|
Dacă ne întrebăm ce este pentru oameni ştiinţa spiritului, va trebui să readucem în faţa sufletelor noastre, din diferite senzaţii şi sentimente pe care le-am primit în cursul lucrării noastre în acest domeniu, un răspuns: ştiinţa spiritului trebuie să fie o cale a dezvoltării superioare a umanităţii din noi.
Cu aceasta am fixat un scop al vieţii de la sine înţeles,
valabil
într-o anumită privinţă pentru orice om care gândeşte şi
simte, scop
care include atingerea idealurilor celor mai înalte şi totodată
şi
desfăşurarea celor mai importante şi profunde forţe în sufletul
nostru.
În fond, oamenii cu cele mai curate aspiraţii ai tuturor
timpurilor
şi-au pus problema: Cum poate dezvolta omul în mod corect ceea ce
este
structurat în el? Şi s-au dat răspunsuri cât se poate de
variate. Poate
că nu se poate găsi unul mai scurt şi mai cuprinzător decât cel
pe care
l-a dat Goethe, dintr-o convingere morală profundă, în scrierea Taine [1]:
Omul care se învinge pe sine, se
liberează
De constrângerea care leagă toate fiinţele.
Extrem de multe înţelesuri şi un sens profund aflăm în
aceste
cuvinte, căci ele exprimă clar şi pregnant despre ce este vorba
în
orice dezvoltare; anume, se pune problema ca omul să-şi dezvolte
simţirea sa interioară prin ieşirea sa dincolo de sine însuşi;
prin
aceasta noi ne ridicăm deasupra noastră. Sufletul care se depăşeşte
găseşte calea de a se ridica deasupra sa şi prin aceasta spre bunurile
supreme ale umanităţii.
Putem aminti acest scop sublim al ştiinţei spiritului acum,
când
suntem în curs de a aborda tocmai o astfel de temă. Aceasta ne va
conduce în afara orizontului obişnuit al vieţii, către probleme
înalte.
Pentru a trata obiectul nostru, va trebui să ne referim la perioade
mari, care se întind de la vechiul Egipt până în
vremea noastră. Va fi
necesar să supervizăm milenii şi ceea ce vrem să obţinem va fi cu
adevărat ceva ce trebuie să se lege de problemele noastre cele mai
profunde, care să pătrundă în ce este mai intim în viaţa
noastră
sufletească. Căci numai în aparenţă omul se îndepărtează,
prin
strădania lui de a se ridica spre înălţimile vieţii, de ceea ce-i
este
dat în mod nemijlocit; tocmai prin această strădanie el ajunge la
înţelegerea lucrurilor care îl preocupă în mod
curent. Omul trebuie să
se dezbare de mizeria zilei, de ceea ce îi oferă viaţa cotidiană
şi să
privească la marile evenimente ale istoriei universale şi ale istoriei
popoarelor, pentru a putea afla ceea ce conservă sufletul, ceea ce are
mai sfânt în el. Poate părea curios să se facă referire la
faptul că
trebuie căutate relaţii intime între vechiul Egipt, perioada
când au
luat naştere piramidele şi Sfinxul şi prezentul nostru. Mai
întâi, ar
putea părea ciudat să vrei să înţelegi mai bine timpul actual
privind
înapoi la un timp atât de îndepărtat. Tocmai din
acest motiv va trebui
să ne întoarcem la epoci şi mai cuprinzătoare, şi mai mari. Dar
şi
aceasta ne va duce la rezultatul că urmărim să găsim posibilitatea de a
ieşi din noi înşine.
Celui care s-a ocupat mai temeinic cu noţiunile elementare ale
ştiinţei spiritului nu i se va părea ciudată cautarea legăturii dintre
epoci îndepărtate. Căci este o convingere fundamentală a noastră
faptul
că sufletul uman se reîntoarce de multe ori, că evenimentele
dintre
naştere şi moarte se desfăşoară în mod repetat. Învăţătura
despre
reîncarnare ne-a devenit tot mai familiară. În timp ce
medităm la acest
lucru, putem să ne întrebăm: Da, sufletele care sălăşluiesc
în prezent
în noi au mai fost deseori aici; nu este oare posibil ca ele să
fi fost
aici şi în vechiul Egipt, în vremea epocii culturale
egiptene, nu este
posibil ca în noi să fie aceleaşi suflete care atunci îşi
ridicau
privirea spre piramidele gigantice şi spre enigmaticii sfincşi ai
vechiului Egipt?
