şi când vedem de jur împrejur formaţiunile de nori din care apar numeroase căpşoare de îngeri, avem un sentiment şi mai adânc, un sentiment care ne face mai inteligibil întregul tablou. Ştiu că spun ceva îndrăzneţ, atunci când afirm: Dacă contempli cu dăruire şi concentrare acest copil în braţele Mamei, dincolo de el norii din care răsar căpşoare de îngeri, ai reprezentarea că el nu s-a născut pe cale naturală, că este unul dintre îngerii care plutesc alături în nori. Acest copilaş, Iisus, are el însuşi o formă de nori, devenit însă ceva mai densă decât dacă un astfel de îngeraş ar fi zburat din nori pe braţul Madonnei. Aceasta ar fi o simţire sănătoasă. Dacă dăm viaţă unui asemenea conţinut afectiv, atunci câmpul de cunoaştere ni se va lărgi, se va elibera de anumite concepţii înguste despre legăturile naturale ale existenţei. Plecând de la o astfel de imagine, vederea îngustă se va putea dilata până la a sesiza că şi ceea ce trebuie să se întâmple după legile actuale ar fi putut fi cândva altfel. Vom recunoaşte că odinioară a existat şi o altfel de procreaţie decât cea pe cale sexuală. Pe scurt, în această imagine vom vedea legături profunde ale omenescului cu forţele spirituale. Ele sunt incluse în aceasta.

Dacă lăsăm să ne alunece privirea clarvăzătoare de la această Madonna spre epoca egipteană, ne întâmpină ceva asemănător, ne apare o imagine la fel de sublimă. Egipteanul avea pe Isis, acea figura de care se leagă sintagma „Eu sunt ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi. Vălul meu nu l-a ridicat încă nici un muritor“. [7]

O taină profundă, ascunsă sub un văl gros, se revelează în figura lui Isis, a spiritualităţii divine încântătoare a lui Isis, care în conştienţa spirituală a vcchiului Egipt ţinea în braţe copilul Horus, la fel cum Madonna noastră poartă copilul Iisus. În fapt, reprezentarea lui Isis ca ceva ce conţine în sine Eternitatea ne aminteşte ceea ce simţim când privim Madonna. În Isis trebuie să vedem taine profunde care-şi au fundamentul în spiritualitate. Madonna este o reamintire a lui Isis; Isis reapare în Madonna. Această legătură există cu adevărat. Trebuie să recunoaştem tainele profunde cu ajutorul simţirii, acele taine care reprezintă legătura supraterestră între cultura egipteană şi cea actuală.

Acest lucru nu rămâne însă fără urmări pentru suflet. Să ne gândim că sufletele noastre au sălăşluit în corpuri egiptene. Este perfect adevărat că sufletele noastre au sălăşluit în aceste corpuri devenite mumii. Ştim din reprezentările de mai înainte că atunci când omul este eliberat după moarte de corpul fizic şi de corpul eteric el are o altă conştienţă, că el nu trăieşte în nici un caz în stare de inconştienţă în lumea astrală. Chiar dacă azi nu poate privi în sus, spre lumea spirituală, din lumea spirituală el poate privi în jos, spre lumea fizică. Acolo nu este indiferent dacă trupul său este conservat ca mumie, dacă a fost incinerat sau dacă a putrezit. Din aceasta ia naştere o anumită conjunctură. Vom vedea această conjunctură. Deoarece în vechiul Egipt corpurile au rămas mult timp conservate, sufletele au avut o trăire foarte exactă în perioada de după moarte. Când priveau în jos ele ştiau: Acesta este corpul meu. Ele erau legate de acest corp fizic, aveau în faţa lor forma corpului lor; acest corp a devenit important pentru suflete, căci sufletul rămâne capabil de impresii, după moarte. Impresia pe care corpul mumificat a produs-o s-a impregnat adânc şi sufletul a fost format după această impresie.

Acest suflet a parcurs apoi diferite încarnări în perioada culturii greco-romane, iar azi, în epoca noastră, trăieşte în noi. Nu rămâne fără efect faptul că aceste suflete şi-au văzut după moarte corpul mumificat, faptul că au fost mereu în legătură cu acest corp; nu este lipsit de importanţă că ele au dezvoltat simpatie pentru el, iar rodul acestei priviri în jos apare azi, în cea de a cincea epocă, în înclinaţia pe care o au sufletele de a acorda o mare valoare vieţii fizice exterioare. Tot ceea ce numim în prezent ataşamentul faţă de materie este consecinţa faptului că sufletele au putut privi din lumea spirituală propria lor încorporare. Prin aceasta omul s-a deprins să iubească lumea fizică, din această cauză se spune în prezent atât de frecvent că numai acest corp fizic dintre naştere şi moarte este important.

Asemenea concepţii nu vin din nimic. Prin aceasta nu trebuie făcută o critică a cultului mumiilor, ci trebuie doar atrasă atenţia asupra unor necesităţi care sunt legate de reîncorporarea continuă a sufletelor. Oamenii nu ar fi putut realiza continuarea evoluţiei lor fără existenţa mumiilor. Omul ar fi pierdut orice interes pentru lumea fizică dacă egiptenii nu ar fi avut cultul mumiilor. Trebuia să se întâmple astfel pentru ca omului să i se trezească un interes justificat pentru lumea fizică. Faptul că el şi-a organizat lumea într-un anumit fel, că noi vedem în prezent lumea aşa cum o vedem este o consecinţă a faptului că egiptenii au mumificat corpul fizic după moarte. Acest curent cultural s-a aflat sub influenţa iniţiaţilor care puteau privi în viitor. Mumiile nu au reprezentat o fantezie a cuiva. Atunci omenirea era condusă de individualităţi superioare care au luat hotărâri corecte. Acest lucru s-a realizat în baza autorităţii. În scolile de iniţiere se ştia că epoca noastră este legată de cea de a treia epocă. Aceste relaţii tainice le aveau în vedere preoţii şi ei au ordonat efectuarea mumificării, cu scopul de a determina sufletele să dezvolte mentalitatea care caută o experienţă spirituală plecând de la lumea fizică, exterioară.