Acestei întrebări trebuie să-i răspundem afirmativ. Imaginea
s-a
reînnoit şi sufletele noastre au mai privit la vechile monumente
culturale pe care le văd în prezent. În fond, sunt aceleaşi
suflete
care au trăit atunci, care au străbătut perioade ulterioare şi au
reapărut în vremea noastră. Ştim că nu există viaţă fără rod, că
în
suflet este şi rămâne prezent ceea ce el a parcurs ca evenimente
şi
experienţe şi că aceasta reapare în reîncarnări ulterioare,
sub forma
de forţe, în temperament, în diferite facultăţi, în
predispoziţii.
Astfel, modul în care privim azi natura, cum preluăm ceea ce
realizează
vremurile actuale, modul în care percepem lumea în prezent
au fost
structurate în vechiul Egipt, ţara piramidelor. Atunci am fost
predispuşi să privim lumea fizică aşa cum o facem astăzi.
Să fundamentăm acum modul tainic în care se înlănţuie
epocile
îndepărtate.
Dacă vrem să luăm în considerare sensul mai adânc al
acestor
expuneri, trebuie să ne întoarcem la un trecut îndepărtat
al evoluţiei
noastre pământene. Egiptul antic a fost precedat de alte culturi.
Cu
ajutorul cercetării oculte putem privi încă şi mai departe
în urmă, la
zorii cenuşii ai evoluţiei umanităţii, şi ajungem la timpuri în
care
Pământul arăta cu totul altfel decât în prezent. Cu
totul altfel se
prezentau lucrurile pe pământul vechii Asii şi al Africii. Dacă
privim
în mod clarvizionar spre vremurile străvechi, ajungem la acele
timpuri
în care a avut loc pe Pământul nostru o catastrofă
provocată de forţele
apei, care au modificat fundamental faţa acestuia. Şi dacă mergem şi
mai în urmă ajungem la timpuri în care Pământul avea
o înfăţişare cu
totul diferită, când ceea ce azi constituie între Europa şi
America
fundul Oceanului Atlantic se afla la suprafaţă, era uscat. Ajungem apoi
într-o vreme în care sufletele noastre trăiau în cu
totul altfel de
corpuri decât în prezent, ajungem în Atlantida,
în vremuri imemoriale
despre care ştiinţa exterioară nu ne poate furniza azi decât
puţine
informaţii.
Apoi, aceste ţinuturi ale Atlantidei s-au scufundat datorită unor
mari catastrofe acvatice. Corpurile oamenilor aveau pe atunci alte
forme; mai târziu au căpătat alte forme. Dar aceleaşi suflete
care
sălăşluiesc azi în noi au sălăşluit şi în vechii atlanţi.
Acestea erau
sufletele noastre. Atunci catastrofa acvatică a determinat o mişcare
interioară a popoarelor atlante, o mare migraţie a popoarelor de la
vest spre est. Aceste popoare am fost noi înşine. Spre
sfârşitul
Atlantidei mişcarea s-a făcut în mod corect, noi înşine am
migrat de la
vest spre est, prin Irlanda, Scoţia, Olanda, Franţa şi Spania. În
felul
acesta au migrat popoarele spre răsărit şi au populat Europa, Asia şi
regiunile nordice ale Africii.
Nu trebuie crezut că ultima mare migraţie a popoarelor nu a
întâlnit
alte popoare în regiunile care au constituit treptat Asia,
Europa,
Africa. Aproape întreaga Europă, porţiunile nordice ale Africii
şi
părţi mari ale Asiei erau pe atunci deja populate. Aceste părţi ale
uscatului nu au fost populate numai dinspre vest, ci fuseseră populate
încă mai dinainte, astfel încât noul val de migraţie
s-a lovit de
populaţia deja stabilită aici. Ne putem imagina că atunci când au
început vremuri mai liniştite s-au creat relaţii culturale
speciale.
Există, de exemplu, în apropierea Irlandei un ţinut în
care, înainte de
catastrofa ce s-a produs cu multe milenii în urmă, locuiau
elementele
cele mai avansate ale întregii populaţii terestre. Acestea
traversau
Europa, sub conducerea unor mari individualităţi, ajungând
până într-o
anumită regiune a Asiei Centrale, iar de aici erau trimise sub forma
unor colonii culturale în regiunile cele mai diferite. În
timpurile
postatlanteene a fost trimisă în India o colonie formată din
asemenea
oameni. Ea a întâlnit o populaţie care se afla aici din
vremuri
străvechi, care avea şi o cultură. Noii veniţi au luat în
considerare
ce au găsit deja aici şi au fondat astfel prima cultură postatlanteană,
veche de multe mii de ani, despre care documentele exterioare abia
amintesc ceva. Ceea ce spun ele se referă la situaţii mai apropiate cu
câteva milenii de noi. În acele colecţii importante de
înţelepciune pe
care le numim Vede [2], în vechile
Vede, nu
avem de-a face decât cu ultimele ecouri a ceea ce a rămas dintr-o
cultură indiană foarte timpurie, dirijată de fiinţe extraterestre şi
fundamentată de sfinţii Rishi. Era o cultură de o natură unică despre
care azi nu ne putem face decât vagi reprezentări, căci Vedele nu
sunt
decât o reflectare a acelei străvechi culturi indiene sfinte.
Acestei culturi i-a urmat o alta, cea de a doua epocă culturală a
perioadei postatlanteene, cultură din care mai târziu s-a
răspândit
înţelepciunea lui Zarathustra, din care s-a dezvoltat cultura
persană.
Cultura indiană a durat mult timp, la fel şi cultura persană, care şi-a
găsit o finalizare în entitatea Zarathutstra [3].
Apoi a luat naştere, din nou sub influenţa unor colonişti trimişi
în
ţara Nilului, cultura pe care o putem rezuma cu patru nume: cultura
caldeano-egipteano-asiriano-babiloniană. În Asia anterioară,
în
regiunile nordice ale Africii, s-a format acea cultură pe care o numim
cea de a treia cultură postatlanteană, care atinge apogeul, pe de o
parte, în admirabila astronomie caldeană, înţelepciunea
stelară
caldeană şi, pe de altă parte, în cultura egipteană.
A urmat o a patra epocă, care s-a dezvoltat în sudul Europei,
epoca
culturii greco-romane, a cărei auroră sa imprimat în
cântecele lui Homer[4],
care ne arată ce se
putea revela în operele plastice greceşti, care ne dezvăluie o
artă
poetică care a dat la iveală lucruri atât de importante ca
tragediile
lui Eshil şi Sofocle [5]. Romanitatea aparţine
şi ea aceleiaşi culturi. Este epoca al cărei început se situează
aproximativ în secolul VIII, la 747 î.Hr., şi care a durat
până în
secolele XIV şi XV, 1413 d.Hr. Începând cu acest ultim an,
avem de-a
face cu a cincea epocă culturală, în care ne aflăm şi noi şi care
va fi
înlocuită de epocile a şasea şi a şaptea. În această a
şaptea epocă va
reapărea vechea cultură indiană, într-o formă nouă.
Vom vedea că există o lege ciudată, care ne permite să
înţelegem
acţiunea unor forţe excepţionale, în cadrul acestor perioade, şi
legătura dintre diferitele epoci culturale. Dacă analizăm prima epocă,
a culturii indiene, vom vedea că, mai târziu, această primă
cultură va
reapărea, luminând într-o formă nouă, în cea de a
şaptea epocă. Forţe
cu totul tainice acţionează în acest fapt. Cea de a doua epocă,
pe care
am numit-o persană, o vom vedea luminând din nou în cea de
a şasea
epocă. După ce cultura noastră va fi apus, vom vedea revenind la viaţă,
în cultura celei de a şasea epoci, religia lui Zarathustra. Vom
observa
cum în cea de a cincea epocă, a noastră, va avea loc un fel de
retrezire a epocii a treia, a epocii egiptene. Cea de a patra epocă se
află la mijloc; ea nu-şi are echivalentul nici înainte nici după
sine.