Aşa este condusă lumea prin înţelepciune; acesta este un alt exemplu pentru astfel de conexiuni. Faptul că oamenii de azi au ajuns la un anumit fel de gândire este rezultatul a ceea ce au trăit în vechiul Egipt. Pătrundem în acest caz în taine adânci, care se revelează în curentele culturale. Noi abia am atins aceste taine, căci ceea ce am arătat vorbind despre Madonna ca despre o amintire a lui Isis şi cele ce am înţeles prin referirea la mumificare atinge numai foarte puţin conexiuuile spirituale reale. Dar vom pătrunde mai adânc în aceste conexiuni, nu vom lua în considerare numai ceea ce apare la exterior, ci va trebui să examinăm ceea ce se află la baza aspectelor exterioare.

Viaţa exterioară se desfăşoară între naştere şi moarte. O viaţă mult mai lungă trăieşte omul după moarte, ceea ce numim Kamaloka şi evenimentele din lumea spirituală. Trăirile din lumile suprasensibile nu sunt mai uniforme decât trăirile din lumea fizică. Ce am trăit noi ca vechi egipteni în cealaltă lume?

Dacă lăsăm privirea să ne alunece în lungul piramidei, dacă o îndreptăm spre Sfinx, vedem cât de diferit se scurgea acea viaţă, că sufletul nostru trăia cu totul altfel atunci, între naştere şi moarte! Acest lucru nu poate fi comparat cu viaţa actuală şi nici nu ar avea nici un sens. O diversitate încă şi mai mare decât trăirile exterioare o prezintă trăirile dintre moarte şi o nouă naştere. În epoca egipteană sufletul trăia cu totul altceva decât în lumea greacă, în timpul lui Carol cel Mare [8] sau în vremurile noastre. Şi în lumea spirituală are loc o evoluţie, iar ceea ce omul trăieşte în prezent între moarte şi o nouă naştere este ceva cu totul diferit de ceea ce trăia vechiul egiptean când o dată cu moartea se despărţea de figura exterioară. Şi aşa cum mumificarea s-a perfecţionat în ceea ce-i este specific, devenind cauza mentalităţii actuale, la fel cum această viaţă exterioară a epocii a treia se repetă în epoca a cincea, are loc şi o continuare a evoluţiei în acele lumi tainice dintre moarte şi naştere. Va trebui să avem în vedere şi acest lucru, şi aici se va dezvălui o conjunctură tainică. Şi atunci vom fi contribuit cu ceva pentru a înţelege cu adevărat ceea ce trăieşte în noi, ceea ce este rod al acelui timp vechi.

În orice caz, suntem conduşi în acest domeniu în adâncurile labirintului evoluţiei pământeşti. Dar tocmai prin acest lucru vom cunoaşte întreaga relaţie dintre ceea ce construia egipteanul, ceea ce gândea caldeanul şi ceea ce trăim în prezent. Ceea ce s-a făcut atunci vom vedea reaprinzându-se în ceea ce ne înconjoară, în ceea ce ne interesează în lumea noastră ambientală. Vom obţine, fizic şi spiritual, lămuriri asupra acestor legături. În plus, se va vedea cum progresează evoluţia, cum cea de a patra epocă reprezintă o minunată verigă de legătură între epocile a treia şi a cincea. Şi în felul acesta sufletul nostru se va ridica la circumstanţele pline de semnificaţie ale lumii, iar rezultatul va fi o înţelegere adâncă a ceea ce trăieşte în noi.


NOTE

Stenogramele după conferinţele ţinute liber de R. Steiner prezintă, mai ales în cazul ciclului de faţă, lacune. Prima ediţie (Dornach, 1931) a adus unele completări dintr-o altă transcriere, pe baza căreia fusese scoasă ediţia de la Berlin, 1911. Unele pasaje incomplete sunt menţionate în note.

1. Vezi conferinţa lui R. Steiner: Köln, 25 decembrie 1907, Tainele. O poezie de Crăciun şi de Paşti de Goethe. Extras din Natura şi esenţa spirituală – influenţa lor în lumea noastră vizibilă, GA 98.

2. „Veda“, adică „Ştiinţă“ sfântă, se numeste totalitatea celor mai vechi scrieri religioase ale indienilor redactate în limba sanscrită, cărora le este atribuită o origine divină. Este o literatură vastă, transmisă mult timp numai pe cale orală. Textele vedice transmise sunt în principal: 1. Sanhitasurile, colecţie de cântece, formule sacrificiale şi magice; 2. Brahmanele; 3. Aranyakasurile şi Upanişadele. Se deosebesc patru astfel de colecţii, numite prescurtat „cele patru Vede“.

3. Este subînţeles primul Zarathustra adică Zarathustra propriu-zis. În conferinţa publică despre Zarathustra, Berlin, l9 ianuarie 1911, GA 60, Răspunsurile ştiinţei spiritului la marile probleme ale existenţei, Steiner spune: „Istoricii greci atrag mereu atenţia asupra faptului că Zarathustra trebuie plasat în timp aproximativ cu 5 000–6 000 de ani înainte de războiul troian“.

4. Homer, secolul 9 î.Hr

5. Eshil, 525–456 î.Hr.
    Sofocle, 497/496-406 î.Hr.

6. Rafael Santi, 1483–1520.

7. Inscripţia la statuia zeiţei din Saďs.

8. Carol cel Mare, 724–814.