Pentru a face mai inteligibilă această lege tainică mai trebuie să
adăugăm următoarele: ştim că în cultura indiană există ceva care
pare
străin omului actual în conştienţa umanităţii sale; este vorba de
împărţirea societăţii în caste, ale preoţilor,
războinicilor,
comercianţilor şi muncitorilor. Această separaţie riguroasă este
străină conştienţei actuale. În prima epocă de cultură
postatlanteană
nu era ceva străin, ci de la sine înţeles. Pe atunci nici nu
putea fi
altfel, omenirea era împărţită, în funcţie de diferitele
facultăţi ale
sufletului, în patru categorii. Prin aceasta nu era resimţită o
duritate, căci oamenii erau împărţiţi de conducătorii lor, iar
ceea ce
hotărau ei era considerat decisiv. Oamenii credeau că diriguitorii lor,
cei şapte Rishi, care ei înşişi îşi desăvârşiseră
instruirea în
Atlantida, prin intermediul unor fiinţe divine, puteau hotărî ce
loc
trebuia să ocupe omul. O astfel de împărţire a oamenilor era,
aşadar,
ceva cu totul natural. Cu totul altfel va apărea o grupare a oamenilor
în cea de a şaptea epocă. Dacă în cursul primei epoci
gruparea
oamenilor era un produs al autorităţii, în cea de a şaptea ei se
vor
grupa după criterii obiective. Ceva asemănător vedem la furnici; ele
alcătuiesc un „stat“, care, prin alcătuirea sa ca şi prin capacitatea
sa de a realiza o sarcină relativ importantă, nu se aseamănă cu nici un
stat al oamenilor. Şi totuşi avem reprezentată aici ceea ce în
prezent
îi pare omului atât de străin, esenţa castelor; fiecare
furnică are o
sarcină parţială.
Orice s-ar gândi azi, oamenii vor recunoaşte că salvarea lor
se află
în împărţirea în grupe obiective şi ei vor găsi
posibilitatea
diviziunii muncii şi în acelaşi timp a egalităţii în
drepturi.
Societatea umană va apărea ca o minunată armonie. Acesta este un lucru
pe care îl putem vedea în analele viitorului. Astfel va
reapărea vechea
Indie. Şi, în mod asemănător, unele particularităţi ale celei de
a
treia epoci vor reapărea în epoca a cincea.
Dacă avem în vedere ceea ce cuprinde în mod nemijlocit
tema noastră,
observăm şi aici un domeniu gigantic: uriaşele piramide, Sfinxul
enigmatic; vom vedea că sufletele care au aparţinut vechilor indieni
s-au întrupat şi în Egipt şi sunt încorporate şi
în prezent. Dacă
analizăm o anumită caracteristică în mod izolat, ne apar mai
întâi două
fenomene care ne vor arăta cum putem urmări fire tainice în
legăturile
supraterestre dintre cultura egipteană şi cea actuală. Am observat
legea repetării în diferitele epoci, dar infinit mai
semnificativă ne
va apărea atunci când o vom urmări în domeniul spiritului.
Cu toţii cunoaştem o imagine de profundă semnificaţie, care cu
siguranţă ni s-a înfăţişat o dată înaintea sufletului; este
vorba de
acea pictură renumită a lui Rafael [6], care printr-o
înlănţuire de circumstanţe diferite a ajuns tocmai la noi,
în Germania
Centrală: mă refer la Madonna Sixtină. Am învăţat să admirăm
în această
pictură, care poate fi văzută în nenumărate reproduceri, minunata
puritate, revărsată asupra întregii siluete; poate am simţit ceva
privind figura Mamei, plutirea specială a siluetei, poate am simţit
ceva în expresia profundă a ochilor copilului. Şi când
vedem de jur
împrejur formaţiunile de nori din care apar numeroase căpşoare de
îngeri, avem un sentiment şi mai adânc, un sentiment care
ne face mai
inteligibil întregul tablou. Ştiu că spun ceva îndrăzneţ,
atunci când
afirm: Dacă contempli cu dăruire şi concentrare acest copil în
braţele
Mamei, dincolo de el norii din care răsar căpşoare de îngeri, ai
reprezentarea că el nu s-a născut pe cale naturală, că este unul dintre
îngerii care plutesc alături în nori. Acest copilaş, Iisus,
are el
însuşi o formă de nori, devenit însă ceva mai densă
decât dacă un
astfel de îngeraş ar fi zburat din nori pe braţul Madonnei.
Aceasta ar
fi o simţire sănătoasă. Dacă dăm viaţă unui asemenea conţinut afectiv,
atunci câmpul de cunoaştere ni se va lărgi, se va elibera de
anumite
concepţii înguste despre legăturile naturale ale existenţei.
Plecând de
la o astfel de imagine, vederea îngustă se va putea dilata
până la a
sesiza că şi ceea ce trebuie să se întâmple după legile
actuale ar fi
putut fi cândva altfel. Vom recunoaşte că odinioară a existat şi
o
altfel de procreaţie decât cea pe cale sexuală. Pe scurt,
în această
imagine vom vedea legături profunde ale omenescului cu forţele
spirituale. Ele sunt incluse în aceasta.
Dacă lăsăm să ne alunece privirea clarvăzătoare de la această
Madonna spre epoca egipteană, ne întâmpină ceva asemănător,
ne apare o
imagine la fel de sublimă. Egipteanul avea pe Isis, acea figura de care
se leagă sintagma „Eu sunt ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi.
Vălul meu nu l-a ridicat încă nici un muritor“. [7]
O taină profundă, ascunsă sub un văl gros, se revelează în
figura
lui Isis, a spiritualităţii divine încântătoare a lui Isis,
care în
conştienţa spirituală a vcchiului Egipt ţinea în braţe copilul
Horus,
la fel cum Madonna noastră poartă copilul Iisus. În fapt,
reprezentarea
lui Isis ca ceva ce conţine în sine Eternitatea ne aminteşte ceea
ce
simţim când privim Madonna. În Isis trebuie să vedem taine
profunde
care-şi au fundamentul în spiritualitate. Madonna este o
reamintire a
lui Isis; Isis reapare în Madonna. Această legătură există cu
adevărat.
Trebuie să recunoaştem tainele profunde cu ajutorul simţirii, acele
taine care reprezintă legătura supraterestră între cultura
egipteană şi
cea actuală.
Acest lucru nu rămâne însă fără urmări pentru suflet. Să
ne gândim
că sufletele noastre au sălăşluit în corpuri egiptene. Este
perfect
adevărat că sufletele noastre au sălăşluit în aceste corpuri
devenite
mumii. Ştim din reprezentările de mai înainte că atunci
când omul este
eliberat după moarte de corpul fizic şi de corpul eteric el are o altă
conştienţă, că el nu trăieşte în nici un caz în stare de
inconştienţă
în lumea astrală. Chiar dacă azi nu poate privi în sus,
spre lumea
spirituală, din lumea spirituală el poate privi în jos, spre
lumea
fizică. Acolo nu este indiferent dacă trupul său este conservat ca
mumie, dacă a fost incinerat sau dacă a putrezit. Din aceasta ia
naştere o anumită conjunctură. Vom vedea această conjunctură. Deoarece
în vechiul Egipt corpurile au rămas mult timp conservate,
sufletele au
avut o trăire foarte exactă în perioada de după moarte.
Când priveau în
jos ele ştiau: Acesta este corpul meu. Ele erau legate de acest corp
fizic, aveau în faţa lor forma corpului lor; acest corp a devenit
important pentru suflete, căci sufletul rămâne capabil de
impresii,
după moarte. Impresia pe care corpul mumificat a produs-o s-a impregnat
adânc şi sufletul a fost format după această impresie.
Acest suflet a parcurs apoi diferite încarnări în
perioada culturii
greco-romane, iar azi, în epoca noastră, trăieşte în noi.
Nu rămâne
fără efect faptul că aceste suflete şi-au văzut după moarte corpul
mumificat, faptul că au fost mereu în legătură cu acest corp; nu
este
lipsit de importanţă că ele au dezvoltat simpatie pentru el, iar rodul
acestei priviri în jos apare azi, în cea de a cincea epocă,
în
înclinaţia pe care o au sufletele de a acorda o mare valoare
vieţii
fizice exterioare. Tot ceea ce numim în prezent ataşamentul faţă
de
materie este consecinţa faptului că sufletele au putut privi din lumea
spirituală propria lor încorporare. Prin aceasta omul s-a deprins
să
iubească lumea fizică, din această cauză se spune în prezent
atât de
frecvent că numai acest corp fizic dintre naştere şi moarte este
important.
Asemenea concepţii nu vin din nimic. Prin aceasta nu trebuie făcută
o critică a cultului mumiilor, ci trebuie doar atrasă atenţia asupra
unor necesităţi care sunt legate de reîncorporarea continuă a
sufletelor. Oamenii nu ar fi putut realiza continuarea evoluţiei lor
fără existenţa mumiilor. Omul ar fi pierdut orice interes pentru lumea
fizică dacă egiptenii nu ar fi avut cultul mumiilor. Trebuia să se
întâmple astfel pentru ca omului să i se trezească un
interes
justificat pentru lumea fizică. Faptul că el şi-a organizat lumea
într-un anumit fel, că noi vedem în prezent lumea aşa cum o
vedem este
o consecinţă a faptului că egiptenii au mumificat corpul fizic după
moarte. Acest curent cultural s-a aflat sub influenţa iniţiaţilor care
puteau privi în viitor. Mumiile nu au reprezentat o fantezie a
cuiva.
Atunci omenirea era condusă de individualităţi superioare care au luat
hotărâri corecte. Acest lucru s-a realizat în baza
autorităţii. În
scolile de iniţiere se ştia că epoca noastră este legată de cea de a
treia epocă. Aceste relaţii tainice le aveau în vedere preoţii şi
ei au
ordonat efectuarea mumificării, cu scopul de a determina sufletele să
dezvolte mentalitatea care caută o experienţă spirituală plecând
de la
lumea fizică, exterioară.
Aşa este condusă lumea prin înţelepciune; acesta este un alt
exemplu
pentru astfel de conexiuni. Faptul că oamenii de azi au ajuns la un
anumit fel de gândire este rezultatul a ceea ce au trăit în
vechiul
Egipt. Pătrundem în acest caz în taine adânci, care
se revelează în
curentele culturale. Noi abia am atins aceste taine, căci ceea ce am
arătat vorbind despre Madonna ca despre o amintire a lui Isis şi cele
ce am înţeles prin referirea la mumificare atinge numai foarte
puţin
conexiuuile spirituale reale. Dar vom pătrunde mai adânc în
aceste
conexiuni, nu vom lua în considerare numai ceea ce apare la
exterior,
ci va trebui să examinăm ceea ce se află la baza aspectelor exterioare.
Viaţa exterioară se desfăşoară între naştere şi moarte. O
viaţă mult
mai lungă trăieşte omul după moarte, ceea ce numim Kamaloka şi
evenimentele din lumea spirituală. Trăirile din lumile suprasensibile
nu sunt mai uniforme decât trăirile din lumea fizică. Ce am trăit
noi
ca vechi egipteni în cealaltă lume?
Dacă lăsăm privirea să ne alunece în lungul piramidei, dacă o
îndreptăm spre Sfinx, vedem cât de diferit se scurgea acea
viaţă, că
sufletul nostru trăia cu totul altfel atunci, între naştere şi
moarte!
Acest lucru nu poate fi comparat cu viaţa actuală şi nici nu ar avea
nici un sens. O diversitate încă şi mai mare decât trăirile
exterioare
o prezintă trăirile dintre moarte şi o nouă naştere. În epoca
egipteană
sufletul trăia cu totul altceva decât în lumea greacă,
în timpul lui
Carol cel Mare [8] sau în
vremurile
noastre. Şi în lumea spirituală are loc o evoluţie, iar ceea ce
omul
trăieşte în prezent între moarte şi o nouă naştere este
ceva cu totul
diferit de ceea ce trăia vechiul egiptean când o dată cu moartea
se
despărţea de figura exterioară. Şi aşa cum mumificarea s-a perfecţionat
în ceea ce-i este specific, devenind cauza mentalităţii actuale,
la fel
cum această viaţă exterioară a epocii a treia se repetă în epoca
a
cincea, are loc şi o continuare a evoluţiei în acele lumi tainice
dintre moarte şi naştere. Va trebui să avem în vedere şi acest
lucru,
şi aici se va dezvălui o conjunctură tainică. Şi atunci vom fi
contribuit cu ceva pentru a înţelege cu adevărat ceea ce trăieşte
în
noi, ceea ce este rod al acelui timp vechi.
În orice caz, suntem conduşi în acest domeniu în
adâncurile
labirintului evoluţiei pământeşti. Dar tocmai prin acest lucru
vom
cunoaşte întreaga relaţie dintre ceea ce construia egipteanul,
ceea ce
gândea caldeanul şi ceea ce trăim în prezent. Ceea ce s-a
făcut atunci
vom vedea reaprinzându-se în ceea ce ne înconjoară,
în ceea ce ne
interesează în lumea noastră ambientală. Vom obţine, fizic şi
spiritual, lămuriri asupra acestor legături. În plus, se va vedea
cum
progresează evoluţia, cum cea de a patra epocă reprezintă o minunată
verigă de legătură între epocile a treia şi a cincea. Şi în
felul
acesta sufletul nostru se va ridica la circumstanţele pline de
semnificaţie ale lumii, iar rezultatul va fi o înţelegere
adâncă a ceea
ce trăieşte în noi.
NOTE
Stenogramele după conferinţele ţinute liber de R. Steiner prezintă,
mai ales în cazul ciclului de faţă, lacune. Prima ediţie
(Dornach,
1931) a adus unele completări dintr-o altă transcriere, pe baza căreia
fusese scoasă ediţia de la Berlin, 1911. Unele pasaje incomplete sunt
menţionate în note.
1.
Vezi conferinţa lui R. Steiner: Köln, 25
decembrie 1907, Tainele.
O poezie de Crăciun şi de Paşti de Goethe. Extras din Natura şi esenţa
spirituală – influenţa lor în lumea noastră vizibilă, GA
98.
2.
„Veda“, adică „Ştiinţă“ sfântă, se numeste totalitatea celor mai
vechi
scrieri religioase ale indienilor redactate în limba sanscrită,
cărora
le este atribuită o origine divină. Este o literatură vastă, transmisă
mult timp numai pe cale orală. Textele vedice transmise sunt în
principal: 1. Sanhitasurile, colecţie de cântece, formule
sacrificiale
şi magice; 2. Brahmanele; 3. Aranyakasurile şi Upanişadele. Se
deosebesc patru astfel de colecţii, numite prescurtat „cele patru Vede“.
3.
Este subînţeles primul Zarathustra adică Zarathustra propriu-zis.
În
conferinţa publică despre Zarathustra, Berlin, l9 ianuarie 1911, GA 60,
Răspunsurile ştiinţei spiritului la marile probleme ale existenţei,
Steiner spune: „Istoricii greci atrag mereu atenţia asupra faptului că
Zarathustra trebuie plasat în timp aproximativ cu 5 000–6 000 de
ani
înainte de războiul troian“.
4.
Homer, secolul 9 î.Hr
5.
Eshil, 525–456 î.Hr.
Sofocle, 497/496-406 î.Hr.
6.
Rafael Santi, 1483–1520.
7.
Inscripţia la statuia zeiţei din Saïs.
8.
Carol cel Mare, 724–814.
